DIALOG DESPRE ALEGORIE (...ŞI ÎMPREJURIMI)

             Bună ziua şi Hristos a înviat!

Mult stimate Domnule Leo Butnaru!

Mă numesc Braicov Tatiana şi sunt o cititoare a cărţilor dumneavoastră. Studiez în anul II masterat, la Facultatea de Litere a USM. Acum lucrez la teza de master şi, pentru că apreciez mult ceea ce scrieţi, mi-am ales tema: „Alegoria postmodernă în proza lui Leo Butnaru”! 

Aş fi recunoscătoare dacă mi-aţi răspunde la câteva întrebări.

Sper să nu vă supere întrebările, şi vă mulţumesc anticipat.

Cu respect şi admiraţie,

                                             Braicov Tatiana.

–  Consideraţi proza pe care o scrieţi se încadrează postmodernismului?

– Pe când debutam ca scriitor, cel puţin în stânga Prutului încă nu se vorbea de postmodernism. Însă dat fiind că eu mă consider un student, un licenţiat, un intelectual (dacă nu zic un cuvânt prea mare) care, în mare, s-a format extra-cursuri universitare (sovietice, deformatoare sau anost formatoare), am urmat, iniţial intuitiv, apoi programatic, autodidaxia, universitatea liberă a bibliotecilor, unde am şi dat de primele texte despre postmodernism în limba română. Ocazia şi surpriza mi-o oferise revista „Secolul 20” puţin spus excelentă, ci chiar eminentă, exemplară în întreg contextul revistelor literare, artistice din Europa acelor vremuri. Am spus de mai multe ori şi reiterez: consider că această revistă a fost marele meu profesor, mentorul generos.

Ei bine, dar în „Secolul 20” despre postmodernism se vorbea nu ca despre un fenomen care a intrat în literatura română, ci care se manifesta în Occident, în special în SUA.

Eu unul însă nu ştiu dacă mă încadram postmodernismului [mai mulţi exegeţi susţin că da, aş  fi (şi) un postmodernist], dar pot spune cu certitudine, bazându-mă şi pe cele scrise despre primele mele cărţi (de poezie mai întâi) de cei care le-au recenzat. Să vă dau un exemplu din revista „Nistru” de la începutul anului 1977. Ştefan Hostiuc scria despre volumul meu de debut, „Aripă în lumină”:

„Leo Butnaru, autorul cărţii Aripă în lumină din seria Debut, este creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă într-un limbaj îndrăzneţ, împrumutat de la uzul cotidian, această poezie se angajează să restituie cu un surplus evident de sens ceea ce a luat de la realitatea obiectivă în scopul edificării sale pe cale lirică. Aici doza de poezie o constituie acele procente de sens conotativ, care au fost obţinute prin explorarea poetică a limbajului de toate zilele...

Axul majorităţii poeziilor este asociaţia semantică. În rare cazuri – acea fonică: Scrisoare lui Păcală, Peisaj... Poetul ne trezeşte emoţia prin neaşteptata soluţie ce o dă în ultima instanţă textului, soluţie care este derutantă pentru acel care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie „clară” de pe poziţiile logicii noţionale. Metamorfoza efectului (cauzei) din propriu-zis în cel poetic (Metamorfoză în apropiere de Baku, de exemplu) este la L. Butnaru un mijloc eficient în obţinerea emoţiei estetice. Altă calitate nu mai puţin importantă este plasticitatea creaţiei sale. Metaforele sunt aproape în întregime vizuale. Din toate figurile de stil comparaţia e cea mai frecventă (încă un argument în favoarea oralităţii poeziilor)”.

Cred că aici, avant la lettre, colegul cernăuţian (acum bucureştean) Şt. Hostiuc anticipa unele sintagme-precepte, noţiuni, pe care aveau să le folosească şi le folosesc până azi exegeţii postmodernismului. Eu însă nu credeam că sunt un postmodernist, deoarece nu ştiam prea multe despre această zicere (…abstractă), mai mult, decât reală, ci mă consideram un scriitor modern, de o altfel de stilistică artistică, decât cea a realismului socialist.

Iar peste un timp, unii exegeţi (primul fiind M. Cimpoi, am impresia, după care mai mulţi din dreapta Prutului) au remarcat că tipologia mea de poet şi de prozator nu se încadrează modelelor cunoscute în generaţia biologică din care fac parte. În fine, ei au zis că sunt un: intergeneraţionist. Ei bine, în intergeneraţionism poţi fi calificat şi ca postmodern, nu? Chiar am fost antologat, la Bucureşti, Cluj sau Iaşi, în antologiile postmoderniştilor. Pe mine însă nu mă flatează, nu mă încălzeşte această poziţionare, de postmodernist, eu contând pe ceea ce a făcut şi face scriitorul dintotdeauna ca personalitate, individualitate. Mă interesează elementele de bază ale literaturii de când o fi apărut ea pe lume, însă într-un context anume, cel din a doua jumătate a secolului XX şi, iată, din primele decenii ale secolului XXI.

