duminică, 30 noiembrie 2014

O POETĂ DE PE IDEL (VOLGA) ÎN REVISTA





Dispoziţie

Să ajungi unul din àcele orologiului
Kremlinului din Kazan.
Tasta delete
A computerului mondial.
O tabacheră fumurie.
Un si-bemol împiedicat,
Amurg matinal decolorat
Sau toţi câinii din lume.
Ochelari Exte pe rădăcina propriului nas.
Ventil cardiac apatic –
Orice, numai nu Lilya Gazizova.


*     *      *

Prin băltoacele regretelor târzii,
Cuprinsă de suferinţă deloc infantilă.

Parcă nu era prosteşte să gândesc
Că tatăl va trăi etern
Şi că totdeauna
Îmi va telefona inoportun,
Totdeauna inoportun.

Băltoacele se contopesc, tot cresc.
Le voi ocoli sau poate
Să-mi procur nişte botine.


Poetul

Dumnezeu te-a creat gata îndrăgostit:
De capete roase de creioane
Şi de şnur ce şerpuieşte în vânt,
De birtaşul ce îmbătrâneşte
Şi de Cervantes pe moarte.
De oneştii paşi ai omului
Ce duce o pâine,
De tristele automobile
Şi de berea acrită,
De veşmintele care
Pictează capodopere şi zboară în cosmos.
Şi încă – de calităţile neapărate ale faianţei…

Numai de mine să nu te îndrăgosteşti, poete!
Dacă o fi să nu rezist?!
Şi va trebui să ajung co-îndrăgostită de tine
De un strop de şampon, şi de luna sinilie
Şi chiar –
De soba aproape răcită…


Dragostea şi matematica

Tu eşti o complicată problemă de matematică.
Aş vrea să te rezolv empiric.
Aleg formulele.
Schimb între ele numerele de adunat cu cele de înmulţit –,
Însă în decursul zilei datele problemei se modifică.
Şi răspunsul îmi scapă,
Iar noapte din nou
Sunt foarte aproape de soluţie.
Însă spre dimineaţă tu te transformi
Într-o nouă problemă de matematică.

Şi iar încep a te rezolva…


sâmbătă, 29 noiembrie 2014

FAPTE DESPRE UN ROMAN-FAPT DIN


Leo BUTNARU

MĂRTURISIRI  LA RUPERE DE VREMI 
ŞI CUTREMUR DE DESTINE

Serafim Saka, „Pe mine mie redă-mă”, Editura Arc, Chişinău, 2013, 546 pag.  

Romanul memorialistic-eseistic „Pe mine mie redă-mă” este documentul unei stări de spirit în deschidere spre lume, spre înţelegere, în trecerea ei, cu încetul, într-o conştiinţă lucidă, traumatizată care devine temeiul caracterului, deloc ordinar, al celui care a fost Serafim Saka (1935–2011), omul şi scriitorul care a(u) cunoscut din plin avatarurile a ceea ce pusese de titlu unei cărţi de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinţi. Apoi cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de agresivitatea congenital antiromânească a bolşevismului sovietic năvălitor, cotropitor şi înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Urmează vămile prin care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu încolţit de mahării partidului şi de minusculii critici „literari” aserviţi în cel mai înalt grad de laşitate şi nesimţire partidului. Vămile antiromânismului, imperialismului, şovinismului velicorus-sovietic, vămile fobiei faţă de altfel, în atitudine şi artă, faţă de nou şi de… noi (cei de demult, dar, posibil, şi noi ca atitudini, convingeri, acţiune). Vămile mediocrităţilor pseudo-artistice, pseudo-intelectuale, în cârdăşie cu nomenklaturiştii ignoranţi, slab alfabetizaţi, cărora, primii, le scriau denunţuri anti-Saka, precum s-a întâmplat cu bizar de inegalul ca structură/ componenţă colectiv al teatrului naţional de stat din Chişinău, de la director la măturătoare.
Însă, chiar trecând atâtea vămi, în cea mai mare parte ale existenţei sale mature, când, în contextul unei realităţi atât de mutilate, de private de multe, Serafim Saka opta în primul rând pe libertate, străduindu-se să se menţină cât mai mult posibil într-un auto-regim de francheţe a  opiniei, a scrisului, a atitudinii şi acţiunii sociale.
Odată cu protagonistul şi orânduitorul ei, cu autorul-mărturisitor, naraţiunea memorialistică porneşte în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu nordul Bucovinei, unde se sfâşie harta şi destinul României; harta şi destinele ţăranilor şi intelectualilor ajunşi la cheremul imperiului diavolului – bolşevic şi de nimic bun; bolşevismul ca una dintre cele mai incalificabile forme şi forţe ale răului devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele apocaliptice!” (p. 144), pentru că „de la fascism la comunism nu-i decât o jumătate de pas” (p. 177).  Numai că Serafim Saka nu e pur şi simplu autorul-personaj sau personajul-autor, ci – emotiv, dar şi teoretic, raţional accentuat, – e autorul-analist. Analist al faptului, în generalul sugerat de titlul scrierii sale, fapt-nucleu, în baza căruia întreprinde cercetări, studii, uneori microscopice, ale evenimentelor existenţei sale, ale tinerelor şi tragicelor destine ale părinţilor (tatăl mort în război, mama stingându-se de tifos), ale rudelor sale; destinul satului în care îşi trăieşte copilăria, iar de aici, avansând pe treptele maturizării, ca proces de devenire a unei personalităţi, – întreprinde analize sub aspect socio-istoric în perimetre naţionale şi intern-naţionale, plasate în context şi conexiuni internaţionale. (Istoria noastră îşi tot pune problema integrităţii sale, fără acel „n” de sudură românească; sau, poate, în ecuaţia etno-ontologică, acest „n” să-l înţelegem drept ceea ce, firesc, neconstrâns, stă la începutul pronumelui colectiv: Nostru.) Naraţiunea e spaţiul psiho-afectiv (nu de puţine ori, intens afectiv, paroxistic – al durerii, dramei, nedreptăţii) de laborator în care procesează continuu un convertizor, ce transformă – inclusiv în artă, în roman – mişcările şi forţele/ energiile oamenilor în istorie şi a istoriei în oameni, în timpuri de interacţiuni care, mai curând, duceau la distrugerea a ceva şi alcătuirea a altceva, proces în care deformarea adevărului social, a caracterului uman era declanşată şi întreţinută de forţele răului – ale războiului, agresiunii, cotropirii, umilirii, deznaţionalizării, alterării a toate – familie, limbă maternă, şcoală, moralitate şi celelalte. Iar Serafim Saka avea o memorie fabuloasă, ca proces psihic care, în durata conceperii şi creării romanului, a acţionat asemeni unui procesor eficient (aici, implicit, eficienţa referindu-se la valoarea, unicitatea acestei scrieri ca artă, dar şi ca mărturie socio-istorico-politică). Este drama necruţătoare care coagulează cheagul durerii, chiar al deznădejdii din individual şi naţional. Este nedreptatea împilatorului, răscroitorului de hotare statale şi uman-individuale, nedreptate împinsă până departe de extremele extra-umane. În inuman. Este josnicia, cinismul, laşitatea, trădarea, în general – dezumanizarea.

