duminică, 29 iunie 2014

DESPRE CEASTUŞTE CU STALIN, PUTIN ETC.

 E DOAR  AH! ŞI E DOAR  VAI!

Traduc o carte de teorie literară, semnată de Evgheni Stepanov. În ea este şi un capitol dedicat ceastuştei, din care extrag unele pasaje.
Dicţionarul literar enciclopedic dă următoarea definiţie: „Ceastuşka, gen al folclorului muzical rus, cântecel concis (de obicei, din 4 rânduri) cu un ritm vioi de interpretare”.
În definiţia pe care o include, dicţionarul Brokgauz-Efron subliniază, că ceastuşka are „un conţinut luat din viaţa cotidiană”.
Ceastuştele pot fi pentru copii, politice, lirice, nupţiale, săteşti, orăşeneşti, regionale (de exemplu, din Voronej, Tambov, Breansk, Vologda…) ş.a.m.d.
 Patria ceastuştei este satul. Şi acolo ea este cea mai la locul ei, în special când sună armonica, când oamenii se întâlnesc, se căsătoresc… În oraş, cu încetul, ceastuşka îşi încheie veacul. Aici ea nu e atât de solicitată, societatea urbană fiind dispersată, astfel că e destul de problematic să-ţi imaginezi oameni cu armonici în Moscova (pe strada Tverskaia sau în cartierul-„dormitor” Julebin), unde mai pui că în acest mediu la nunţi răsună altfel de cântece.
Unite de refrene de legătură, ciclurile de ceastuşte se desfăşoară totdeauna pe un singur  motiv muzical. Nu de puţine ori, în refrene aceeaşi temă este variată de pe diverse poziţii. 
Spre exemplu, arestarea ex-premierului Iulia Timoşenko în august 2011 a trezit o reacţie turbulentă în societatea ucraineană, astfel că, în Krimeea, să zicem, deja în septembrie răsuna astfel de strigături (ceastuşte):

Iulka noastră cea bălaie
E băgată la pârnaie.
Ianukovici, eşti prost, s-o ştii, –
Pentru gaz ţi-or scoate ochii.

*     *     *

Ianukovici, mahăr mare,
Băgă pe Iulka-n închisoare.
Lui slănina nu-i lipseşte
Mănâncă şi se hlizeşte.

În acelaşi timp, răsunau şi alte ceastuşte, cu un conţinut diametral opus celor reproduse mai sus:

Iulia noastră-i la strâmtoare,
Deja să nu se mai dea mare.
Bine-o fi sau rău? E basta!
Nouă ni-i în cot de asta?

Incontestabil, unele din speciile de ceastuşte cele mai răspândite sunt cele politice şi lirice, care se întâlnesc mai frecvent.
Au existat (mai există) şi aşa-numitele ceastuşte contrafăcute, prin care puterea suspuşilor încerca (mai încearcă) să introducă în conştiinţa oamenilor versuri de doi bani, prin care este elogiată orânduirea socială existentă, debitând elemente propagandistice lozincarde. Spere exemplu, iată o ceastuşkă de pe timpurile „stagnării” brejneviste:

Toţi colhoznicii din ţară
Repetă a mia oară:
– Suntem pentru pace noi,
Nu ne trebuie război.

Astfel de contrafaceri nu prindeau în societate.
De cele mai multe ori, ceastuşka politică este personificată. Există multe refrene-strigături, dedicate ţarului Nikolai al II-lea, lui Rasputin, Lenin, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Gorbaciov, Elţin, Putin, Medvedev, Timoşenko, Ianukovici şi multor altor foşti sau actuali oameni de stat. De regulă, ceastuşka politică înfăţişează un portret negativ al puterii opresive. Aşa a fost până la revoluţie (chiar dacă s-au păstrat şi unele ceastuşte măgulitoare la adresa lui Nikolai al II-lea), aşa a fost în timpul puterii sovietice, aşa se întâmplă şi în prezent. Voi reproduce doar câteva exemple relevante:

*     *     *

Chiar de mă iau în armată,
Ţarul n-oi sluji vreodată:
Cizme şi manta le arunc
Într-un râu cât mai adânc!

*     *     *

Lenin, Stalin, Voroşilov
Şi Kalinin, dulău puchios,
Au zătrit Rusia-ntreagă,
De cum au băgat-o-n colhoz.

*     *     *

Stalin pe-o vacă călare,
Vaca îşi ascute cornul.
– Încotro, tovarăş Stalin?
– Să deschiaburesc norodul!

*     *     *

Ah, voi castraveţi verzui,
Roşii voi şi vinete,
Stalin l-a popit pe Kirov
Pentru orişicare pete.

