POEME LA ÎNCEPUT DE AN

Ochii cititorului

Poetul Mihai Ursache metaforizase memorabil:

„Miezul mai mare decât fructul”.

Un poet slăbuţ mai că-l imitase – maică! –

făcând-o pe originalul (credea el

nu însă şi noi) când se lamenta

că lacrima ar fi mai mare decât ochiul.

Eu i-aş fi sugerat să scrie că

chiar şi unii căpoşi se poate întâmpla să aibă creierul

mai mare decât capul; un creier

ce le dă peste urechi

vălurându-şi circumvoluţiunile dincolo de ele – şi acesta

fiind un mic circ al circumvoluţiunilor spectaculoase. În fine

după toate astea s-ar fi întâmplat ca nedumerirea

dar mai ales proverbiala frică să aibă ochi mari

adică

ochii cititorului de poezie – mai mari decât frica

acestuia.

Simţeam, auzeam

1

Fiind copil

de la un moment încolo chiar simţeam

chiar auzeam cum creşteam

precum la Eminescu se aude creşterea ierbii

precum la Blaga se aud razele de lună lovindu-se de geam

precum…

           În fine – auzeam cum creşteam

simţeam cum puţin câte puţin

mi se îndepărtează

capul

de

picioare

şi nicidecum nu uit acel simţ nici în inevitabila

succesiune istovită a uitărilor

deja în ne-creşterea trupului

şi a lăsării puţin câte puţin a capului

mai spre picioare când

uneori e atâta linişte

                                 încât

în capul meu

în mintea mea se aude cum se ru-

pe o idee

cu un plesnet de strună

2

…după care

va fi iarăşi atâta linişte în jur

încât se va re-auzi creşterea ierbii

şi cum razele de lună vor izbi în geam

dar mai ales pentru prima oară de atâta linişte

se vor auzi paşii lui Dumnezeu

                                                chiar dacă s-ar întâmpla

ca tălpile Sale să nu atingă pământul…

 

 

POEZIA ŞI SEMNUL ÎNTREBĂRII

Să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi

 Poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă convertirea lor artistică în limbaj diferă de expresia comună; poetul fiind naivul care se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva. Astfel că el, izvoditorul de poezie, nu este subiectul de bază în ceea ce am numi cunoaşterea neajutorată. Neajutorată din motivul că el nu dispune de niciun fel de instrumentar, ci doar de un imprevizibil şi capricios dar al harului său – intuiţia de, uneori, misteriozitate dezarmantă. Şi niciodată nu a fost cazul de a se aştepta de la poet dezlegări-dezvăluiri deosebite, acestea, de regulă, fiind „substituite” de racursiuri estetice neobişnuite, zise şi originale, şi sugestii care nu este exclus să fie în stare să predispună pe oarecare cititor mai dezgheţat la cine ştie ce meditaţii, idei, ce s-ar solda cu anumite descoperiri. Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce mă refeream la ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau intenţionezi să faci. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, în realitate şi… irealitate, o supoziţie. De fapt, înainte de toate, orice poem pare a fi o supoziţie, ca unul din mijloacele, ca una din posibilităţile de a vedea şi de a trăi mai din plin, mai divers, mai interesant, mai instructiv. Intuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin „suduri”, prin sinteze, esenţele conştiinţei, spiritualităţiei, civilizaţiei, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine, viitor. Poetul captează impulsul noutăţii, iar nu o dată acesta pare a-i fi „dăruit” ca din senin, însă ducând la descoperiri cruciale, în poezie, dar şi în demersul psiho-creator uman în general.

*

În poezia contemporană se mai consumă multă strădanie întru aplicarea unei tehnici prozodice (rimă/ ritm) „fără cusur” care, de la sine, ar crea iluzia de artă „cu conţinut”, însă care, de fapt, nu de puţine ori, nu e decât găunoşenia banalităţii, luciu fals; adică, în loc de poezie – iluzia ca sărăcie lucie. Din păcate, şi mulţi dintre cei care nu apelează la eforturi tehnico-prozodice, „cultivând” versul liber, ajung la aceleaşi rezultate, poate că uşor altfel numite: inventivitate, modernitate false care, de fapt, sunt şi ele sinonime banalităţii neputincioase, stimulatoare de grafomanie. În locul strictei regularităţi/ organizări primitive, totuşi (ca efect), ei

