duminică, 17 aprilie 2016

DIN POEZIA AVANGARDEI UCRAINENE: OLEKSA VLIZKO





Oleksa VLIZKO    (1908–1934)

Născut la staţia Borovionka din judeţul Kresteţki, gubernia Novgorod, unde tatăl său era diacon şi psalmist. La 13 ani, este afectat grav de scarlatină, pierzându-şi auzul. După absolvirea Institutului Învăţământului Public din Kiev, începe a publica versuri în diverse reviste şi ziare, cel mai frecvent – în Noua generaţie, organ al futuriştilor ucraineni. În anul 1927, pentru volumul Voi spune din partea tuturor primeşte premiul Comisariatului Învăţământului Public. În acelaşi ani ziarele anunţă că Oleksa Vlizko s-a înecat în Nipru şi chiar a fost publicat un necrolog, la care însuşi poetul a răspuns cu destulă ironie.
Şi totuşi, i-a fost menită o moarte tragică, prematură. În anul 1934 este arestat ca „duşman al poporului”, în luna decembrie a aceluiaşi an fiind împuşcat împreună cu alţi scriitori şi oameni de cultură ucraineni. Locul înmormântării nu-i este cunoscut.



AEROPLANUL

Răchitele se clătinau peste heleşteu şi fremătau tihnit.
Valurile se cotileau uşor peste câmpie – mare aurie.
Greierul cânta în busuioc, şi un văcar cărunt, bătrân
Fluiera undeva pe pajişte din fluierul său.
Dar dintr-o dată veni, se dezlănţui mai abitir ca marea în toamnă
Pasărea uriaşă, pasărea de fier trecu... Prinse a mugi cireada
Plângeau răchitele şi nu mai fremătau în văzduh
Plângea sonor fluierul – tristeţea căruntului fluierar.


TOAMNĂ

În frizerie toamna-idioată-i tunsă zero. Ce hal!
Din castani vântul a jazz band frunza spulberă.
Ceru-şi încruntă sprâncenele. În albastru Music Hall
Unii: în smoching siniliu şi neagră lavalieră.

Frunziş învârtejit. Foxtrot de aur... Dansaţi...
Peste toate – ridicat pumn de boxer.
Trotuare. Vânt. Toamnă. Coloane de soldaţi.
Drum spre front. Palate. Boarfe. Timp sever...


NEGURĂ

Şi ici, şi colo vele trenţuite,
Fum otova de la mare – la cer,
Şi doar arar răzbat fascicule scorojite
Din razele soarelui insular, auster.

Şi spintecă amurgul, înspumat umbrar,
Învârtejind caruselul valurilor haine,
Iar undeva zboară corabia beată – intermediar –
Între două mări – dedesubt şi peste tine...

Şi iarăşi, şi iarăşi... Mahmurul căpitan
Botează urgia – Diavol cu o sută de coarne.
Şi, brusc, sfâşie fum, ceaţă, cu lovitură de taran,
Urletul sirenelor peste port; diavoleştile goarne.

1927


NU CAUT CALE...

nu caut cale şi nici nu mă plâng –
toate drumurile duc spre ocean,
prin viaţă de câine hămesit,
prin răni scormonite avan!
nu-mi sfâşii velele a disperare,
nu contez pe ajutoare străine!...
în ocean de forţă în revoltă
se va mai auzi de tinereţea din mine!

1927


ROMANŢĂ LA PIAN

O să vii
şi îngândurată
prin unghere vei aranja
de toate
ca pe nişte păpuşi
prin chinurile de aramă
ale clapelor albe
pata mâinii desfăcute
se va-mprăştia.
Dar melodia eu
nu o voi auzi, nu o voi auzi
şi totuşi
braţe fremătând
totuşi
...las-o să se amplifice
şi inima înfioreze-mi,
las-o să se înalţe!

1927

duminică, 10 aprilie 2016

CU GRIGORE ALEXANDRESCU, ÎN TINEREŢE.



Există un test pe FB: alchimia ciber-electronică îţi spune, dacă doreşti, cu cine te asemeni la înfăţişare. Poate că e probă uşor jucăuşă. Poate. Dar am încercat-o şi eu.
Să fi fost o surpriză că fiziognomistul electronic mi-a găsit potriviri de trăsături comune cu… Grigore Alexandrescu?
Însă pentru mine numele lui Grigore Alexandrescu înseamnă ceva. Pentru a se înţelege ce anume, dau aici câteva excerpte din interviurile pe care le-am acordat prin ani.



