duminică, 19 octombrie 2014

ENKIDU - CEL CARE OCROTEA, NU UCIDEA LEI



Acum câteva zile, la o lansare de carte, un coleg divaga ceva confuz despre vechea poveste cu Enkidu care, împreună cu Ghilgameş, ar fi ucis lei etc. E o ideea îndoielnică, irelevantă, dacă e pusă în raport cu faptele lui Enkidu de ocrotitor al fiarelor/ animalelor. Este curios de ce nu iese în prim-plan parte luminoasă a sufletului şi vieţii acestui celebru personaj de epopee, Enkidu…
Încercând să accentuez tocmai nobleţea lui Enkidu faţă de natură, cu toate ale ei, reproduc aici un fragment din volumul meu „Eseuri din secolele XX–XXI” (Iaşi, 2013, p. 328 – 330). Acesta e:
…ca într-un post-scriptum, să  ne referim la un... epigraf pus de Nichita Stănescu poemului său Enkidu, în care Ghilgameş spune: „A murit Enkidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei. (Din poemul Ghilgameş).” Nu sunt sigur că extrasul e cu adevărat din eposul în cauză, – cel puţin eu unul, citind câteva traduceri diferite, nu am dat de el, – pentru că, din contră, leii erau prietenii lui Enkidu, precum se înţelege chiar din capul Cântului al IX-lea: „Neîndestulându-şi inima cu-atâta bocet, Ghilgameş fugi în pustiu. Căzând pe creasta dunelor de nisip, se prăpăstui în uitarea unui somn adânc, visul însă nu i-l readuse pe Enkidu. Trezindu-se de la răget de fiare, el văzu cum leii se zbenguie, se joacă, asemeni unor căţeluşi.
Enkidu. Statuie de la curtea regelui asirian Saragon al II-lea 
( probabil 722-705 î.H.). 
Precum se vede, Enkidu ocroteşte, nu ucide lei.
– De ce oare nu cunoaşteţi şi voi durerea? se adresă Ghilgameş leilor. Unde e prietenul vostru cu care vă înghesuiaţi la adăpat? Unde-i Enkidu, care v-a tot salvat, distrugând capcane?
Neauzind răspunsul leilor, Ghilgameş înşfăcă securea, căzând ca o săgeată între lei, răpunând uitucele fiare”.
  Iniţial, se mai spunea că: „trebuie trimisă o desfrânată, pentru ca să-l seducă pe împăroşatul ocrotitor al fiarelor. Mirosul orăşencei va îngreţoşa animalele, îndepărtându-le de om”. (Femeia stricată se numea Shamhat, ceea ce, prin analogie lingvistică, mă duce spre o sintagmă ludică: Şah-mat-a desfrânărilor!)
Figurinele de argilă, basoreliefurile îl înfăţişează pe Ghilgameş ce ţine strâns (înşfăcat!) de gât sau de grumazi un leu sau o pereche de lei, astfel reprezentând simbolic dominarea de către omul-zeu a naturii sălbatice. Imaginea a intrat în iconografia tradiţională, chipul eroului mesopotamian fiind preluată de grecii antici şi răsplămădit în cel al lui Herakles, considerat nimicitorul leului monstruos, mai apoi chiar înveşmântat în pielea acestuia.
Însă Enkidu, fiul naturii, cu care se înfrăţise Ghilgameş, poate fi considerat un proto-Mowgli, amicul fiarelor pădurii, asupra căruia nu a mers ca vânător nici de unul singur, nici împreună cu partenerul de destin. Iar în poemul nichitastănescian doar în adânc subtext se poate presupune oarecare afinitate implicită cu personajul mesopotamian, numele căruia e pus de titlu, şi cu fratele-mai-mult-ca-prietenul său Ghilgameş, dat fiind că, în ultimul pasaj, textul e şi el precum un imn virtual despre prietenia ideală: „Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă-n faţă,/ privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne/ în sine celălalt dacă e,/ şi cum pe sine însuşi se simte”. Însă ultimele două versuri sunt de un scepticism discret (oricum, moartea face ca prietenia să nu dureze veşnic!), venind şi ele în surprinzătoare, abruptă deturnare de „bine şi frumos” spre trist şi adumbrit, cum se întâmplă de mai multe ori în poemele lui Stănescu: „Joc de-a rostogolul, cu pietrele,/ de undeva stârnite, spre altundeva”. E aici, în a şaptea parte a poemului, un scepticism-ricoşeu, al doilea, de fapt, după cel din partea a IV-a în care, personalitatea-Nichita-Stănescu, individualistul inevitabil – artistul nu poate fi altcumva – „polemizează” cu Sin-Leche-Uninni vrăjitorul, cel care a şi povestit, peste veacuri, lumii despre Atoatevăzător (Ghilgameş), spunând – poetul nostru – că: „o, prietene, asemenea fiind altcuiva,/ eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia nu există./ Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toane,/ în munţi, trecerea timpului,/ ştiindu-se singur,/ schimbând cu jur împrejurul lui nume de lucruri”.
Fragment din Epopeea lui Ghilhameş pe argila sumeriană 
Însă merită să revenim asupra pilduitoarelor fapte de caritate ale lui Enkidu (la Stănescu: Enghidu) care, după ce îmblânzi fiarele, se pomeni în mai mare dificultate când veni vorba (şi timpul) să-l îmblânzească pe regele Urukului, ce-i devenise frate de nedespărţit. Astfel, la un moment dat, zicând că le-a sosit şi cedrilor sorocul de-a fi doborâţi, Ghilgameş loveşte cu securea în ei. „Pădurea de cedri se cutremură. Acoperindu-şi faţa cu palmele, Enkidu se prăbuşi la pământ.
– Ce faci tu, frate al meu?! Trup viu nenoroceşti. Eu simt miros de sânge. El e-asemeni sângelui de om, doar că de altă culoare”. Astfel, deja în primordialitatea civilizaţiei (floro-fauno)  umane apare o idee extrem de importantă pe care, din secol în secol, din mileniu în mileniu, aveau s-o relanseze alţi şi alţi poeţi şi cugetători – ideea păgubitorului antagonism dintre om şi natură. Pe stră-îndepărtatele orizonturi ale acelor timpuri ideea mi se arată atât de grandioasă (şi perspicace!), încât nici nu mi se pare necesar a o coborî la deja atât de banalizata semnificaţie a noţiunii de „ecologie”; o idee de acum patru-cinci mii de ani ce spune mult mai mult decât 4–5 mii de tomuri de filozofie ce aveau să fie scrise ulterior...