*     *     *

Gorbaciov şi Elţin, doi,
Ce-aţi făcut, vă-ntreb, cu noi?
Voinicescul rus popor
A ajuns un cerşetor.

*      *     *

Putin, Putin, eşti circar,
Abil şi-ndemânatic.
La ce stare ai adus
Ursul nostru de nimic.

*     *     *

Putin, Putin, eşti bogat,
Ce de-a bănărit mai ai!
Pe când pensia mea toată
E doar – ah! şi e doar – vai!

*     *     *

Ho-pa, ho-pa,
Cum ar juca nebuna!
Puşkin este tot ce-avem
Putin – e pe totdeauna.

 Una dintre problemele principale ale folcloristicii şi originilor ei ţine de autenticitatea ceastuştelor. Care sunt sonorităţile lor adevărate, unde, cine şi în ce situaţii au înregistrat o piesă sau alta? Nu de puţine ori apar câteva variante ale aceluiaşi text.
Concomitent, trebuie să recunoaştem că ceastuşte canonice nu există, ele modificându-se în dependenţă de situaţii. În special, acest lucru apare evident în ceastuştele lirice. Este memorabilă strigătura-refren:

Fetele se dau la măritat
Cu Ivan Kuzin. Ce om!
Pentru că Ivan Cuzin
Are ştiuletele enorm.

 Există şi o variantă nu mai puţin populară, în care primul vers sună cu totul altfel: „Duduilor, nu vă măritaţi”.
Adică, firul semantic al ceastuştei poate fi diferenţiat.
Strigătura lirică nu evită şi lexicul obscen. Aceasta ar ţine de coloritul ei naţional autentic. N. Dobroliubov remarca: „Poezia populară nu se jena de legităţile retoricii şcolare şi de poetica verbelor alese, pentru ea fiind potrivite toate cuvintele, cu condiţia ca ele să exprime exact şi clar obiectul”.
 În acest sens, este reprezentativă ceastuşka „deocheată” din colecţia poetului Nikolai Starşinov (1924–1998), un eminent popularizator al acestui gen folcloric:

Lăsă-mă să te mângâi,
Şi vei fi sătulă.
Însă mai întâi mă lasă
Să-mi pun pâslarul pe p…ă!

Pe de o parte, aici este evidentă gluma de dragul glumei, pe de altă parte cuvântul necenzurat atrage atenţia la strigătură, mai exact spus – la un întreg ciclu de atare refrene.
De regulă, în ceastuşkă lexicul nenormativ este îndreptăţit. De exemplu, la nuntă, motivele erotice sunt frecvente în strigăturile rurale, când tinerii sunt pregătiţi să-şi petreacă prima noapte de soţ şi soţie.

Tinerii merg la culcare,
Să se roage Domnului,
Să dea iute din picioare
Sub lâna iorganului.

*     *     *

Lui Miron, aşa, spre seară,
Pe p…ă îi stă o cioară.
Şi când cântă cioara-boală,
P…a lui Miron se scoală.





vineri, 27 iunie 2014

DOUĂ SECVENŢE DESPRE SOCIETATEA DE MÂINE DE ACUM 20 DE ANI



AŞTEPTAREA –  ZĂDĂRNICIE A LUMII MODERNE…


30.VI.1993

Subconştientul nostru traumatizat din cauza convieţuirii pe durata a mai multor decenii cu un colos agresiv, căruia i s-a tot spus „frate mai mare”… Poţi deducea asta fie şi din stupid-înduioşătoarea obsesie  a diminutivelor: MOldovioară, ţărişoară; sau, pe firme: „Spicuşor”, „Fluieraş”, „Izvoraş”, „Struguraş” şi atâtea alte tâmpenioare (ori. Tâmpeniuţe?) a handicapului psihic care nu va fi uşor de tratat.
Şi altceva: e greu să scapi de pecinginea imperialistă. Pe unele firme, pe unele maşini speciale, pe etichete de preţuri din anumite buticuri persistă încă inscripţiile în ruseşte. Creierul aborigenilor se dovedeşte a fi un palimpsest socio-psihic prost civilizat: încă nu a fost curăţat de textele vechi, încă nu s-a scris pe el cu alt alfabet… Să nu fie cumva un palimpsest indelebil, sonoritatea acestui adjectiv fiind oarecum apropiată de cea a altul adjectiv, dramatic: debil… Însă cine ne poate împiedica să fim lucid-optimişti? Doar că, provizoriu, lenea şi poate că încă laşitatea şi cretinizarea noastră socialistă atât de conservatoare sau indiferentă…