„Loviturilor de efect le-am preferat amărăciunile confidenţiale, chiar şi atunci când, «neputând păcăli cenzura», pentru un citat din Mihail Kogălniceanu şi neeliminarea din text a numelui lui Grigore Alexandrescu (prohibit pe atunci), la insistenţa ciclopului-şef tov. Ivan Guţu de la comsomol, în septembrie 1977 am fost destituit din postul pe care-l ocupam în redacţia „Tinerimii Moldovei”. Un timp, mi s-a ridicat dreptul la semnătură. Însă de la ani tineri credeam în adevărul că izbânda în artă şi în subtilele făptuiri umane se ţine doar prin „îmbinarea renunţării cu nerenunţarea” (1992).
*
„Eu am fost eliberat, scos din pâine, cum s-ar zice, pentru promovarea spre publicare a unui articol despre Mihail Kogălniceanu, unde se invoca şi numele unionistului muntean Grigore Alexandrescu. Se întâmpla aceasta la început de septembrie 1977. Au urmat şi alte consecinţe, pentru că, odată intrat în vizorul ciclopului ideologic, nu puteai conta la un post pe potriva capacităţilor tale, la încredere şi loialitate” (2006).
*
„…în 1976, toamna, am fost dat afară din redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru promovarea spre publicare a unui articol despre Mihail Kogălniceanu, unde era pomenit şi munteanul Grigore Alexandrescu, ambii – promotori ai unirii principatelor. Era şi mâna KGB-ului pe iscălitura de expulzare. Un timp, mi s-a ridicat dreptul la semnătură, pâinea câştigându-mi-o, pe cât se putea, prin (pe sub)... pseudonime” (2009).
*
„…şi anii de redactor la ziarul „Tinerimea Moldovei” de unde, în 1977, am fost scos din pâine, adică alungat pentru un eseu despre Mihail Kogălniceanu, în care se vorbea şi despre corifeii Unirii româneşti, şi despre munteanul Grigore Alexandrescu, în timp ce în Interriverania Prutonistreană, alias RSS Moldovenească, numele de român era ca şi prohibit, identic cu cel al duşmanului de... naţionalitate (dar – prieten de lagăr socialist!)” (2009).
*

Azi, uneori, când ajung la Bucureşi, mă opresc la hotelul „Starlight”  de pe strada Grigore Alexandrescu. La Chişinău, există strada Grigore Alexandrescu. Iar numele acestui mare om al României mă faxce, uneori, să exclam, nostalgic, în sinea mea: „Ce tânăr eram pe atunci, în 1977!”

sâmbătă, 9 aprilie 2016

ACUM UN SFERT DE VEAC (Jurnal cu scriitori)

                                       ACUM UN SFERT DE VEAC

(jurnal cu scriitori)

24-28.X.1990

O nouă călătorie peste Prut, la Zilele Sadoveanu (110 ani de la naştere). Nou, în raport cu celelalte vizite: casa-muzeu „Sadoveanu” din Iaşi, o instituţie „N. Iorga” din Botoşani (din mersul autocarului), popas la Ipoteştii lui Eminescu (strângem nuci, unii ca amintire, iar alţii folosindu-le pentru destinaţia lor directă. Nu e un păcat, nu?)
Vizită la Voroneţ. O prelegere mai detaliată a ghidului-părinte mă edifică asupra lucrurilor care mi-au scăpat dăţile precedente. Cu Ruxandra Mihăilă depunem şase lumânări la mormântul lui Petre Comarnescu, încărcat de simbol şi sens filosofic.
La Iaşi, trec pe la „Convorbiri literare” şi „Cronica”. Al. Dobrescu îmi solicită ajutorul ca să adune materiale pentru un număr special al „CL”, elaborat cu concursul basarabenilor. Ioan Holban s-a întors din Franţa.
La Palatul Tineretului din Iaşi fac nemijlocit cunoştinţă cu regina cântecului popular Sofia Vicoveanca. A venit de la Suceava, pentru a evolua în programul artistic dedicat Zilelor Sadoveanu (onorariu: 2 mii de lei). Îi dăruiesc cartea de proză. Îmi zice: „Domnule Butnaru, soţul meu e ziarist la Suceava şi rogu-vă scrieţi un gând oarecare ca să-l plaseze în publicaţia la care colaborează”. Ce soaţă grijulie! Pe lângă atâtea ale ei, nu uită şi de bunul nume al soţului.