UN POET DE ACUM 200 DE ANI (Revista "Spaţii culturale")

Gavriil (Gavrila) Derjavin face parte din marii poeţi, pe care alte popoare i-a dăruit Rusiei: prinţul moldav Antioh Cantemir (1709-1744), deschizătorul de drum pentru poezia modernă rusă, Aleksandr Puşkin (1799-1837), fiul unui etiopian (au fost descoperite acte conform cărora, în drum spre Rusia, bunicul său ar fi fost botezat într-o biserică din Moldova), Mihail Lermontov (1814-1841), descendent dintr-o familie scoţiană, la originile sale trăgându-se de la cvasi-legendarul bard-proroc Thomas Learmonth (sec. XIII).

Se spune că neamul Derjavin ar fi provenit din tătarii de pe Volga, după ce un oarecare Brahim-murza a părăsit Hoarda de Aur, ajungând la Moscova, unde, după ce este creştinat prin botez, se află în slujba ţarului.

Gavriil Derjavin a fost ofiţer în armata împărătească, dar mai întâi ostaş de rând, care a participat la lovitura de stat din iunie 1762, în urma căreia pe tron a fost urcată Ekaterina a II-a. Ca ofiţer, a luat parte la acţiunile de înăbuşire a răscoalei lui Pugaciov.

Primele versuri le publică în 1773. Peste cinci ani se căsătoreşte cu portugheza Ekaterina Bastidon, fiica de 16 ani a unui camerist al ţarului Petru al III-lea.

Cu alte cuvinte, reprezentanţii naţiunilor europene participau la modernizarea Rusiei patriarhale.

Din momentul fondării, în 1783, a Academiei Imperiale, Derjavin a fost membrul ei activ, participând la elaborarea şi editarea primului dicţionar explicativ al limbii ruse.

A ocupat funţii de stat, unele importante, ca cea de ministru al justiţiei (1802-1803), dar rămânând permanent în câmpul literaturii, scriind ode, sonete, epigrame.

Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la moartea poetului Gavriil Derjavin, undele din textele căruia le-am românizat.

L.B.

LEGEA VIEŢUIRII

Pentru trufaş – de frunte înclinare,

Celui obraznic dă-i o palmă pe bune,

Unge balamaua scârţâitoare,

Câinelui închide-i gura cu pâine –

Vă jur: tuspatru, sau mai mulţi de ar fi,

Îndată vor amuţi, s-or cuminţi.

CNEAZULUI [ANTIOH] CANTEMIR, AUTOR DE SATIRE

Slova veche nu-i ştirbeşte meritele. Păzea

Vicii! Nu vă apropiaţi! El vă va înţepa!

1779

PE SICRIUL UNUI DUHOVNIC ŞI EROU

În acest mausoleu este îngropat

Exemplul de destin uman prea minunat,

Pilda cu deşertăciunea de când lumea:

Eroul – şi putreziciunea.

După 1780

LA MOARTEA CĂŢELUŞEI MILUŞKA

Vai! În această zi de pe genunchii mei

A căzut Miluşka. Iar din tron – Ludovic.

Pentru destin e jucărie orice vrei:

Ori căţeluşa mea, ori rege – tot nimic.

1793

PASĂREA

Au capturat pasăre cântătoare

Şi o tot strâng în mâini cu nesimţire;

Pasăre ţipă de neîndurare,

Dar ei îi zic: „Hai, cântă de iubire!”

1793

EVANTAIUL

Chiar de-ar fi lumea întreagă să o domin

N-aş dori decât simplu evantai să fiu;

Pe toţi i-aş răcori ca un zefir divin,

Scut al universului imens, azuriu.

Iară tu, Chloia, fluturându-mă uşor,

Apărându-te de căldura cea mare,

Ai înflori ca astrul răzbătând prin nor,

Fiindu-mi chiar tu umbră răcoritoare.