Să fi dat peste mine o criză de timp? Mai curând, o lăcomie, o zgârcenie de timp. De unde mă văd nevoit să dedic destule zile altor preocupări, care nu sunt cele ale literaturii. Deci, zgârcit la timp, nu îndrăznesc nici să-mi recitesc lucrările apărute prin reviste. Zic că timpul de care dispun ar fi mai cu cale să-l consum pentru lecturi din alţi autori. Şi-apoi, cam obositoare paginile tipografice presărate cu caractere de litere micro-mizerabile, încât, la anumite momente, văzul meu începe să facă.. scurtcircuite. Însă de recitit aş avea ce: interviurile cu Cezar Baltag („Basarabia”), C. D. Zeletin („Sud-Est”), Mircea Petean („Columna”), alte lucruri, care s-au cam adunat.

Alte extrase din adagiile lui Ţuţea:
„În lumea valorilor prietenia este câteodată o primejdie: ea falsifică ierarhia valorilor”.
„Am fot totdeauna foarte ostil ruşilor, pentru că şi ei ne-au fost nouă. Îmi aduc aminte că, într-o societate de diplomaţi, mi s-a spus că ruşii sunt un popor mesianic. Le-am răspuns că nu: ruşii sunt un popor numeros cu o obrăznicie mesianică şi care au preluat Bizanţul, considerându-se continuatorii strălucirii bizantine”.
„… nu cred să fi întâlnit vreun rus care să fie normal; asta nu mi-o pot explica decât prin faptul că, probabil, s-au corcit cu tătarii”.
„I-am asemănat odată pe ruşi cu vacile care dau câte 25 de kile de lapte pe zi şi apoi se balegă în şiştar”.

UN INTERVIU ÎN "ZIARUL NAŢIONAL"




http://ziarulnational.md/interviu-doua-state-o-singura-literatura/

joi, 19 iunie 2014

ÎN AŞTEPTAREA UNEI ANTOLOGII A VECINILOR AFLAŢI ÎN RĂZBOI




FRAGMENTE DIN PREFAŢA LA ANTOLOGIA AVANGARDA UCRAINENĂ

Specificul avangardei ucrainene

Avangarda poezie ucrainene are indubitabile tangenţe, ba chiar filiaţii cu fenomenologia futurismului, cubofuturismului, akmeismului rus(eşti), fenomenologie căreia majoritatea autorilor din patria lui Gogol i-au resimţit, ba chiar i-au dorit benefica influenţă mobilizatoare, inspiratoare, orientativă, canonică. Şi... autobiografică, precum se înţelege şi din unul dintre poemele lui Oleksandr Korj dedicat lui Gheo Koleada:

...Întâmpinând
noul
an (23)
plesneam
de bucurie!
Şi beam
pentru futurism
pentru Semenko
şi Maiakovski.