Mai fac cunoştinţă cu poeţii „antagonişti” Emil Brumaru (basarabean de la Bahmut), Horia Zilieru şi Emilian Marcu. Toţi vor să vină la Chişinău, însă – păzea! – în companii care le convin, nu cu X sau Y. Noi ar trebui să ştim cine şi cu cine sunt compatibili, în ce relaţii se află… Tristeţi româneşti… De pretutindeni.
La „Convorbiri literare” îl cunosc şi pe Mahai Ursachi: adusese vreo trei pagini cu rânduri (observ de la distanţă) tipărite rar, ca nişte adagii, fraze, proverbe. Emil Brumaru ia legătură cu tipografia şi cere să se caute loc pentru textul adus de renumitul poet.
Vine vorba (cum?) despre Nichita Stănescu. „Poetul de rahat”, zice Mihai Ursachi. „Mi-a fost prieten, n-am avut nimic cu el, dar, ca valoare, e un poet de rahat”, mai adaugă. Zice că, acum zece ani, cei de la „Timpul” i-au publicat cam „dosit” textul despre poezia lui Nichita. „Îmi aparţine, a circulat în manuscris, a fost cunoscut şi de ce să mă dezic de el?”, face Ursachi.

12-19.XI.1990

…Spre Bacău, luăm trenul de Piatra Neamţ. Vagoane etajate, prost întreţinute. Staţionări frecvente, aflux şi reflux de navetişti. Istorisirea domnului care a lucrat la amidon, apoi la fabrica de bere; sincera sa confesiune că nu se va putea lăsa de consumul lichidului blond: „I-am spus directorului: sunt om primitiv, dar am răspuns la orişicare întrebare”.
După 4 ore de semi-chin, la Bacău suntem întâmpinaţi de excepţionalul coleg şi om Sergiu Adam şi de colegul său de redacţie Iacob Florea. Mai aşteptăm un sfert de oră pe peron, soseşte trenul de Suceava, din care coboară Marcel Mureşan.
La hotelul „Decebal” îl cunosc pe Laurenţiu Ulici care îşi uimea confraţii băcăuani prin erudiţia sa literaturologică. Aceştia alegeau, în mare discreţie, un scriitor pe care, după 15 întrebări la care se cerea a răspunde doar cu „da” sau „nu”, ori „nu ştiu”, Ulici identifica scriitorul. Se ghicise chiar şi… pe sine! Băcăuanii insistă să fac şi eu o alegere. O fac, spunându-i numele ales lui Adam. Ulici interoghează. Însă criticul eşuează! Nu l-a ghicit pe… A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici cam dezorientat. Prima sa „înfrângere”. Mă rog, joc de literaţi maturi.
Marea surpriză: la Centrul Internaţional „Gheorghe Apostu” sunt declarat unul din laureaţii premiului revistei „Ateneu” pentru poezie şi publicistică. (Da, am apărut aici cu două eseuri şi un grupaj de poeme.) Primesc distincţia împreună cu reputatul Zigu Ornea (premiul special), Eugen Uricaru (proză), Laurenţiu Ulici (critică literară), Cristian Teodorescu (autori tineri). Premiul mi-l înmânează Eugen Simion. Tot aici îl cunosc pe Nicolae Manolescu cu care, în aceeaşi zi, împreună cu Sergiu Adam, mergem la întâlnire cu elevii liceului „Bacovia”. Atmosferă excelentă. Adolescenţi bine instruiţi, curioşi. Cineva citează din poezia… mea. Surprins. Flori şi autografe. Manolescu îmi solicită versuri pentru „România literară”, iar Ulici pentru „Luceafărul”. (Ar fi să fie primele mele publicaţii în aceste prestigioase reviste.)
Un om de mare suflet şi incontestabilă erudiţie – poetul Octavian Voicu (Puşculiţă) ne este ghid în drumul spre Tescani – locuri legate de destinul lui George Enescu. Facem popas la două vechi bijuterii de artă rurală: bisericuţele de lemn de la Luncani şi Merişor. Admirabile!
La Tescani este şi veşnic va fi prezent spiritul lui Enescu. Aici fusese exilat şi actualul ministru al culturii, Andrei Pleşu, vizităm şi biblioteca pe care o îngrijea el, cu volume numerotate şi ordonate de subtilul estetician-filosof.
Domnul Voicu face tot posibilul să ajungem şi la Valea Arinilor. Vizităm şcoala, biserica, satul, casa directorului, dl Pruteanu. Moldovenii rămân moldoveni: generozitate, omenie, căldură sufletească, simplificare la maximum a etichetelor pretenţioase, inutile.
Bacăul – tradiţional târg moldav. Patria lui Alecsandri şi Bacovia. Asistăm la deschiderea casei-muzeu a bardului de la… Bacău (fireşte, şi de la Mirceşti). Întâlnim mulţi basarabeni: pedagogi de la Orhei, bibliotecari chişinăuieni, Pavel Savin de la Teatrul „Luceafărul (Chişinău), elevi, studenţi basarabeni care învaţă aici.
Monumentul lui Bacovia, curios şi… înviorător. Expoziţia marelui nostru contemporan Horia Bernea.
Destăinuirile deloc plăcute ale lui Ulici la adresa lui V., , L., D. etc. Despre unul din aceştia, Pavel Savin remarcă… remarcabil! – „Cum să-l aibă la inimă, dacă el vine la români cu ţinută de reprezentant al… Uniunii Sovietice?”. Fireşte, prea multă politică, laudă plângăreaţă – în loc de artă, estetică, sentiment şi gând ales. Aceasta îi supără pe Manolescu, Ulici, pe alţii care nu ţin la Păuneascu. Alături de ai noştri, Ulici făcu praf din Ioan Alexandru… De, pluralism şi tulburare de opinii… Să ne ascultăm…
Vizităm oraşul. Biserici vechi, atelierul unde se confecţionează mobilier pentru lăcaşele de cult.
În seara de rămas bun, la Bacău l-am cunoscut pe Nicolae Preda, fratele marelui Marin Preda. Azi, la telefon, D. îmi spune că preabunul bătrân mi-a expediat nişte cărţi – sunt nerăbdător să văd acest dar ce-şi sporeşte înzecit valoarea datorită inimii din partea căreia vine.
Apoi, capitalul oraş Roman. Minunata familie Agachi! Locul unde a fost decapitat Miron Cosin, bustul cronicarului. Renumita episcopie de Roman.  