    L.B.

sâmbătă, 18 octombrie 2014

ACUM 20 DE ANI



21.VIII.1994

ÎPS mitropolitul Antonie ne-a luat să-l însoţim la sfinţirea unei biserici din Turnu Roşu (vreo 24 de kilometri de la Sibiu). La intrarea în comună, mitropolitul opreşte maşina, aşteptând. De la un moment încolo – parcă impacientat, parcă supărat. Peste vreo 20 de minute, apar câţiva călăreţi în haine naţionale, cu buciume. Aha, au întârziat să întâmpine mitropolitul, fapt pentru care sunt mustraţi de acesta. „Înalt Prea Sfinţite, iertare, noi aşteptam în celălalt capăt al satului”. „La intrare, nu la celălalt capăt…” În fine, alaiul, automobilul negru escortat de călăreţi, trece prin comună.

A urmat sfinţirea unei bisericuţe miniaturale. Aici va fi întemeiată o nouă mănăstire, căreia urmează să i se găsească un nume, deoarece deja există o mănăstire Turnu Roşu.  (Pe timpuri, localitatea se numea Porceşti, toponim la care locuitorii au renunţat fără regrete.) O masă la care se produce un cor – excelent! – de vreo 12 preoţi; voci puternice, răspânditoare spre defileul Oltului. 
La hirotonisirea unui econom şi a stareţului mănăstirii (încă fără nume), ÎPSS mitropolitul Antonie exclama şi: „Vrednic este!”, şi „Axios!”, şi „Dignus est!”. La Putna, se spunea doar româneşte.
Îl întreb pe ÎPSS care e următorul rang după econom: stavrofor = purtător de cruce.