 Însă, spre deosebire de avangarda rusească, cea ucraineană nu e compartimentată atât de divers (akmeism, futurism, cubofuturism, egofuturism, imagism, adamism, lucism etc., etc.) dar, bineînţeles, în mod vădit sau doar in nuce, conţine elemente comune tuturor avangardelor, inclusiv diversităţii celei de la Petersburg şi Moscova. Iar problema identităţii mai multor avangardişti ruşi de provenienţă ucraineană este acut şi amplu dezbătută în mediile culturale şi nu numai din ţara vecină. Pentru că, într-adevăr, a avut loc o masivă migraţie a kievenilor spre Moscova, să zicem, precum se întâmplase, cu un secol înainte, cu Nikolai Vasilievici Gogol care nu prea ţinea să-şi pună în lumină originea ruteană. Revelaţiile sunt urmate de jubilaţii: iată, în unele anchete, marele pictor Kazimir Malevici scria că e ucrainean! Dar David Burlik, „tatăl futurismului rus”, de unde e? Sigur, din Ucraina, de lângă Harkov. Uneori, el chiar susţinea că ar fi un „futurist tătaro-zaporojan”. Opinie împărtăşită şi de fratele său Nikolai, poet şi el.
  Apoi alţi lideri ai avangardei ruse – Aleksandr Arhipenko, Aleksandr Ekster – de asemenea ucraineni au fost... Et caetera. Chiar cu o remarcă uşor... derutantă: mai sunt încă destui exegeţi care tratează ca pe o ciudăţenie noţiunea de „avangardă ucraineană”, de parcă nu i-ar fi venit şi timpul acesteia – timpul recuperărilor, omologării, propagării. Iar prezenta antologie reprezintă şi ea un argument de necombătut în motivarea de a rosti şi de a scrie răspicat: avangarda ucraineană a exista, există, merită atenţie, – precum subliniază mai mulţi istorici occidentali ai artei ruseşti care, concomitent, studiază şi avangarda ucraineană (Marcades şi Nakov – Franţa, Boiko – Polonia, Bowlt şi Mudrak – SUA).
În ce priveşte agitata căutare şi redare de identitate a mai multor avangardişti ruşi cu descendenţă ucraineană mai persistă ecoul şi apucăturile atitudinii ideologiei sovietice care, până la urmă, le permitea şi ucrainenilor să spună, să scrie ceva despre avangarda „lor”, dar fără să îndrăznească a se referi la protagoniştii culturii ruse, chiar dacă aceştia se trăgeau din stepele zaporojenilor, de pe pripoarele Niprului. Sigur, nu e uşor să împarţi „ceva” între fraţi... Disputele continuă... Să mai îngăduim puţin asupra lor, la intersecţii de epoci, imperii, state independente, arte tradiţionale sau moderne, postavangardism sau postmodernism etc.
Astfel, de la căderea imperiului rus şi până în prezent, în virtutea diverselor ocurenţe, nefavorabile sau... nefolosite la timp şi eficient, Ucraina rămâne ţara cu acute probleme de autoidentificare, nesoluţionate deplin nu doar în cadrul naţiunii, poporului propriu-zis, ci chiar şi printre elitele intelectuale. De unde şi tezele dubitative lansate de unii (nu este exclus – (şi) rău-intenţionaţi) de a susţine că avangarda nu poate să apară într-o ţară, care încă nu s-a regăsit ca unicitate. Pentru că avangarda îşi propune drept scop înfruntarea tradiţiei, pe când într-o ţară cu probleme de autoidentificare creatorul de artă nu poate să facă asta, deoarece pur şi simplu nu cunoaşte respectiva tradiţie. Dat fiind că naţiunea mai e în procesul căutării de sine, bineînţeles că ea apelează frecvent la tradiţie, vag-atestată sau posibilă, „decupând-o” din contextul istoriei sale existenţiale private de atâtea elemente sine qua non în lungile perioade de subordonare unor imperii, fie celui ţarist, fie celui sovietic. Iată de ce Ucraina este condamnată să orbecăiască prin spaţii mito-arhaice, privată de posibilitatea creării unei arte noi, susţin unii.
Dar, atenţie! – deja noi ne aflăm în aria disputelor contemporane, tezele de mai sus „făcând abstracţie” de avangarda clasică ucraineană, care a fost şi a rămas o certitudine, referindu-se – tezele – la absenţa suflului proaspăt, postmodern, contemporan-european, transoceanic în cultura şi literatura ucraineană.    
Teoreticianul postmodernismului (eu unul cred că postmodernismul ţine de orizonturile testamentare ale avangardei – L.B.) Vladimir Eşkilev propune ca atare situaţie să fie examinată nepărtinitor, atent, susţinând că problema absenţei avangradei ucrainene (contemporane; cea istorică îşi are deja locul tot mai conturat în analele literaturii, artelor, în general) e chiar cea veche, de care vorbeau încă panfuturiştii, cei din asociaţia „Noua generaţie” – nu a fost creat un câmp cultural urban important, nu există dominaţia culturii orăşeneşti, firească pentru contemporaneitatea noastră, de unde şi consecinţele: nici chiar astăzi, avangarda nu are cum şi nu are unde apărea în Ucraina. În esenţa ei, Ucraina mai este ţară agrară, rurală, în care arta îşi asumă datoria de a vorbi din partea poporului şi despre popor, din partea tradiţiei şi despre tradiţie, din partea străbunilor şi despre ei. (Ar fi un Ianus care vede doar cu ochii de pe faţa de la... ceafă. Ar fi ca şi cum un fel de păşunism, de semănătorism, ba chiar... de mioritism rutean...) În genere, arta contemporană, ca să nu vorbim de oarece avangardism, e una marginală, pe când în Europa, în America, după cum se ştie, ea deţine chiar prim-planul. Pentru ca Eşkilev să sublinieze: „Zi de zi, în 10 mii de şcoli ucrainene funcţionează o maşină fabuloasă, care hrăneşte tânăra generaţie cu lucruri arhaice. Graţie funcţionării acestei maşini, oamenii pur şi simplu îşi pierd interesul pentru literatura ucraineană. Această maşină lucrează, bineînţeles, şi împotriva noastră – a promotorilor artei noi. Dinozaurii au acaparat întreaga putere, oriunde”. (Probabil, astfel de constatări trebuie să ne dea de gândit şi nouă, românilor, în special celor din Interriverania Prutonistreană, alias Moldova Estică, unde tradiţia kitschizată mai face ravagii...) „Iar astăzi noi trebuie să schimbăm radical această situaţie”, conchide Vladimir Eşkilev.