27.XI.1990

La Chişinău – Petre Stoica şi Anghel Dumbrăveanu. Veniţi la invitaţia Centrului de Artă şi Cultură, unde se află şi un reprezentant al României. „Centrul şi reprezentantul” se comportă mişeleşte, „uitând” de invitaţi. Aceştia ajung, fireşte, la Uniunea Scriitorilor. Şi bine fac. Stăm la taclale. Stoica e un poet bun, dar un vorbitor non-stop, cu reluări şi repetări uşor… bătrâncioase. Pe alocuri, neinteresant. Probabil, din cauza oboselii şi alcoolului. E până peste cap în politică minoră, cotidiană şi tulbure. Scrie, zice, mult pentru presa răspândită abitir şi pestriţă la maţe. El, care, mai zice, în viaţă nu a prea făcut publicistică, ţărănist şi aproape de 60 de ani.
Anghel Dumbrăveanu e cu figură de ascultător care îşi ispăşeşte anumite „ceauşisme”. Anul trecut, la 12 decembrie, l-am cunoscut aici, la noi. Era împreună cu Dumitru Radu Popescu şi Mircea Radu Iacoban, veneau de la Moscova.

Primesc o invitaţie de a participa, împreună cu soţia, la 30 noiembrie a. c., la recepţia de la ambasada română din Moscova. Regret, însă e prea aiurea de departe. Se vede că domnul Ioncu Râpan a reţinut numele şi casa noastră, unde l-am avut de oaspete.

 Sfârşit de noiembrie – început de decembrie

Graţie întâmplătoarei întâlniri cu Ion Gh. Şvitchi (ieşeam din librăria carte străină), îl cunosc pe mitropolitul Olteniei – Nestor Vornicescu (îl vizităm la etajul 19 al hotelului „Cosmos”). E basarabean de la Lozova/ Vorniceni. Multă discuţie, câteva sticle de şampanie. Doct, informat. A mizat pe ştiinţa de carte, rămânând, în acelaşi timp, fire simplă, dar forte de codrean. Are păreri destul de nefavorabile despre ardeleanul Bănulescu-Bodoni („lacheu ţarist”! – zice). Îmi dăruieşte o superbă carte a sa – „Biruit-au gândul”, editată luxos. Şi o alta, „Aethicus Histricus” – muncă de cercetător atent şi meticulos (a fost bibliotecar la mitropolia ieşeană).
Alte întâlniri/ reîntâlniri: Radu Cârneci, Vasile Andru („Viaţa românească”), Ioan Adam, Arcadie Donose, Gheorghe Popa (Bacău, Centrul Internaţional de Cultură „Aposu”), Octavian Ghibu, alţii.