HAMLET ŞI CAŞCAVALUL

 POEME DIN

(De)mitizare

…Nu a existat mărul lui Newton

iar până la el – nici butoiul lui Diogene

ca să nu mai vorbim de cada lui Arhimede pe timpuri în care

nu existau decât simple ciubere (la noi

spre exemplu – Ciubăr Vodă) ce

nicidecum nu te încurajau să exclami „Evrica!”;

nu au existat cercurile – ar fi fost prea mult pentru Arhimede

şi evrica

şi cercurile;

nu a existat nodul gordian

nici sabia lui Damokles

nici patul lui Procust;

nu au existat surâsul sfinxului

nici şarpele Cleopatr(i)ei

nici calul troian

nici călăraşul Hanibal la porţi…

Pe scurt

nu a existat… nu a existat… nu a existat…

nimic din toate astea

şi multe altele

cu toate că

uneori

ceva există –  să zicem

omul în care (să vezi!) există toate

câte nu au existat

şi încă altele

peste poate…

Principiul îngerului

Odată

pe când eram învăţăcel la cursul primar

al şcolii personale de literatură

văzând cum coboară din cer un înger

mi-am pus gând ce aş fi vrut de la el

ieşindu-mi că ar fi bine să-mi dăruiască un poem

tocmai despre lăsarea sa pe pământ

despre ce simte

etcetera.

Chiar aşa i-am şi spus:

Dăruieşte-mi te rog un poem.

Dar nu m-am ales decât cu ce aţi citit până aici

atât:

       îngerul era surdo-mut.

…Aşa gândeam

însă uimitor îngerul a dat glas:

Te-am lăsat să te descurci de unul singur

a zis

oprindu-se din drum.

Vezi? Ai reuşit şi fără ajutorul meu.

Poate că am contribuit şi eu puţin

oarecât

aici

în final

prin ceea ce-ţi spun acum.

Mai apoi

din alte întâmplări similare

am priceput principiul neabătut:

de obicei

îngerul te ajută la început

sau la final de poem.

Cât de cât.

Deloc mai mult.

UN ALT POET AL AVANGARDEI RUSE

LIRA LIRELOR

(oratoriu)

Lui Boris Pasternak

O, îndreptaţi odată drumul

spre ţările Hiperboreenilor!

          Iv. Konevskoi

Neobişnuita alură a timpului

Oasele-şi aşterne în faţa acestei veri.

Săvârşim peste repezile gheţuri –

Acest zbor noi – solitari.

Viaţa, ca moara imposibilităţilor,

Adună tainicul bob:

Culoarea şi sunetul oboselilor

Şi incomparabilul clopot.

Dar dă-mi, o, aur al vieţii,

Porţile infinitelor sensuri

Lovind, ca razele, în lentile –

În freamătul prăpăstiilor imaginate.

Învredniceşte-mă, zeiţă, să cânt neasemuit

A aurului curgătoare grăsime străvezie;

Dă-mi intenţionata mea Liră a Lirelor.

I

Pe trotuare aeriene

Coboară alergătoarea limuzină

Înmlădiindu-se în vitala ambră,

Cheltuindu-şi cele trei sute de mii de puteri.

Curcubeiele se înalţă ca arcurile,

Cercurile lor – precum tobele dinamului,

Plugurile cercurilor – pătrunzând, sunt uşoare;

În sus răsturnată-i o groapă de aer.

Şi acest spaţiu procurat nobil

Mormânt al nălucilor şi viselor,

Al corsarului mort de îndelungă aşteptare

Şi metrul imperceptibil.

În jur se roteşte veselia de dragoste

(Nu am timp de a o descrie!),

Hiperbole, elipse – învârtejesc circumferinţe

Peste care apare oştirea zburătoare.

Întinse-s în sălbatică nemărginire

Căi fără văzduh:

Lactaţia lor

Exactitatea, răsucirea, îngrămădirea

Invită a se bea cântecul nostru şi de-a merge.

II

Sicrioviaţă dansează insuportabil,

Sustrasă-i de sculptură;

Taine ofilite se aruncă în prăpastie,

Demenţii întredeschid buzele.

Opreşte-te, viaţă, în sălbatic salt,

În faţă – talaz neaşteptat –

Şi cine-i va linge rănile,

Cine-i va spune că tocmai el este: –

Cel imperceptibil?

III

Limuzina duce albastrul curcubeu

Şi rarele explozii bucură robii.

Răsculaţi-vă pe firul poruncilor,

Viselor daţi-le otravă, prăpăstiile vieţii.

Iubiţi cu inima zdrobită,

Aruncaţi toate cuverturile –

Pentru ca peste lumea orbită

Să se înalţe o nouă zână-a frumuseţii.