            Este exact ceea ce trebuie remarcat în ce priveşte apariţia avangardei (deja clasice, istorice) în agrara ţară Ucraina. (Anticipativ şi reiterativ, să menţionăm că, totuşi, avangarda din anii 20-30 ai secolului trecut a cunoscut şi izbânzi la Kiev, Harkov, pe malurile Niprului...). Adică, din punct de vedere... obiectiv, futurismul ucrainean apărea oarecum în mod paradoxal, parcă... neîntemeiat, dar, totuşi, existent! Deoarece avangarda, futurismul propriu-zis – cel puţin în Rusia, ca parte componentă a avangardei europene, – era o consecinţă a procesului intens de urbanizare. Însă în Ucraina dominantă a fost şi rămânea cultura rurală. Până şi scriitorii care, la răscruce de secole, erau consideraţi novatori – Ukrainka, Lepkiy, Zerov, Kobîleanskaia, – în principiu scriau numai şi numai despre sat. Precum menţionează Ivan Reabciy, exegetul operei lui Mihail Semenko: „La noi nici nu mirosea a urbanizare. A prins „a adia” abia în timpul de la urmă, odată cu noile mode literare. Până şi în timpul puterii sovietice, când satul era distrus tot mai necruţător, lucrările legate de viaţa urbană şi oarece noutăţi socio-existenţiale erau destul de slabe, fără să fie în stare să creeze propriul curent artistic. Cu atât mai uimitor e însă că aceasta i-a reuşit lui Semenko care, în mod conştient, tindea să europenizeze şi să urbanizeze literatura ucraineană”. De unde şi piezişa, dar nu ostila constatare că, de fapt, futurismul a fost unica artă care a tins pe cale forţată să introducă cultura ucraineană în secolul XX, fără consimţământul acesteia. „Noi trebuie să ajungem din urmă ziua de azi” – iată unul dintre memorabilele îndemnuri ale lui Mihail Semenko, lansat în anul 1914 în revista „Quaerofuturismul”, continuând, explicit, programatic: „Dorim ca prin mişcare artificială (штучним рухом) să apropiem arta noastră de hotarele, după care începe noua eră a artei mondiale”. Futurismul se afirma ca unică forţă în lupta cu stagnarea culturală, spirituală în Ucraina aflată la răspântii de istorie şi destin.
Oleg Ilniţki, important exeget al avangardei istorice ucrainene, scrie: „Debutul futurismului ucrainean se întâmpla pe când societatea ucraineană practic deja hotărâse cum trebuie să fie noua ei cultură naţională. Principiul de bază al culturii consta în renunţarea la narodnicism şi provincialism”. Însă intelectualitatea din acele timpuri nu se decidea să accepte noua cultură care respingea tradiţia şi pe idolul perpetuu al culturii ucrainene – Taras Şevcenko. Ilniţki menţionează că arta care nu apela la sentimente naţionale era declarată străină şi „deconspirată în tentativele ei de a se infiltra în spaţiile naţionale”, spre a le distruge. „Impulsurile iniţiale ale futurismului ucrainean de la sfârşitul primului război mondial s-au manifestat ca lovituri date concepţiilor literare şi naţionale general acceptate. Iar energia critică era orientată nu spre elucidarea sensurilor şi înţelegerea noii fenomenologii artistice, ci spre lichidarea oricăror semnalmente ale ei din conştiinţa societăţii”, mai subliniază Ilniţki.
Poate că intelectualitatea a fost prima care nu a dorit să accepte futurismul, în 1918 criticul Gruşevski scriind: „Până în prezent, futurismul nu a reuşit să dea rădăcini adânci pe ogorul literaturii ucrainene: permanentele şi îndelungatele tradiţii ale literaturii ucrainene nu i-a permis respectivei „direcţii” literare să se dezvolte din plin”. (Cu toate că aceste tradiţii erau puse categoric sub semnul îndoielii de Mihail Semenko care, în manifestul „Eu însumi” (1914), scria categoric: trebuie „să accelerăm. În asta ne constă consecvenţa. Lasă-i pe părinţii noştri (care nu ne-au lăsat nimic ca moştenire) să se aline cu arta „natală”, trăindu-şi veacul împreună cu ea; noi, tinerii, nu le vom întinde mâna. Haideţi să ajungem din urmă ziua de azi!”)
                Savantul Iu. Mejenko opina că: „Futurismul nu poate să-şi găsească în mod firesc loc în poezia ucraineană, care e legată de psihologia unui popor ce construieşte, şi nu a unuia ce risipeşte, deoarece nu există ceva ce ar putea fi risipit... Dacă simbolismul mai are „oarece tradiţie” şi un „sol natural” în Ucraina, futurismul nu are absolut nimic”. În timp ce acelaşi M. Semenko încerca să generalizeze destrucţiunea şi în arta ucraineană, scriind: „Prin sine, destrucţiunea reprezintă unul dintre fronturile panfuturismului. Precum se ştie, sistemul panfuturist se împarte în două componente: panfuturismul general (panfuturismul dialectic, filozofia panfuturismului) şi panfuturismul special (activ, panfuturismul revoluţionar – destrucţiunea, construcţia, meta-arta).
Noi susţinem că arta trebuie lichidată sau, ceea ce e unul şi acelaşi lucru, arta se va autolichida. Cum s-ar putea face asta în mod practic? Acesta şi este teatrul operaţiunilor militare al destrucţiunii”. (1922).
Astfel, noua fenomenologie artistică, definită şi ca primă avangardă ucraineană, nu era luată în serios de critică. Pe atunci, printre intelectualii ucraineni bântuia moda să se lanseze cele mai deocheate invective la adresa avangardei, futurismului, în special, condamnat pentru spiritul său străin sub aspect ideologic şi estetic matricelor naţionale. De unde concluzia lui O. Ilniţki că în Ucraina lipseau criticii şi oamenii de ştiinţă pregătiţi pentru întâlnirea cu avangarda. Ba şi mai grav: din acele timpuri de afirmare relativ fructuoasă a avangardei, respingerea futurismului a devenit poziţie magistrală pentru literaturologia clasică ucraineană, poziţie dominantă până în prezent.
           Dacă astfel de atitudini obscurantiste nu putea să-i oprească din acţiune pe futuriştii propriu-zis, pe cei mai dotaţi reprezentanţi ai lor, Mihail Semenko, Gheo Şkurupi, Iulian Şpol, Oleksa Slisarenko (ei au fost „opriţi” – toţi, în 1937 – doar de gloanţele călăilor bolşevici), bineînţeles că ele descurajau eventualii critici adevăraţi, competenţi ai avangardei; adevăraţii ei exegeţi, esteticieni, istorici, de unde şi constatarea criticului V. Kacianiuk care, încă în 1930, scria despre cei 16 ani de existenţă ai avangardei ucrainene: „Astăzi noi nu dispunem de niciun studiu, ba chiar de niciun articol serios, care ar aprecia obiectiv rolul futurismului în procesul literar al Ucrainei Sovietice. Plus la asta, încă nu sunt elucidate anumite date, anumite materiale rămânând inaccesibile, unele dintre care fiind rarităţi bibliografice, altele, la fel (în manuscris), – păstrate în sertarele meselor unor tovarăşi care, într-un mod sau altul, sunt legaţi de mişcarea futuristă. Fireşte, multe dintre aceste materiale s-au pierdut”. De aici şi imposibilitatea subsemnatului de a identifica barem anii de viaţă ai unor autori antologaţi (Oleksandr Korj, Volodimir Hareaiv, Iuri Paliciuk...), iar despre alţii aflând doar date extrem de sumare, vagi. Astfel că avangarda ucraineană abia începe a fi adusă în prim-planul atenţiei exegeţilor, iar arhivele ei urmează să fie completate şi instituţionalizate.