Oricum, atare cunoştinţe vor fi mai frecvente, deoarece am acceptat, în sfârşit, postul de şef la relaţii literare la US (funcţie de vice-preşedinte).

marți, 5 aprilie 2016

ALTE POEME DIN UCRAINA (Spaţii culturale, nr. 45 / 2016)



Mihailo KAMENIUK (Ucraina)

Din ucraineană de
                             Leo BUTNARU

S-a născut în anul 1948 în satul Grigorivka, regiunea Viniţa. Şcoala medie o absolvă cu eminenţă, după care îşi face studiile la Universitatea Pedagogică din Viniţa. După facultate, a fost angajat în mai multe redacţii de presă pentru tineret.
Debutează editorial în 1971 cu cartea de versuri „Patru strune”, urmată de „Fraţi în numele focului” (1978), „Respiraţia râului” (1981), „Cerneală pentru Herodot” (1985), „Păsări inelate” (1991), „Pasărea adâncurilor. 100 de poeme de dragoste”, „2000” (trei volume), „Spadă şi trandafir” (2001-2008), „Cântecele haimanalei tandre” (2010) ş. a. A publicat şi câteva volume de publicistică documentară.
Deţinător al mai multor premii literare importante.
A fost vice-preşedintele Uniunii Scriitorilor din Ucraina. În prezent este preşedintele Organizaţiei Regionale Viniţa a Uniunii Scriitorilor din Ucraina.
Iar acestea sunt versuri dintr-o ţară aflată în război. Versuri de luptă. De dragoste. De pace.


*      *        *

…Chiar dacă timpul e dur, de fier
firul răbdării va plesni, va ceda..
…Ca şoarecele în ghearele leului
tremură naţiunea.

…Le-aş da şi eu la bot
hoţilor ce-o fac pe patrioţii,
însă deja şi în aorta mea
câinii şi-au înfipt colţii.

…Până se rupe firul,
până crapă răbdarea toată
în scoică se mai aude vuind
marea de până la potop, secată…


*      *      *

…prin hăţişuri de mituri şi palavre
abia mai pâlpâie un poponeţ oarecare –
acela-i adevărul istoriei, –
caută-l, de mai ai răbdare.


DRUMUL ALB

…să mai fie nevoie de Noe
când e potop de cireşi înfloriţi?
Râd de cel care-am fost ieri,
azi având ochii mai potoliţi.

Cunoscând şi lauda şi pâra,
găsind pentru ele cuvânt potrivit,
chiar să fi fost eu un altul ca ieri
sau doar poate mi s-a năzărit?

Dar nu m-am dezis de Dumnezeu,
nici El de mine, pentru păcate.
Din nou luminează drumul alb
în ochii mei aţintiţi departe.


DIN ANII TINEREŢII

Când cornii îşi vor atârna
galbenii lor cercei peste sat
pe toate culmile,
ah,
drumul mă va ademeni din casă…
Ce să-i spun mamei,
surorii ce să-i spun,
când nu am cuvinte,
ci doar muzică în suflet?
Din poarta cerului
priveşte Dumnezeu –
mintea de copil
a Luminatului Isteţ.
Doamne!
Iartă-mă, nu mint, ci recunosc
că chiar plec
şi că nu mi-e frică…

duminică, 3 aprilie 2016

A REIZBUCNIT RĂZBOIUL ARMEANO-AZER...





      În luna octombrie a anului 2011, am călătorit în Armenia, ţinând un jurnal, în care, bineînţeles, nu puteau să nu apară, implicit sau pe faţă, referiri la tensionatele relaţii dintre Armenia şi Azerbaidjanul. În acelaşi an, în mare parte, respectivul jurnal a apărut în volumul "Literary Ark", editat la Erevan. Textul e paralel, în româneşte şi armeneşte. Pentru a-l traduce, colegii armeni au găsit o doamnă care s-a născut şi a trăit în România mai mulţi ani, apoi s-a căsătorit în Carabahul de Munte. Azi, când a reizbucnit feroce războiul armeano-azer, găsesc de cuviinţă să reproduc două fragmente din jurnalul scris în octombrie 2011. Le reproduc ca pe o dorinţă de pace şi bună înţelegere între popoarele care, necruţător, îşi jertfesc feciorii, îşi distrug localităţile.