22.VIII.1994

Trenul Sibiu – Bucureşti. Pe lângă Comarnic (brazi înălbiţi-brumaţi de praful de ciment sau de ce o mai fi el care se depune din atmosfera poluată!). Intră controlorul, o doamnă, în vagonul clasa I. Doi tineri stau la un geam din pasajul de trecere. Doamna le cere biletele. Biletele nu corespund clasei. Doamna: „Hai, la dreapta sau la stânga, că e mai aproape!” Tinerii se cam codesc. Controloarea: „Măi, voi aţi făcut armata?!” „Făcut”. „Păi, ce vă mocoşiţi? N-auziţi? – La stânga, şi mai repede!... He, dacă vă mişcaţi aşa şi în armată, vă împuşcau ăia… Duşmanii vă împuşcau pe voi, pe noi, şi – gata!... Hai, hai, iute la stânga, spre ieşire!”

luni, 13 octombrie 2014

POEME DIN



Înainte de somn

Apus deja potolit
sieşi supus.
E mai mult spectru
decât pară.
Şi în desenul cosmic prinde să-ţi pară
că vezi scoasă înainte de somn
şi pusă într-un fabulos pahar cu apă
o supra-uriaşă proteză dentară.

Cine o fi venerabilul, bătrânul Domn
pregătit de adâncile soamne?

Poate chiar Tu, Doamne ?...

27.VI.2013

Dicţiune

Dar
de la un moment încolo
Demostene nu a mai reuşit
să-şi perfecţioneze dicţiunea
în locul pietricelei folosindu-se
chinuit
de dinţii pe care i-i dezbătuse
tiranul bâlbâit….

29.IV.2013

Sus

Pe culmile Parnasului
ca şi pe culmile disperării – zeii
muzele
gheaţa

şi o concentraţie de poezie în sânge
depăşind nivelul
compatibil cu viaţa…

16.IX.2013

Însemne

Pentru a vă imagina cum arată
o inimă în suferinţă… – e toată
dungată
de linii-linioare ce aduc a zgârieturi
de parcă cineva
a tot aprins
a tot aprins chibrituri de ea…

14.IX.2013


Oblic

În amurg
de jur-împrejurul Turnului din Pisa
înclinat în talie
sunt oblice umbrele toate

ba chiar ţi se pare
că-n deplina asta oblicitate
cel mai drept e totuşi Turnul din Pisa
pe când înclinată-n talie
ar fi restul – întreaga Italie.

19.VI.2013

L.B.

sâmbătă, 11 octombrie 2014

CIRCUIT 1994



5.VIII.1994

La Galaţi, împreună cu colegul Nicolae Leahu. De la Radu Moţoc aflăm despre părintele-arhimandrit Pandele, cu atingeri de inimă basarabene, stareţul reînfiinţatei mănăstiri gălăţene Mitoc.