Aceeaşi atavică problemă: Ucraina sau Malorossia?

Fireşte, îndemnul de europenizare în fosta colonie ţaristă, ajunsă oarecum doar cvasi-colonie sovietică, nu plăcea multora „de la centru”, care ţineau – în continuare şi morţiş! – să fie „fraţi mai mari”, care aveau alergie la numele unei posibile ţări Ucraina, preferându-l pe cel, parcă sigilat „pentru eternitate”, de colonialismul ţarist – Malorossia (Rusia Mică – aşa ar veni). Iar Mikola Hviliovi chiar scrie un studiu polemic intitulat „Ucraina sau Malorossia?”, în care îi dă ripostă unui băgător de seamă hipervigilent din  metropola bolşevismului, unui oarecare Iurineţ, care, „când cade

miercuri, 18 iunie 2014

VĂ INVITĂM LA FESTIVALUL DE LITERATURĂ



Uniunea Scriitorilor din România / Institutul Cultural Român /
Filiala Chişinău a U.S.R. / Uniunea Scriitorilor din Moldova

FESTIVALUL DE LITERATURĂ 
„BUCUREŞTI – CHIŞINĂU – ORHEIUL VECHI”
20-21 iunie 2014


Program


Vineri, 20 iunie

            Colocviul „Două state – o singură literatură”