–  Sunteţi de părerea că scriitorii postmoderni apelează la alegorie?

– La acest capitol, scriitorii postmoderni nu sunt deloc originali. Alegoria a intrat în literatura lumii chiar o dată cu textele de început ale acesteia (care se cunosc, fireşte, pentru că nu este exclus ca până la ele să fi fost şi altele, de asemenea importante). Ce exemple să dau? „Iliada” şi „Odiseea”? Iar până la ele, prima capodoperă din istoria literaturii universale, „Ghilgameş”, de unde s-au inspirat şi ctitorii-„alegorişti” ai „Bibliei”?

[Şi o paranteză sugerată de context: se creează impresia că unii adepţi ai minimalismului (sau, nu o singură dată, ai… nimicspunismului), când sunt trecuţi la postmodernism, consideră, uşor aroganţi, că astfel li se acordă un titlu de nobleţe şi o garanţie a talentului. Însă o atare încadrare, ca şi cele la clasicism, simbolism, avangardism, post-avangardism etc., nu are a face cu talentul. Altfel spus, harul nu depinde de încadrare ci, uşor tautologic vorbind, de dotare.]

Scriitorii din orice epocă nu au putut să nu apeleze la alegorie, care este şi ea un apanaj şi un rod al imaginaţiei, fanteziei creatoare în general. Prin urmare, şi scriitorii din contemporaneitatea noastră (nu sunt sigur că postmodernă, cum i se mai spune) nu pot face excepţie, ba nici nu încearcă să o facă, chiar dacă unii dintre ei, orgolios şi fals, cred că dau gaură în cerurile literaturii. Alegoria e şi basm, iar basmul este cel care creşte şi formează copilăria şi alină bătrâneţea lumii, oricând şi oriunde.

Apoi, să reţinem: unii autori (buni), chiar dacă vieţuiesc în timpurile zise postmoderne, în… post-istorie (ce prostie spusa aia „filosofică” cu sfârşitul istoriei!), scriu cu destul succes (de public) în cheie clasicistă, nuvelistică înrudită celei a lui Maupassant sau Cehov, romane balzaciene sau dostoievskiene (riscantă îndeletnicire, nu?). Alţi autori rămân în avangardism sau modernism, ori bâjbâie prin diformul textualism.

–  În care lucrări artistice aţi apelat la procedeul alegoriei şi cu ce scop?

– O, în multe! Iar scopul a fost cel de căpetenie al literaturii, al scriitorului: să fie interesantă/ interesant, pe cât se poate – original(ă) ca stil şi expresie, în concordanţă (presupusă, intuită) cu modificările de recepţie a scriitorului căruia i se adresează, dintr-un timp istoric şi de civilizaţia real. Pentru că, de la epocă la epocă, în modul de recepţie şi preferinţele cititorilor se întâmplă modificări. De altfel, ca şi în capacitatea de expresie, emisie artistică a scriitorilor.

Alegoria, de ce? M-am referit la unele lucruri în răspunsul precedent. Altele: necesitatea ei este imanentă şi din considerentul că omul cunoaşte, totuşi, prea puţine din misterul propriei sale existenţe, din curgerea destinului său, cu destule momente imprevizibile. Cunoaşte extrem de puţin din Magnum Misterum universal, al Pământului şi Cosmosului, în general.

Nu se ştie dacă ceea ce ni se întâmplă nouă zi de zi, concret, adică, nu ar fi de fapt o alegorie non-stop, la altceva, despre altceva. De unde (sau: de unde şi) un fel de alegorie inter-raţională, să zic, sinestezică. Dar şi ironia, umorul, mitizarea pe nou, ceea ce nu exclude şi dreptul de a mitiza „pe vechi”. Eu unul pledând pentru o proză poetică, pigmentată consistent cu pastă eseistică, invenţia ludică, verbocreaţia, „osatura” intelectuală etc. Prin astea şi altele se poate diversifica paleta narativă, procedeele de individualizare a personajelor. Naraţiuni în care nu lipseşte „stropul de eternitate”, metafora, ea însăşi ca un nucleu SF, o germinare alegorică a… alegoriei.