6.VIII.1994

Cu dnii Moţoc, Pădure, directorul economic al Combinatului Siderurgic, traversăm Dunărea cu bacul, ajungând în Dobrogea. Satul Două-şi-trişti (23) august. O turmă de capre – cea mai numeroasă alcătuire de atare patrupede văzută de mine vreodată. Pe stânga – cetatea romană (cu substraturi getice) Dinogeţia, sec. III e. n.
Mănăstirea Cocoşu, apoi cealaltă mănăstire – Celic Dere (Pârâul de Oţel) şi o a treia, Saon. În prima şi a treia, bisericile în îndelungat timp de consolidare. Sunt primele mănăstiri dobrogene vizitate, despre care, până azi, nu aveam ştire.
Revenim la Cocoşu, unde prânzim. Pelerinaj de enoriaşi, azi fiind Schimbarea la Faţă. Pe albul chiliilor monahale sunt aplicate, din tablă neagră, literele unor versete din Biblie. 
La masă, în trapeză, împreună cu stareţul mănăstirii Gherontie Ştefan, originar din Fălticeni. Fără scrupule morale deosebite; a pierdut vocea aproape total. Zice că-i presupuneau un cancer. Slavă Domnului, chiar şi analizele din şira spinării au demonstrat că nu-l are. „M-au controlat până şi de sifilis”, zice arhimandritul, adăugând: „Mamă-sa pe gheaţă”. Mai apoi, după masă, la un whisky, spune şi un banc cu falusul. De, ştie părintele ce ştie.
(Paranteza e pentru a aminti că în cartea de impresii de la Mănăstirea Celic Dere inscripţia noastră e despărţită doar de o altă inscripţie de cea a Leonidei Lari, care vizitase locaşul pe 13 iulie a. c. Nu i-am citit impresiile şi cred că nu am făcut tocmai bine.)
Aşadar, rămăsesem la mai lungile taclale cu părintele arhimandrit la sticla de whisky. Apare şi doctorul de gradul I Chiriac de la Târgovişte. E pensionar. Se vede că se cunoaşte bine cu stareţul. Şi musafirul e moldovean, de la Bacău. Până în 1944, a făcut seminarul, apoi o şcoală de cântăreţi. Apoi a terminat medicina, profesând chirurgia.
[Altă paranteză: arhimandritul Ştefan citeşte impresiile pe care le-am lăsat în cartea oaspeţilor. Şmechereşte, în loc de „cuvioşii slujitori (ai locaşului)” citeşte: „cucoşii slujitori”, zâmbind în barbă.]
În drum spre Dunăre, îi rog pe dnii Moţoc şi Pădure să trecem pe la Dinogeţia. Nu ne abatem decât un kilometru de la drumul de bază. La cetate, ne întâmpină paznicul care ne dă pe mâna profesorului Barnea, cel ce conduce cu cercetările arheologice. Ziduri, castru, casa comandantului, turnuri în formă de potcoavă.
În perimetrul fostei cetăţi, menţionate încă de Ptolemeu, – şi urmele unei bazilici bizantine. Impresionant. Ca şi la Olvia (Oceakov), la gurile Niprului, acum circa 10 ani.
Concluzie după spusele profesorului Barnea: săpăturile sunt conservate din cauza lipsei fondurilor băneşti şi a braţelor de muncă. Ad hoc, inginerul Moţoc propune ca Asociaţia pro Basarabia şi Bucovina să caute finanţe, pentru a asigura aici prezenţa a 10 studenţi basarabeni care, timp de o lună, ar dori să participe la săpăturile arheologice. Să dea Domnul ca, până la anul, prin iulie, când trebuie să vină echipa, să nu fie uitată această iniţiativă înţeleaptă. La despărţire, îi spun dlui profesor: „Pentru ca să entuziasmaţi studenţii basarabeni, să le spuneţi că faceţi nişte fortificaţii contra ruşilor”. Înnegurata vorbă de duh îşi are, totuşi, şi un efect de destindere.
Pe la ora 21, 30, „aureolaţi” de roiuri de ţânţari, trecem Dunărea spre Galaţi.
Note răzleţe: Dinogeţia e situată la 2-3 kilometri de localitatea Gărvan, 11 km de Galaţi, la vărsarea Siretului. Deci, nu departe de Giurgiuleşti.
Mănăstirea Celic Dere a fost fondată de călugărul basarabean Atanasie Lisavenco.
Măicuţa care ne era ghid – cu ochi albaştri şi păr negru. La mănăstire e de la 18 ani.

sâmbătă, 4 octombrie 2014

O MISTIFICARE... DE TOT DRAGUL!


Prietenul Liviu Antonesei preia pe pagina sa facebook unele imagini interesante, una dintre care, însă, este de-a dreptul o mistificaţie… „misterioasă” şi frumoasă! Liviu scrie: „Mulţumesc lui Ioan Ausgustin Pop pentru dar, care devine dar pentru toţi. Ar fi vorba, în ordine, de Maikovsku si Frida Kahlo, în 1924”... 