UITĂ SMÂRCUL...



5.I.1995

Pe anumite tronsoane ale ei, ce tristă e viaţa. Tristă până la disperare. Înveninarea existenţei este dublată de înveninarea conştiinţei care îţi spune că ai dreptate în ceea ce priveşte tristeţea, disperarea, înveninarea… (Dar nu cred că e bine să constat acest lucru chiar în 5 ianuarie, care nu e totuşi una din cele mai sugrumătoare zile din biografia mea…)

Ce revelion înfricoşător pentru ruşi şi pentru mulţi dintre noi. La Duşanbe, zece ruşi, angajaţi la ambasadă, militari, au murit otrăvindu-se cu şampanie. „С новым годом!” („La mulţi ani!”), ciocnesc paharele, şi – sfârşitul! Un semn, şi acesta, al atitudinii lumii faţă de militarismul rus. Păcat de victime… Prima dintre ele a fost o doamnă de 34 de ani… Apoi, la frontierele Tadjikistanului cad în ambuscadă mai mulţi grăniceri ruşi, zece dintre ei fiind ucişi. Musulmanii îşi manifestă cruzimea, decapitând corpurile… În ce sălbăticie de ev trăim? Şi cât vom mai trăi? Câinii de pripas sfâşie trupuri de oameni, oameni-câini decapitează alte trupuri. Tinere, poate că nevinovate, însă trimise cu misiune de cotropire de politicienii criminali ai acelei ţări demente, care este Rusia jandarmilor şi ucigaşilor.

vineri, 28 noiembrie 2014

CĂRŢI PENTRU 200 000 DE ANI; CĂRŢI PENTRU FUMAT...



UN MILION DE MILIOANE DE VERSURI

Ediţia engleză a cărţii lui Raymond Queneau „Millon Millon  Poems” cuprinde doar 100 de sonete, însă ele sunt tăiat în fâşii înguste, fiecare din acestea conţinând un singur vers. Cititorul e liber (şi… aţâţat!) să combine fâşiile în orice ordine doreşte, sau îi iese ca de la sine, conţinutul combinatoriu, în multitudinea sa, fiind unul foarte surprinzător, antrenant. Dacă s-ar găsi un cititor-inginer(!) ambiţios, care ar încerca să găsească toate combinaţiile posibile ale versurilor de pe fâşii, în primul rând el ar trebui să fie foarte longeviv, poate că un strănepot de-al lui Matusalem, dat fiind că pentru respectiva regie-caleidoscop, să zicem, i-ar trebui aproximativ… 200 000 de ani!


CARTE PENTRU… FUMAT

O altă carte neobişnuită nu e atât pentru cititori, cât pentru fumători: este tipărită pe foiţe de ţigară (cerneală… ecologică!), însă pe acestea sunt imprimate unele cuvinte din cântecele cunoscute. Astfel că, ai citit un refren, l-ai îngânat în sinea ta, după care rupi foiţa, pui tutunul şi-ţi răsuceşti o ţigară! Foiţele se desprind uşor, coperta este fabricată din cânepă, iar cotorul e în formă de fâşie acoperită cu fosfor, de care poţi aprinde chibritul. La lumina chibritului mai poţi şi citii alte câteva cuvinte dintr-un cântec de pe foiţa ce va ajunge şi ea ţigară.

joi, 27 noiembrie 2014

ADIO, SORIN PREDA...