În care lucrări am apelat etc.? Chiar în prima mea carte de proză, „De ce tocmai mâine-poimâine?” (1990; fireşte, textele fuseseră scrise mai înainte cu câţiva ani) se află… prologul multor naraţiuni alegorice din viitoarele volume. Este vorba de nuveleta „O mie de cuvinte sau viaţa lui Flu”, care a fost mereu remarcată de colegi, de exegeţi, de antologatori. Tot în acest volum mai sunt două texte exemplare la capitolul alegorie: „Orfeu”, în care realitatea dintr-o simplă cafenea în care îşi beau paharul tinereţii studenţii (chiar noi, cei care am fost) se împleteşte, invocator, cu mitul anticului Orfeu, recitit, reformulat, pe alocuri, reprodus în canavaua naraţiunii. Un alt subiect aproape că-şi dezvăluie tipologia (alegorismul) chiar din titlu: „Însemnările Omului-Cangur sau intimitatea în jumătate de oră”.  În următorul meu volum de proză, „Îngerul şi croitoreasa”, alegoria e la ea acasă în multe nuvele, în zeci de pagii: „Safo”, „Păpuşa-boccea”, „Îngerul păzitor părăsindu-şi postul”, „O ecuaţie”. „Între paranteze de speteze”. Apoi „Ultima călătorie a lui Ulysse”, care avea să fie antologată de Dan-Silviu Boerescu printre cele mai bune nuvele româneşti publicate în 1998. Iar în celelalte cărţi ale mele alegoria curge cu… nemiluita, ca din cornul abundenţei zodiei din care fac eu parte: capricornului!

De altfel, unele aspecte similare le-a analizat şi Victoria Fonari în volumul „Proiecţii ale mitului în creaţia lui Victor Teleucă, Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu” (2013).

Iar concluzia mea e că reinterpretarea miturilor duce la noi lăstăriri, noi iniţieri şi dezvoltări de branşamente ale temelor, subiectelor.

–  Prin ce se deosebeşte alegoria postmodernă de cea tradiţională?

– Prin, aproape, nimic, aş zice. Şi totuşi, sunt necesare unele nuanţări şi distincţii. Alegoria din timpurile noastre (repet, nu sunt sigur că definiţia „postmoderne” e cea mai indicată, deoarece consider că există o modernitate perpetuu, mereu actualizată, contemporaneizată) reiese din conştiinţa şi civilizaţia specifice epocii în care trăim şi scriem. Temele/ subiectele alegoriei din primele decenii ale secolului XXI pot fi şi unele de acum 3 sau 4 mii de ani, din mituri şi basme de pe întreg mapamondul. Numai că aceste subiecte sunt integrate, agregate, sub aspect istoric, cultural/ literar, mental, de conştiinţă, în conformitate cu sensibilitatea omului (post)modern, cu excepţionala deschidere entropică asupra cosmosului, existenţei şi comunicării umane pe care o aduce internetul, cu poştele sale electronice, cu skype-ul, cu facebookul cu… etc., etc.

Lumea se află într-o modificare de paradigmă psiho-existenţială, psiho-entriopică, fiind, parcă, tentată să gândească în alte categorii, pe care şi le elaborează, le probează, le ajustează. Lumea experimentează şi rătăceşte, spiritul ei e unul care pune la îndoială, parcă dorind să nege ceva mai apăsat, însă se mulţumeşte, deocamdată, cu dezacordul moderat cu ziua de ieri.  Contemporaneitatea noastră presupune o abordare şi evaluare oarecât modificată a culturii, a artelor, în general. Lucrurile nu par a fi atât de simple.

Putem invoca aici şi una dintre cele mai recente ştiinţe, numită neuroestetica. Posibil ca una dintre funcţiile sale să fie elaborate, programate şi orientate tocmai spre modificările de paradigmă a creaţiei în general, dar şi a modalităţilor de receptare a ei în oarecare altfel de nuanţare de la o epocă la alta, a manifestării esteticii în lume, inclusiv a poluării acesteia de igrasia kitsch-ului.

La o adică sau, poate, în primul rând, ştiinţa prin sine însăşi, deci şi neuroestetica e, de fapt, o critică formalizată, ca o suită de procedee prin care se elaborează/se dau mai multe reguli, inclusiv cele de formare a principiilor, enunţurilor şi de derivare a lor unora din altele, pentru a esenţializa, a explica diverse fenomene ce apar şi se propagă în noosferă, în ansamblul sistemelor entropice, de cunoaştere, creaţie şi valorizare ce ţine de Zeitgeist – spiritul timpului, azi atât de influenţat de realitatea zisă virtuală a internetului.  

5.V.2016

UN CLASIC AL LITERATURII RUSE: IVAN BUNIN

*     *     *

Cupa cu vin întunecos zeiţa tristeţii mi-o-ntinse.

Bând vinul, fui cuprins de-o mortală vlăguire.