IV

Dansul demenţelor – ne ia şi pre noi

Cu hora sa, – şopteşte, sâsâie, arde:

– Înălţaţi un nou Zambezi,

O nouă strâmtoare Bering,

O nouă Atlantidă!

În explozii permanente –

Pe alergător mangan şi fier,

Noua viaţă a cariatidei.

Creaţie radioactivă!

A emana viaţă – lucire

În luxul vodcii de Danzig,

În băutura lui Faust.

V

Nu ne-a rămas decât să-i întâlnim

Fuga, braţele, buzele, negrul şi albastrul ochilor

Şi cu lire subţiri să-i marcăm viaţa.

Deci, fii înluminare de smaralde,

Fii aurul neînvins.

Fii drapelul albului imaculat,

Porţi de neurmărit

Fii făclie la ospăţul nostru,

Liră a Lirelor dăinuitoare în nefiinţă.

(1913)

ÎN LECTURA ŞI ÎNŢELEGEREA UNUI EXEGET

 Alexandru Burlacu

LEO BUTNARU: AUTOPORTRET CU PALIMPSEST

1. În placheta de debut Aripă în lumină (1976) Leo Butnaru includea o poezie Peisaj în care descoperim, într-o formă concentrată, primele însemne ale artei lui poetice: „Purpuriu e tractorul/ trecând peste câmp – enorm/ mac sunător/ ce afânează solul din/ jurul propriei sale tulpini.// Hei, hei!/ Cum e/ trac-to-ris-te/ ziua întreagă să vezi ciocârlia/ dar/ să n-o auzi?!”. Cadrul trebuie receptat cu ochiul minţii, arhitectonica lui relevată nu numai prin raporturi antitetice (tractor – mac, tractorist – eu poetic, văz – auz), dar şi prin fracturarea versului prin ingambament. Identificarea tractorului cu un mac enorm sunător, care afânează solul din jurul propriei sale tulpini, este o privelişte a confuziilor la limita percepţiilor vizuale. Plasticitatea peisagistică e pusă în antiteză cu interogaţia retorică prin care ni se comunică o atitudine paradoxală.

Modelul poetic prefigurat din start de Leo Butnaru este în contrast izbitor cu modelele preferate de şaptezecişti. El pariază, de la bun început, pe fragmentarism, pe prozaism, pe poezia de idei, pe un alt fel de poezie, lucru care l-a plasat într-un con de umbră nu numai din considerente ale inerţiei tradiţiei, ale culturii poetice, ale receptării. După ani şi ani de reticenţe şi rezerve nu numai din partea criticilor, dar şi a colegilor de breaslă, e apreciat pe merit, stimulat cu atenţii şi premii literare. Ciudat lucru, dar la 1995, când apărea celebrul Portret de grup, Eugen Lungu, care mărturiseşte că la selecţia grupului a încercat să „împace” două criterii – „primul, cel valoric, şi al doilea, cel al apartenenţei la paradigma optzecistă”, include Buldozerul lui Arcadie Suceveanu, trecând sub tăcere nu numai „tractorul”, dar şi autorul peisajului cu un „enorm mac sunător”.

Construcţia antitetică are la bază cele mai variate motive, poezia se alimentează din poezie, din cultura şi miturile universale, din banalitatea cotidianului. Invocarea unui motto din Frederico Garcia Lorca „Ai! Între albii muri hispanici/ negri tauri ai tristeţii!”, de exemplu, pretextează o tristeţe şi mai mare: „Lăsând toreadorul nemişcat/ reuşi să fugă din arenă./ Îşi spunea că la sfârşitul străzii/ vor începe/ libertatea lui şi tihna…// … dar i-apăru în faţă câmpul roş’-aprins/ andaluzul câmp împurpurat/ şi-nnebunitul taur îşi înfipse/ coarnele-n ţărână/ aruncând spre ceruri/ rădăcini şi floare/ sângele de maci”. (Motiv hispanic). Un asemenea mod de rezonanţă poetică nu e absent nici în poeziile fără trimiteri directe la sursele de inspiraţie. Dar poeziile lui Leo Butnaru nu pot fi considerate simple comentarii la subiectele flotante, mai mult sau mai puţin frecvente în circuitul literar. Universul liric, în pofida răsturnărilor, revizuirilor unor adevăruri general acceptate, constituie un scenariu de idei derivate din lecturi confruntate cu realitatea. Pentru început, lumea, existenţa în general, constituie pentru el un uriaş depozit de energii vitale, de semne şi cuvinte în perpetuă schimbare.