Ei bine, e o imagine regizată, combinată, photoshop-ată, în care Maiakovski, elev la Şcoala de Arte şi Meserii „Stroganov” din Moscova, la vârsta de 20 de ani – era în 1913! – este… fotografiat împreună cu pictoriţa mexicană, soţia lui Diego Rivera, Frida Kahlo! Să ne lămurim: în 1913, elevul Vladimir Maiakovski nicidecum nu putea să se întâlnească cu Frida din simplul motiv că la acel moment aceasta nu avea decât… 6 ani! (N. 1907.) 

Pentru autenticitate, reproduc şi unele poze ale lui Maiakovski din 1924. Ei bine, peste 11 ani Maiakovski arăta ca un domn sadea, vizibil altul decât în imaginea sa de elev, în 1913.

Prin urmare, prima, în ordine, e imaginea-mistificaţie (Kahlo – Maiakovski), a doua imagine – Maiakovski-solo 1913, celelalte – poetul în 1924.
Bunilor privitori, salut!










vineri, 3 octombrie 2014

UNDEVA, CÂNDVA...


21.VII.1994

 Alaltăieri, sosesc de la Galaţi dl Răsvan Angheluţă, preşedintele Consiliului Judeţean, dl Radu Moţoc, generosul care ne asigură periplul prin partea de vest a Ţării, ş. a. Radu îmi prezintă copiile scrisorilor de garanţie că vom fi primiţi frăţeşte, ceea ce, cred eu, e mai mult decât regeşte, la Oradea, Satu Mare, Braşov. Urmează să dea un răspuns şi filiala Sibiu a asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”. Depeşele respective conţin multe rânduri înduioşătoare. Traseele sunt foarte interesante. (Nu citez, pentru că scrisorile rămân la noi. Poate apelez la ele, când voi expune impresiile de călătorie.) Chiar astăzi am fost la gară şi am procurat bilete pentru mine şi Nicolae Leahu de la Drochia pentru Galaţi (autocarul Constanţa). Vom pleca pe 5 august.

Telefonez la „Luceafărul” lui Marius Tupan, să-i spun că, în sfârşit, dialogul nostru din ianuarie 1993 a văzut lumina tiparului astăzi, în „LA”. Îmi răspunde Ioan S. Pop, secretarul de redacţie. Mă întreabă dacă am văzut grupajul meu de versuri de după reapariţia revistei. Nu, pentru că nu am reuşit să mă abonez. Îmi promite că-mi rezervă numărul respectiv. Apoi vorbesc cu Petre Stoica – tocmai se nimerise să fie şi el în redacţie. Cică, a venit să-şi aducă articolul. Cartea de interviuri, zice, a ieşit mult mai bună decât se aştepta (Spunerea de sine). A citit o bună parte din dialoguri.
Azi, TVR dă un reportaj de la întrunirea angajaţilor revistelor literare ale Ministerului Culturii, care nu şi-au luat salariul încă din luna martie. Îl acuză de incompetenţă pe Mircea Tomuş.