Aflu, cutremurat, că a murit colegul şi prietenul nostru Sorin Preda. Prozator, publicist, cadru universitar. Avea doar 63 de ani. Un infarct. Un atac nedrept. În iunie 1992, am dialog. Iniţial, conversaţia am publicat-o în presă, apoi în volumul „Spunerea de sine” (1994). 



Cu Sorin Preda, în unie 1992, la Chişinău (foto: N. Răileanu)
În noiembrie 1994, am fost împreună printre cei aproape 400 de scriitori din întreaga lumea, care au avut o călătorie pe trei mări şi două continente, sediul lor fiind pe corabia „Worlds Rainessance”. Am mai avut ocazia să ne vedem din vreme în vreme. Şi iată, minunatul om şi scriitor a pleca spre pulberea stelelor… Reproduc aici dialogul nostru de acum 22 ani, care ni-l readuce în faţă, în inimă, în minte pe Sorin Preda – inteligent, demn, prietenos.




duminică, 23 noiembrie 2014

DE LA EXPRESIONISM LA CONSTRUCTIVISM



MONA LISA

Eu eram cel care trimiteam telegrame din opt cuvinte:
„Paris. Luvru. Mona Lisa. Sunt îndrăgostit de tine”.
Lingându-mi în spectru de curcubeu buzele
pe cornişa genelor obrajilor ei de atlaz
scoasei din ramă doar
unul trupul de morsă.
Cu mare grijă, ca pocnitura între degete,
el e tăinuit în coşul inimii
sub fundul dublu.


CARNEA DE VITĂ A BUZELOR

1

Se despletiră genele, ca un stejar.
Prin laguna pieptului tău
Alunecă gondola buzelor mele
Stăvilite de zăgazul cuvintelor.
Neascultătoare cuvinte: pe buze făceau tumbe
Ca nişte căţei orbi.
Precum Novalis, încasez lovituri
Cu vergelele cuvintelor.

2

Cu pantofiorii buzelor lipăit-am
Pe duşumeaua pieptului dumitale.
Dragostea o voi scoate ca pe un dinte,
Inima o voi spoi.
Buzele pocneau precum castanietele,
Gura dumitale-nchisă strâns
Ardea ca un primus.
Cu baioneta genelor înţeapă, mai înţeapă.
Iar în minte – cuvinte de cine ştie unde: „...spirit, mus...”

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

ON NE SE BAIGNE JAMAIS DEUX FOIS DANS LE MÊME FLEUVE…


16.XII.1994


Dar de ce să vorbim noi de ţâfnoşii de duzină, când umbrele uriaşilor ne luminează memoria?! Ca să revin la periplul nostru de acum trei săptămâni, păi, dragă fost student, ar fi jenant să nu-ţi aminteşti că la Efes, pe unde te-a dus şansa, a locuit şi celebrul Heraclit; că tocmai aici, între pruncia sa, începând cu anul 540 î. e. n., şi senectutea sa, încheiată în 480 î. e. n, a rostit el, numai că în greaca veche: „On ne se baigne jamais deux fois dans le même fleuve”, unul din  adagiile culese din fragmentara sa doctrină (s-au pierdut multe din cele scrise de Heraclit) destul de ermetică, în care se pune accentul pe  conflictul ireductibil dintre Fiinţă şi devenire ca irezistibil lanţ de transformări. Pentru că tot el a zis – nu? – că totul curge, totul se transformă. 

17.XII.

În comuna Cârligele, la vreo 14 kilometri de Focşani. Căminul cultural. Drumul Hoţilor, Hotelul Butoaielor. Taraf de ţigani bine organizaţi, cu respect pentru ceea ce fac prin vocaţie.

27.XII.

Acum trei zile, luni, au fost decernate premiile Uniunii Scriitorilor, unul din ele revenindu-i volumului „Spunerea de sine”. Alţi colegi întru 200 de lei (valoarea premiului!): Serafim Saka, Em. Galaicu-Păun, Dum. Crudu (acesta pentru debut). 

Carnavalul de la emisiunea cu personalităţile anului 1994, în care am fost implicaţi şi noi, câţiva scriitori, sâmbăta trecută, la polar-boreal în neîncălzitul restaurant „La izvor”. Veselie mare la masa la care stăteau Mihai Cimpoi, Aurel Scobioală, Arcadie Suceveanu şi Nelli Raţuc. Mai trist la masa noastră, cu Vasile Vasilache, Mihai Bădicheanu şi Valentina Brâncoveanu. La un moment dat, a intervenit o pană de filmare şi noi, ca nenorocoşii, trebuie să ne prezentăm şi a doua zi la polul nord de la Bariera Sculeni, să ne producem în showul anului care a fost şi a celui care vine… Tristeţi şi primitivism de suburbie chişinăuiană…