Dialectica energiilor creatoare are o evoluţie ciclică. Lumea schimbătoare se preschimbă odată cu cuvintele sau viceversa: „Cuvintele se preschimbă dimpreună cu anotimpurile./ Vorba viei mai întâi se numeşte ciorchine/ apoi must, vin/ iar vocabula frunzătoamna-şi converteşte valoarea în/ aur ieftin./ Silabele ninsorii sunt folosite doar iarna/ şi extrem de rar primăvara/ când creşterea fructului aruncă petalele din/ cuib florii”. Nimic mai simplu şi frumos. Adevărata revelaţie se produce prin alambicări şi sugestii deloc „inocente” şi ambigui: „Vorba verii – iarba – iarna se numeşte ierbar./ Alte ziceri ale verii – privighetoare, presură – / nu ne umplu auzul în anotimpul tencuit cu zăpadă / iar de se întâmplă totuşi să fie amintite / obligator au în jurul lor substantivul colivie–/ sclavi însoţindu-şi stăpânul la petreceri/ cu cântec”. (Cuvinte şi anotimpuri). Ambiguitatea în regimul precumpănitor aluziv al versurilor e modalitatea cea mai răspândită în „jocul” cu cenzura. Evidenţierea cu italice a cuvintelor mai e un argument că poezia e făcută mai mult pentru „ochi” decât pentru „ureche”.

2. După o tăcere de şapte ani apare Sâmbătă spre duminică (1983), urmată de Formula de politeţe (1985), Duminici lucrătoare (1988), Şoimul de aur (1991) care configurează atât viziunea sa specifică despre lume, cât şi unicitatea discursului liric. Volumele nu aduc ceva fundamental nou în scriitura poetului, dar lărgesc şi împrospătează reţeaua de idei, ansamblul ei imagistic. Câte un poem e minunat:

„Doar un fir de nisip încape

Între inimile noastre. Din el

Perlă ar putea să apară,

Dar şi pustiul cu el

Poate-începe…”

(Dragoste)

MEMORIE, IDENTITATE, LITERATURĂ

În modelarea identităţii, memoria joacă un rol extrem de important. Iar demersul deconstructivist este, în sine, şi o deconstrucţie a sistemelor şi mecanismelor memoriei culturale, prin reevaluarea diferenţei şi a alterităţii, dar şi a faliilor ce se constat între realitate şi limbaj. Deconstructivismul promovat de Derrida promovează o deconstrucţie logică a gândirii dihotomice şi a limbajului, prin detaşarea, identificarea şi analiza unor strategii discursive, prin de deplasarea sistemului de referinţe şi prin jocul strategiilor şi semnificaţiilor, stimulându-se, astfel, dinamismul diferenţelor, în dauna centralismului, a logocentrismului, a identităţii încremenite în proiectul său, validând, în schimb, concepte precum diferenţa, alteritatea, marginalitatea sau interferenţa. Literatura şi memoria sunt două entităţi paradigmatice ale culturii, aflate într-o relaţie de consubstanţialitate benefică. Identitatea literaturii, în absenţa unei memorii modelatoare, este cu totul problematică sau iluzorie. Dacă cititorul model trebuie să se adapteze la un „ansamblu de condiţii fericite”, „cititorul actual vrea să fie informat la nivel enciclopedic decât să probeze satisfacții estetice tradiționale” (Umberto Eco). Literatura este, înainte de toate, o formă persistentă, tiranică, imperativă, de memorie, de ascultare a propriei fiinţe şi a propriei identităţi, de acum şi de odinioară, cu ceea ce are ea mai bun, mai autentic, mai frenetic. Literatura nu acordă, însă, doar dimensiunea esenţializată a existenţei, ci şi o altă noţiune a emoţiei, o altă percepţie a raportului dintre vis şi veghe, dintre prezent şi trecut, dintre auz şi văz, ca instanţe supreme ale senzorialităţii umane redundante. Lectura, cu aspectul ei dual, jumătate ştiinţă, jumătate artă, cu seducţiile şi frustrările pe care le imprimă memoriei cititorului, are aspectul unei rătăciri într-un labirint inconsistent al sensurilor neştiute şi al imaginilor invocate suav, dar niciodată înregistrate cu acuitate. Lectura e apel la memoria imaginarului şi redesenare a contururilor fiinţei. La fel, literatura, cu mirajul ei reiterat, cu strategiile de rafinament şi de seducţie pe care le pune în joc, are capacitatea de a releva cititorului o promisiune de real, de a sugera noi peisaje ale memoriei individuale sau colective, redesenând harta unei lumi ipotetice, un orizont al imaginalului în pragul căruia cititorul adastă cu nesaţ neostoit. Ancheta Memorie, identitate, literatură, pe care revista Alpha o propune cititorilor săi, are drept finalitate trasarea câtorva repere – necesare, credem, ale modului în care identitatea literaturii îţi regăseşte timbrul etic şi estetic prin apelul, mereu reînnoit la provocările memoriei.