Aproape gluma sau la fel de aproape seriozitatea cu legea bicicletei, în condiţiile de astăzi: dacă nu te mişti, cazi! – vine, cred, ca un ecou de mai de foarte demult (mod anapoda de exprimare pitoresc-parşivă…). În anul 1911, Leonid Andreev scria într-un articol despre teatru: „Recitind memoriile”… – dar hai să lipesc aici din „Contemporanul” citatul, decupându-l. Câtă economie de… răbdare! [Sau de nerăbdare? Naiba ştie… Sigur, şi pasta pixului sau cerneala din stiloul chinezesc (cu de astea sfidez caligrafia…), merg uşor, alunecând a rătăcire de posibilă idee mare sau doar cât de cât importantă]. Prin urmare, citatul despre mişcare: „Recitind memoriile lui Benvenuto Cellini, am rămas impresionant de numărul uriaş de turnuri din viaţa acestui artist aventurier medieval: câte evadări, crime, pierderi şi regăsiri neaşteptate, câte idei şi prietenii. Da, contemporanul nostru mediu nu-şi va putea nota de-a lungul întregii sale vieţi atâtea evenimente, câte îi ieşeau în cale lui Cellini în scurtul său drum de-acasă la barieră! Dar nu numai Cellini era aşa, ci toţi cei de atunci şi viaţa lor plină de briganzi, duci, călugări, mandoline. Era demn de interes şi plin de trăiri în acea vreme doar cel ce se mişca şi acţiona, iar cel ce rămânea pe loc era privat de trăirea vieţii înseşi – cel ce stătea pe loc era aidoma unei pietre de lângă drum, despre care nu ai ce spune. Fireşte, şi scena, în cazul prezentării geniului abuliei hamletiene, a fost nevoită să se umple de duci, spade, crime, fapte – măcar razant, de atmosferă, – altfel nici nu putea fi vorba de un om viu!
Dar să păşim peste câteva veacuri şi iată că în faţa dumneavoastră se află viaţa… ei, bine, a lui Nietzsche însuşi, cel mai tragic erou al contemporaneităţii. Unde sunt evenimentele, călătoriile şi acţiunile vieţii sale? Nu sunt. În tinereţe, când Nietzsche mai călătorea şi acţiona într-un fel îmbrăcat în uniformă de soldat prusac, era mult mai puţin dramatic: drama începe în momentul în care în viaţă i se instalează monotonia şi liniştea cabinetului său de lucru. Aici vom întâlni şi chinuitoarea reevaluare a tuturor valorilor, şi confruntarea tragică, şi ruptura cu Wagner, şi pe seducătorul Zarathustra. Dar scena?”

miercuri, 1 octombrie 2014

O PREFAŢĂ CARE, SPER, CONVINGE

CĂ MERITĂ SĂ CĂUTAŢI CARTEA VEREI PAVLOVA, APĂRUTĂ IERI-ALALTĂIERI LA EDITURA "NEXT PAGE" DIN BUCUREŞTI ÎN TRADUCEREA SUBSEMNATULUI. VĂ ASIGUR CĂ ACEASTĂ POETĂ ARE O ENERGIE INVENTIV-METAFORICĂ MAI RAR ÎNTÂLNITĂ ÎN ZILELE NOASTRE, MOTIV DIN CARE O RECOMAND, ÎN MOD SPECIAL, ŞI TINERILOR AUTORI, CARE ÎŞI TRĂIESC DEBUTUL ÎN POEZIE.