*           *            *

…După formarea, în 1918, a Republicii Democrate Armene (atunci apăruse şi Republica Democrată Moldovenească, în prima sa etapă de separate de Imperiul Rus), aceasta se mai numea şi Republica Ararat, însă în urma unui tratat negociat la Moscova, Kars şi Erevan (1920-1921-1922) Muntele Sfânt trece în posesie otomană.
Nu e complicat să deduci că semnarea de către armeni, la Erevan, a pactului de delimitare a hotarelor cu Turcia a fost impusă de împrejurările din acel început de secol XX, dar şi de stările/ raporturile ostile de secole pe care le-au acutizat, cu brutalitate, otomanii. (Genocidul din 1915…) Însă a mai existat ceva: consilierea Rusiei, chipurile întru conciliere. Ea a sfătuit guvernul Armeniei, ba se poate presupune că i-a cerut acestuia să cadă de acord cu condiţiile puse pe hartă. Pentru că Rusia avea interesele sale, înglobând Armenia, indiferent dacă aceasta e sau nu mai e cu Araratul în componenţă. Într-o anumită măsură, Moscova trata cu Istambulul peste acoperişurile Erevanului. Astfel, cu inima frântă, cu mâna tremurătoare guvernul armean şi-a pus semnătura pe un tratat pe care avea să-l regrete, însă, atunci, neavând o altă soluţie. Iar soluţiile de astăzi Armenia este nevoită a le căuta de asemenea împreună cu Rusia care, se ştie, în politică niciodată nu joacă onest, urmărindu-şi înainte de toate propriile interese şi nicidecum pe cele ale aliaţilor. Astăzi, Piaţa Roşie a mizat pe cazul Carabahul de Munte, pe complicaţiile pe care le are Armenia cu Azerbaidjanul după războiul din 1993. E clar de partea cui sunt simpatiile altor doi vecini ai Armeniei – Turcia şi Iranul…  
Iar umbra falnicului Ararat se extinde peste tratate nedrepte, rămânând de-a pururi cel mai fremătător, jinduit simbol pentru armeni. Se regăseşte şi în stema Republici Armenia, care a renunţat la heraldica sovietică. Imaginea Araratului a fost completată cu Arca lui Noe. Una din legendele moderne, cel puţin mai tânără de 100 de ani, spune că, la protestele otomanilor că Araratul e reprezentat în herbul armean, fără a fi în Armenia, răspunsul veni pe potrivă: Păi şi semiluna apare pe drapelul turc, fără să fie parte componentă a Turciei… 

*        *        *

Prezenţa trupelor ruseşti în Armenia a fost prelungită până în anul 2044, crezându-se că vreo altă forţă externă nu poate impune rezolvarea problemei Carabahului de Munte în condiţii nefavorabile Erevanului. În dedesubtul alianţei „provizorii” stau şi presupunerile experţilor conform cărora rezervele de petrol ale Azerbaidjanului s-ar epuiza în decursul a 25-30 de ani, ceea ce, sub aspect economic, reduce considerabil şansele azerilor de a rezolva neînţelegerea pe cale armată. Sigur, relaţiile „îngheţate” armeano-azere le acutizează pe cele dintre SUA şi Rusia ce ţin să aibă influenţă în această regiune, unde pe un versant se află Turcia şi Occidentul, inclusiv SUA, pe celălalt – Rusia şi Iranul. Şi dacă Azerbaidjanul conta că Erevanul, nefăcând faţă goanei înarmărilor, va ceda, realitate e că, susţinută de ruşi, Armenia pur şi simplu nu se angajează într-o goană atât de costisitoare, chiar ruinătoare pentru o ţară cu un buget modest.
Astfel că Armenia nu găseşte de cuviinţă să se arate ostilă ruşilor şi nici că ar avea motive să o facă. Iar faptul că şcolile ruseşti din Erevan au dispărut aproape în totalitate, de mai supravieţuiesc doar una sau, poate, două, nu se întâmplă dintr-o pornire antirusească. Nu. Pur şi simplu, în Armenia aproape că nu mai sunt ruşi şi nici nu prea au ce face într-un mediu cu o limbă omniprezentă şi statornică, cea armeană. În epoca post-sovietică, în Erevan, pretutindeni, limba „rusă” e deja cea… engleză! Nu se mai văd dublete în slavonă, ci doar în britanică/ americană… Prin intermediul limbii engleze Armenia se înţelege cu lumea, chiar cu o parte din reprezentanţi diasporei sale (în special a tinerilor) numeroase care, în ţări de peste mări şi ţări, nu au avut cum să crească şi să înveţe într-un mediu lingvistic naţional, ci doar în unul internaţional, ce presupune obligatoriu engleza.  