– Care consideraţi că este raportul dintre memorie şi literatură?

Leo Butnaru:  - Nu ştiu dacă în primul rând, însă cred că trebuie neapărat să amintim de faptul că, de când a apărut sub soare (sau sub lună, ca în romantism; poate că la focul din peşteră a omului primar), literatura face parte din memoria genetică a omenirii. Însă literatura are şi propria sa memorie genetică. E ceva de dincolo de posibilitatea unor explicaţii. Sunt nişte „apropieri stranii”, nişte „paralele libere” (S. Bociarov) ca inter-comunicări, apelări/ apeluri mutuale între operele din diverse epoci, fenomen (sau fenomenologie) de neexplicat prin moştenire (ereditate?) şi citate-exemplificări. Iar memoria genetică pare a fi chiar o hipermemorie/ hipermnezie (în consens cu hipertextul, probabil, la nivel planetar, transepocal). În literaturologia rusă se discută despre (ceea ce mi se pare adecvat în căutare unui răspuns la întrebarea pe care o puneţi) „memoria genului” (literar), „«telepatia» cultural-istorică” (M. Bahtin), „spaţii rezonatoare” (A. Pancenko), (re)„amintirile literare” („литературные припоминания”, A. Bem) ş. a., când literatura este percepută drept „o pânză, pe care au ţesut-o meşteri diferiţi” (M. Bociarov) în timpuri (epoci), dar şi civilizaţii diferite. Memoria genetică a literaturii înseamnă un câmp semantic comun, o permanenţă în „ping-pong”-ul (uneori… pugilismul) întrebări-răspunsuri, rocade imprevizibile între interogaţii şi răspunsuri, rocade întrebări – întrebări, răspunsuri – răspunsuri, în modificări de accente şi priorităţi – toate astea, şi altele, întru căutarea şi afirmarea general-înţelesului (nu obligatoriu şi general-acceptatului) în contextul hipermemoriei sau hipertextului (de când este ea, lumea nu a făcut decât să scrie la o singură carte – câteva teme în diverse parafraze care, se ştie, cutreieră teoretizările literaturologice). Îmi vine să adaug: şi hipersubiectivităţii, însumată din subiectivitatea aparte a epocilor, civilizaţiilor, naţiunilor (ca specific), a autorilor singulari (dar mari!), în contribuţia creării acestora toate etc. Pentru a se tinde spre canonul hiperindividual, hiper-/ sau trans/-epocal, prin asta literatura (tuturor) ţinând să intre în dialog/ comunicare cu „interlocutorul suprem” (M. Gasparov). În structura sa greu de imaginat, de receptat, memoria genetică ar însemna şi o istoriosofie a literaturii ca apariţie, devenire, diversificare. [Într-un context mai larg, s-ar cere intrarea în domeniile concepţiilor lui Nicolas de Condorcet (1743–1794), supranumit creator al noii istorii a culturii.] Iar istoriosofia e ceea ce aminteşte că scrisul, „simplu” sau „literar/ artistic”, înseamnă da capo memorie, conservarea urmelor, efigiilor, mărturiilor în nobila sa înfruntare a dispariţiei (morţii), anihilării, neantizării. Hiperliteratura se opune hiperamneziei. De unde şi supravieţuirea, perpetuarea memoriei culturale, fiinţiale (existenţiale) a omului, a umanităţii.

– A reuşit cultura/ literatura română de după 1989 să valorifice consistent tema memoriei (individuale sau colective)?