DRAGOSTEA CA POEZIE A LIBERTĂŢII,
LIBERTATE POEZIEI CA DRAGOSTE

Poezia Verei Pavlova îşi conturează registrul între intim-sentimental şi ludic, trecându-se din patetism – în comic, uneori chiar în burlesc, sau în (alt)ceva care le amestecă, le sintetizează pe ambele. Când se întâmplă să apară, asociaţiile (z)burleşti au o deltă comună, cea a… domesticităţii, să zicem („Mă ţii în braţe – crezi că m-ai şi prins?/ Trupul mi-l voi părăsi, coadă de şopârlă./ Şi ce îmi căutai tu între picioare, Va trebui să cauţi între stele”). De unde şi senzaţia de firesc, de necontrafăcut, ceea ce duce cu gândul la Marin Sorescu, care scria: „Cine să înţeleagă că numai râcâită de artificii/ Poezia de dragoste se întoarce la origini?/ Şi o ia de la capăt cu o vigoare nouă”. Iar aceste origini transseculare amintesc, fireşte, de celebra Sappho din Lesbos („Cel mai feminin dintre gesturi:/ în mijlocul drumului, discuţii/ explicaţii, adio pentru totdeauna/ să se mlădieze într-o mişcare delicată/ şi să-şi şteargă cu palma pantofii –/ să prinzi această mână din zbor/ şi să ţi-o lipeşti cu palma de obraz”).
Aşadar, nu de puţine ori, discursul laconic al Verei Pavlova e de natură uşor epigramatică. Sau, poate, enigmatic-epigramatică. De unde şi familiaritatea cu lucrurile sacre într-un larg diapazon de teme şi tonalităţi literaturizate. În consecinţă, temele, considerate comune, sunt ridicate în rang, devenind cele ale poeziei necomune, de un metaforism ingenios care „atenuează” comunicarea colocvială, ţinând-o în aria şi tensiunea artistismului bine temperat, când, nu o singură dată, spontaneitatea reacţiilor metaforice devine una memorabilă, aidoma adagiului („prima brasardă/ pe coapsele Evei/ putea să-i pară lui Adam/ un trist drapel în bernă...”; „Deşi ştiu/ că nu există moarte/ încă nu ştiu/ cum să-i anunţ/ despre asta/ pe cei morţi”). Iar locurile comune autoarea le transferă/ converteşte în alte… origini şi… originalităţi – cele ale poeziei: „intonând locul comun/ ca pe o presupunere precaută/ sau ca pe o ipoteză cutezătoare/ sau precum eu acum”.
Fantezie mobilă a poetei („eu, văduva cuvântului ucis”) alchimizează ingeniozităţi lingvistice, verbocreatorii, uneori intraductibile, de coloratură pur rusească („limba rusă în gâtlej/ acută, ca apendicita”), posibile într-o limbă plăsmuită nu doar de cele circa o sută de milioane de vorbitori/ scriitori/ cititori nativi ai ei, ci şi de atâţia alţi reprezentanţi ai multor naţiuni convieţuitoare în fosta URSS, actualmente, restrâns, în Federaţia Rusă, dar şi în diaspora ei, care nu doar încercau să vorbească relativ corect limba lui Puşkin, ci şi interveneau cu sugestii inventive ce se abăteau de la normele academice de oricare ordin, însă deplin funcţionale în contexte concrete de comunicare. „Impurităţile” lingvistice devin… purităţi poetice, sau chiar poezie pură. Motivaţia modelelor lingvistice neacademice ar putea fi găsită, probabil, şi în subtextul a două autoportrete: „Faţa mea poartă pecetea unei rase bune/ chiar dacă această rasă/ nu are nimic bun:/ clerici siberieni, alcoolici din Vologda, evrei ucraineni/ se strigă unii pe alţii prin somn în venele şi arterele mele./ De unde şi tăietura ochilor,/ oblicitatea lor,/ configuraţia pomeţilor ascuţiţi –/ şi care dintre noi e tătar?/ În schimb profilul meu e conturat ca demn de anticariat”;  „Pe sfert – ovreică/ Pe jumătate – muziciană/ Trei sferturi – jumătatea ta./ Cam cine sunt eu – sută la sută?”. Răspunsul: sută la sută, fiinţa care se autoportretizează astfel este o poetă autentică!
Cei care ar fi tentaţi să o asemene pe Vera Pavlova cu Anna Ahmatova sau Marina Ţvetaeva, însă într-o formulă „forte”, mai aspră, mai de azi (azi-ul cel dezinhibat în multe şi mărunte), la un moment dat ezită să meargă în această linie de argumentare, puşi în gardă de durităţile de limbaj ne-străine de indecenţe… galante, delicate. Dar şi de data aceasta metafora, artisticul „salvează” situaţia, esenţa poemelor învederând feminitate de o directitudine aparte, fără fasoane, zorzoane sau figuri de stil perimate, cu care, cândva, se mima decenţa ce te-ar fi înclinat să crezi că, în cazul Verei Pavlova, ai avea de-a face cu o îngeriţă, nu cu o femeie, cu o doamnă de la sfârşitul secolului XX – începutul secolului XXI („Iarna – animal/ Primăvara – plantă/ Vara – insectă/ Toamna – pasăre/ În tot restul timpului eu sunt femeie”); femeie-doamnă-poetă care tinde/ tind să vorbească despre viaţă într-un limbaj adecvat vieţii, ceea ce nu înseamnă deloc o miză pe simplitate şi denudare semantică. Durităţile sunt atenuate şi de o autoironie fără rest, ce pare să le fie pe plac muzelor care o inspiră pe Pavlova: „Eu n-o să mă arunc prin geam/ mie nu-mi place gunoiul sub fereastră/ eu nu arunc nimic prin geam/ decât sâmburii fructelor – parcă/ ei n-ar putea să-ncolţească, să crească?”
Accentul pe corporalitate este atenuat de… textualitatea corpului care, din stare materială, este transferat/ transformat în spirit („tandreţe ne pregăteşte decorporalizarea/ şi ne învaţă să ne rugăm nemuririi”); în spiritul poeziei sui generis. Poezie care, periodic, e autoreflexivă, descriindu-şi procesul propriei apariţii pe lume („Adormii cu un vers în gură./ Mă trezii – nu e, l-am înghiţit./ După aia ziua întreagă mă duru burta”). Apariţia, naşterea poeziei din dragoste, pentru dragoste („ce mişcă sori şi stele”, vorba clasicului). Dragostea ca poezie a libertăţii, în reciprocitatea intrinsecă de libertate a poeziei ca dragoste prin supremele manifestări ale acestora în ispite/ pasiuni vechi şi tendinţe noi de înfăţişare lumii, de (auto)exprimare, (auto)edificare ca simbol, metaforă, litanie uşor… păgânizată, dar şi… paganinizată!