vineri, 1 aprilie 2016

NIKOLAI VASILIEVICI GOGOL - 207

S-au împlinit 207 ani de la naşterea lui Nikolai Vasilievici Gogol, unul din marii scriitori care mi-au sugerat, dar mi-au şi onorat anumite metafore, aplicându-şi pe ele efigia. Adică, mi s-a întâmplat să-i dedic lui Gogol (Ce suflet viu!) mai multe poeme, unele dintre care le inserez aici. 






EXISTĂ

Încă nu am aflat ce legătură ar fi între Golgota
şi Google
dar
singur că există
şi nu doar una singură (cea cu
Gogol)…

8.IX.2013


ÎN FAŢA FOCULUI

Căzând în genunchi
dementul se ruga la focu-n vâlvătaie
să-i reîntoarcă omenirii
volumul doi din sufletele moarte
al(e) lui Gogol.

Sunt sufletele noastre!
Sunt sufletele noastre!
Ni se cuvin de drept!
Dă-ni-le!
Redă-ni-le! –
                       striga dementul
ce părea deloc departe de adevăr.

24.V.2014



SEARĂ LÂNGĂ DIKANKA

Seară de mai în Ucraina. Oarece vag din Gogol.
Dar deja foarte puţin.
Cu lucitoare coifuri de vikingi încornorate
bondari pre-reactivi care
nu au şansa de a depăşi viteza sunetului.
Zboară din direcţia Cernobîl.
Posibil să fie radioactivi.


25.V.2014


FRIG

Periodic
în proză se face frig
şi romancierii se retrag la cald
în mantaua lui Gogol.

12.VI.2014



joi, 31 martie 2016

REGULAMENT PENTRU PRELUNGIREA AGONIEI




Leo BUTNARU
                                                    Poeme din 2015

Îngăduitor

Dumnezeu e atât de îngăduitor, încât
îi iartă până şi pe cei care îi rostesc
sau îi scriu numele cu greşeli.
                                              În genere
Dumnezeu nu se amestecă în chestia asta
cu scrisul – la o adică
Atoatecreatorul nu e un învăţător zelos de clase primare
care
serile
corectează teancuri de caiete.

Şi nici consilierii Săi nu se întâmplă să spună
să zicem
despre poeţi sau prozatori:
– Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce scriu!


La poarta cetăţii

…Când trecusem pe lângă idealul polis grecesc
la poarta lui închisă văzui un grup de inşi care lăcrimau
unii chiar plângeau în hohote.

I-am întrebat ce li s-a întâmplat
iar unul
(probabil mai marele înlăcrimaţilor)
spuse tânguios:
„Platon ne-a alungat din cetate…”
„A-a, sunteţi poeţii!”, zic eu.
„Nu, prozatorii”, preciză necăjitul.

Pe scurt
când mă întorceam de unde fusesem plecat
la respectiva poartă închisă
văd parcă acelaşi
sau parcă alt grup de înlăcrimaţi.

Intrând din nou în vorbă
aflai că de data aceasta erau filosofii…


Paradox la Geneză

1

Dumnezeu a creat omul foarte fragil
astfel acordându-i mare avans de încredere.

2

Dumnezeu a creat omul atât de neputincios
pentru că a crezut în puterile lui…


Trunchiul din Copou

Nu există o altă variantă:
odată şi odată
se va sfârşi şi teiul lui Eminescu din Copou.

Probabil
tulpina îi va fi tăiată segmente
în ideea de a fi repartizate pe la muzeele de literatură
sau pur şi simplu de patriotism.

Atunci ar putea apărea un moment ce dă de gândit: pe
trunchiul proaspăt retezat
să urce vrun mititel – o furnică
sau o vaca-domnului întâmplătoare
care
în câteva clipe
alergând mărunt-mărunt
să treacă peste cele cam cinci sute de inele cu
de-or trece anii….