   09,30 – 11,30. Sala cu oglinzi a USM (str. 31 august, nr. 98).
   Cuvânt din partea gazdelor: Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu
   Cuvânt din partea oaspeţilor: Varujan Vosganian, Gabriel Chifu
   Prezentarea participanţilor
   Comunicări. Moderatori: Leo Butnaru, Mihai Zamfir
   12,00 – 14,00. Un grup de participanţi – Întâlnire cu studenţii şi profesorii Universităţii de Stat din Moldova (str. Kogălniceanu, nr. 65).
Componenţa primului grup: Ruxandra Cesereanu, Gabriel Chifu, Rita Chirian, Petru Cimpoeşu, Dan Cristea, Simona Grazia-Dima, Dumitru Augustin Doman, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Angelo Mitchievici, Eugeniu Nistor, Victor Olaru, Victor Gh. Stan, Vasile Romanciuc, Vitalie Ciobanu, Em. Galaicu-Păun, Dumitru Crudu. Oficiu de gazdă: poeta şi profesorul universitar Maria Şleahtiţchi, Leo Butnaru, preşedintele Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. Participă actorul Constantin Chiriac.
12,00 – 14,00. Al doilea grup de participanţi – Întâlnire cu studenţii şi profesorii Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” (str. Creangă, nr. 1).
Componenţa celui de-al doilea grup: Radu Aldulescu, Aurel Maria Baros, Nicolae Corlat, Nichita Danilov, Carolina Ilica, Ion Tudor Iovian, Ioan Lascu, Adrian Lesenciuc, Ioan Moldovan, Ştef, Varujan Vosganian, Mihai Zamfir, Grigore Chiper, Teo Chiriac, Nicolae Spătaru.
Oficiu de gazdă: criticul literar şi profesorul universitar Alexandru Burlacu, Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova. Participă actorul Constantin Chiriac.
17,00 – 18,30. Prezentări de carte. Recital al poeţilor participanţi la Festival. Sediul U.S.M.
18,30. Recitalul actorului Constantin Chiriac: Domnule si frate Eminescu (25 minute), la Sala Mică              a Teatrului Naţional

Sâmbătă, 21 iunie

Ora 9,00. Plecare la Orheiul Vechi.
      10,30 – 11,00. Vizitarea complexului muzeal medieval Orheiul Vechi (localităţile Butuceni şi Trebujeni).
11,30 – 12,30. Continuarea recitalului poetic: „Pe stânci, la Butuceni” (În preajma bisericii „Sfânta Maria” de pe culmea Butucenilor); Criticii prezenţi la Festival (Dan Cristea, Mihai Zamfir) votează cel mai bun poem (o lucrare a unuia dintre artiştii plastici notorii) şi înmânează Premiul „Pe stânci”. Înmânarea Premiilor Filialei Chişinău a U.S.R. 
13,00 – 13, 30. În drumul de întoarcere: vizitarea Casei-muzeu „Alecu Donici”.

14,30 – 15, 30.  Opţional, vizitarea Cramei de la Cricova.

sâmbătă, 14 iunie 2014

20 - 21 IUNIE 2014



Uniunea Scriitorilor din România,
Institutul Cultural Român,
Filiala Chişinău a USR,
Uniunea Scriitorilor din Moldova
organizează
FESTIVALUL DE LITERATURĂ 
„BUCUREŞTI – CHIŞINĂU – ORHEIUL VECHI”
20-21 iunie 2014

Program

Vineri, 20 iunie

            Colocviul „Două state – o singură literatură”

        09,30 – 11,30. Sala cu oglinzi a USM (str. 31 august, nr. 98).
        Cuvânt din partea gazdelor: Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu
        Cuvânt din partea oaspeţilor: Varujan Vosganian, Gabriel Chifu
        Prezentarea participanţilor
        Comunicări. Moderatori: Leo Butnaru, Mihai Zamfir.
        12,00 – 14,00. Un grup de participanţi – Întâlnire cu studenţii şi profesorii Universităţii de Stat din Moldova (str. Kogălniceanu, nr. 65).
Componenţa primului: Gabriela Adameşteanu, Radu F. Alexandru, Gabriel Chifu, Petru Cimpoeşu, Dan Cristea, Vasile Dan, Dumitru Augustin Doman, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Sorin Lavric, Angelo Mitchievici, Ioan Moldovan, Eugeniu Nistor, Victor Olaru, Ioan Es. Pop, Cornel Ungureanu, plus un grup de colegi din Chişinău, Bălţi. Recitalul actorului Constantin Chiriac din poezia lui Lucian Blaga (Teatrul Naţional „Radu Stanca”, Sibiu).
Oficiu de gazdă: poeta şi profesorul universitar Maria Şleahtiţchi, Leo Butnaru, preşedintele Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.
12,00 – 14,00. Al doilea grup de participanţi – Întâlnire cu studenţii şi profesorii Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” (str. Creangă, nr. 1).
Componenţa celui de-al doilea grup: Corneliu Antoniu, Aurel Maria Baros, Ruxandra Cesereanu, Nicolae Corlat, Horia Gârbea, Ion Tudor Iovian, Ioan Lascu, Adrian Lesenciuc, Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu, Cassian Maria Spiridon, Victor Gh. Stan, Traian Ştef, Florin Toma, Ioan Radu Văcărescu, Varujan Vosganian, Mihai Zamfir, plus un grup de colegi din Chişinău, Bălţi. Recitalul actorului Constantin Chiriac Domnule si frate Eminescu (Teatrul Naţional „Radu Stanca”, Sibiu).
Oficiu de gazdă: criticul literar şi profesorul universitar Alexandru Burlacu, Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova.
17,00 – 18, 30. Prezentări de carte. Recital al poeţilor participanţi la Festival. Sediul USM.