*                              *
*
Vera Pavlova s-a născut la Moscova (1963). Absolventă a Colegiului „Şnitke” şi a Academiei de Muzică „Gnesin”, specialitatea Istoria muzicii. Până la 18 ani, cu binecuvântarea celebrului compozitor Aram Haciaturian (Baletul „Spartacus” cu „Dansul săbiilor”!) se pregătea pentru o carieră de compozitor. Intenţiile, predispoziţiile adolescentine nu puteau să nu se reflecte şi în poezia Verei Pavlova: „Testamentul – planul vieţii trăite./ Peste sicriul meu nu aş vrea să aud/ preludiul în si-minor de Rahmaninov,/ allegreto din a Şaptea de Beethoven, nimic din/ iubitul Ceaikovski. Vreau:/ A-dur pentru fortepiano/ de Mozart, adagietto din a Cincea de Mahler/ şi a Noua de Bruckner, partea a treia./ Dar, de altfel, poţi să pui orice doreşti:/ cine boceşte, acela şi comandă muzica”.
A activat ca ghid la Casa-muzeu „Şaleapin”, publicând eseuri muzicologice. Circa 10 ani a cântat într-un cor bisericesc, concomitent conducând atelierul de creaţie literară pentru copii „Stelele Zodiacului”.
Începe să scrie versuri la vârsta de 20 de ani, primul grupaj publicându-l în revista „Iunost” (Tinereţe). Ajunge populară după ce ziarul „Segodnea” (Azi) îi publică 72 de texte cu o postfaţă de Boris Kuzminski. Evenimentul născu mitul că ceea ce este dat drept poetesa Vera Pavlova nu ar fi decât o mistificaţie („Chiar când fac cunoştinţă cu ei/ oamenii se răzleţesc/ în două categorii./ Unii zâmbesc a râde:/ Al patrulea vis al/ Verei Pavlova!/ Alţii întreabă:/ Vera Pavlova – / ar fi un pseudonim?”).
A editat peste douăzeci de cărţi, printre care: „Animalul ceresc”, 1997; „Limbaj secund”, 1998; „Linia de ruptură”; 2000; „Al patrulea vis”, 2000; „De ambele părţi ale sărutului”, 2004; „Bagaj de mână”, 2004-2005; „Tâmpita înţeleaptă”, 2008; „Pe celălalt ţărm al limbajului”, 2009; „Femeia. Regulament de utilizare”, 2011; „Libret”, 2012. A scris librete pentru mai multe opere şi cantate.
Laureată a Marelui Premiu „Apollon Grigoriev” (2000), a Premiului Special „Cont moscovit” (2003), a Premiului „Antologia” (2006). Poemele sale au fost traduse în peste 20 de limbi.
A participat la manifestări literare în Anglia, Azerbaidjan, Belgia, Elveţia, Germania, Grecia, Franţa, Italia, Olanda, SUA, Ucraina, Uzbekistan, etc.
Locuieşte la Moscova şi New York, cel de-al treilea soţ al ei fiind fost diplomat american, actualmente traducător din limba rusă.

                                                  Leo Butnaru