Sâmbătă, 21 iunie

Ora 9,00 – 10, 00. Plimbare prin Chişinău.
10, 00. Plecare la Orheiul Vechi.
10,30 – 11,00. Vizitarea complexului muzeal medieval Orheiul Vechi (localităţile Butuceni şi Trebujeni).
11,30 – 12,30. Continuarea recitalului poetic: „Pe stânci, la Butuceni” (În preajma bisericii „Sfânta Maria” de pe culmea Butucenilor); Înmânarea Premiului „Pe stânci” pentru cel mai bun poem (O lucrare a unuia dintre artiştii plastici notorii). Înmânarea Premiilor Filialei Chişinău a USR.
13,00 – 13, 30. În drumul de întoarcere: vizitarea Casei-muzeu „Alecu Donici”.
14,30 – 15, 30.  Opţional, vizitarea Cramei de la Cricova (achitarea intrării – personal).

vineri, 13 iunie 2014

NELINIŞTEA...



24.VI.1993

Aseară, în sumarul emisiunii „Simpozion” la TVR, e anunţat şi un moment Ioanid Romanescu. Eram pregătit să urmăresc prezenţa dragului meu coleg ieşean şi, după miezul nopţii, când se termină emisiunea (la 00, 45!). Chiar eram gata să-i telefonez poetului, ştiind că-i voi face o mică bucurie. Însă pe la 22,30 îmi telefonase însuşi Ioanid, spunându-mi că volumul de poezie „Iluzia necesară” e ca şi tipărit, dar aşa şi n-am clarificat noi noţiunea aia de
Laputa sau Lapyta sau mai ştiu eu cum apare într-o poezie. „Ţi-am aşteptat precizările”, zise dojenitor Ioanid. Eu, martori având, îi spun că vineri-sâmbătă-duminică am încercat să-i tot telefonez de la Costineşti, însă… „Păi da, că am fost plecat, – spune deja împăciuitor Ioanid, – în fond, nu e un moment prea important”. Important, fac eu, că peste o oră şi ceva o să privesc „Simpozionul”, unde vei apărea. „Da, domnule, mi-au telefonat şi mie la serviciu. Voi sunteţi pe acelaşi fus orar cu Bucureştiul?”, se interesează poetul. Da, nici la Chişinău nu e mai târziu decât la Iaşi, nu voi dormi, voi privi.
Moment sobru – Ioanid a citit versuri, apoi s-a întreţinut în dialog cu dl Munţu, realizatorul emisiunii. Panorama celor 24 de cărţi de poezie pe care le-a editat Romanescu. Bine. Fireşti motive pentru felicitări.
P.S. Referitor la insulă, nu ar avea motive să se îngrijoreze: corect e – Laputa. Guliver are chiar aşa: „O călătorie în Laputa”.

Ion Groşan ca exemplu al neogoirii, nonconformismului şi prezenţei incomode pentru destui „sobri” posmăgoşi/ pesmetoşi (pe la posmag/ pesmet). După copioasa degustare de vinuri oferită de prefectul Constanţei, la Costineşti a intrat niţel în conflict cu poliţia civilă. Spre dimineaţă, cam închinat, fără ecuson la piept, fără acte de identitate asupra sa, cam rebel, a fost reţinut de reprezentanţii puterii, până s-a reuşit a clarifica situaţia şi persoana protagonistului ei. Unii îl invidiază că e pe albia cea bună a prosperării materiale. Şi pentru că, fireşte, este indiscutabil talentat. (Ceva ce se mai ştie…)