Şi, zâmbind glacial, imperturbabil, zeiţa zise:

„Dulce-i îmbătătoarea-mi otravă.

E din loazele de pe mormântul iubirii”.

*     *     *

În miez de noapte ies din casă,

Pe pământ paşii îmi sună îngheţat,

Stele-mpresură neagra grădină,

Iar pe-acoperişuri – paie albind:

Al nopţii doliu dăinuind dungat.

1888

*     *     *

Pe subcerescul stei, unde furtuni

Şuieră-n azurul orbitor –

Sălbatic, puturos azil de vulturi.

Ca pe apa rece beau setos

Furtuna munţilor şi libertatea,

Veşnicia ce mai zboară pe aici.

1889

*     *     *

Ce aspru-i totu-n jur, sub troiene,

Ce vânătă e seara, ce loc posomorât!

În geroasa beznă roşesc tandru, duios

Geamurile sărăcăcioaselor bârloguri

Din cătunul amărât.

Nordica noapte încet şi straşnic

Îşi înalţă măreţia şasie, chioară.

Ce dulce mi-e în geroasa beznă,

Aici, în vizuina meu de fiară!

1889

*     *     *

Intrai la ea în miez de noapte.

Dânsa dormea – luna bătea

În geamul larg – şi lumina

Al plapomei atlaz de nea.

Şi cum era-ntinsă pe spate,

Se bifurcau nuzi sânii grei –

Şi-ncet, precum apa-ntr-un vas,

Stătea viaţa-n somnul ei.

1898

Un tânăr poet rus: VLADIMIR KORKUNOV

Dumnezeu

Este imposibil să nu existe Dumnezeu

pur şi simplu el nu-şi poate lua ochii de la trifoiul

care a crescut în umbra unui evlavios

şi a rămas niţel în urmă

*     *      *

pentru a te citi iubito

eu nu am nevoie de lumină

*      *      *

aş vrea să vorbim într-o singură limbă

să avem o limbă la doi

*     *      *

filologii-amanţi

seară de seară

sunt preocupaţi de textualism

*      *      *

cânt greşeşti faci umbră pământului

când mori o pierzi

*       *      *

acul se îneca în pernuţele degetelor

şi când plesnea pielea

lui i se părea că cineva strigă

„om peste bord”

Centon

eu stau la geam dincolo de el un plop tremurător

de care s-a spânzurat iuda

*     *     *

să mă las la voia-ntâmplării

luând-o orbeşte pe urmele tale

*     *     *

sesizând ceva neînţeles de fragil

tu

*      *      *

pielea ta

mi se memorează

doar noaptea

CEL MAI RADICAL POET AVANGARDIST RUS

VERSURI DE RESTAURANT

Eu – scăpatul din ştreang –

vă voi mai bucura încă vreo trei sute de ani!

În viaţă – marmorean şi nemuritor

după mine nu va goni nicio motocicletă

duduind a bulgări căzând în mormânt!

Eu trăiesc într-o infinită inerţie

ca oricare alt distrat căzut de pe nasul lunii

nu-mi pot stopa triumfala procesiune

cu mine sunt logodite

soarta şi toate magazinele!

(1917)

DRAGOSTEA BUCĂTARULUI DIN TIBLISI

                  

In memoriam Niko Pirosmani*

Margarita,

privirea ta şi furtunile de gheaţă

mai înţepătoare-s ca dracila abhaziană,

mai parfumate decât feliile cepei fragede

peste frigărui,

dar ca pelinul amară-i dragostea mea,

strănut, de nu-mi mai aparţin,

răcnesc printre hohote, –

pierdut-am gustu-amirosirii.

Deja nu mai pot osebi ust’roiul,

peste inimă ca briciul de tăioasă

trece semiluna –

sprânceana ta de aur.

Sufăr precum tânărul Werther,

limba îmi e asemeni

unui diavol gol, –

curând va nimeri pe vârtelniţă!...

Şen ghenţvali, şen cerime,

Merime!**

Arunc la picioarele tale de frişcă

pocalul cu salam

şi ca să mă înec

        alerg

       spre râul Kura –

                       

CUPRINS DE FLĂCĂRI SUNT

                                                           şi desculţ.

(1918 – 1964)

____________  

  *Niko Pirosmani – Nikolai Pirosmanişvili (1862? – 1918), pictor georgian autodidact, primitiv ce a creat opere de o reală valoare artistică.

    **Expresii în limba gruzină, un fel de limbaj transraţional caucazian.

EH, DOAMNE! MÂNTUITOR DE MÂNTUIALĂ!

A veni în miezul nopţii şi a te-nfige

în perna dragostei tale –

– Mâine plec la Moscova! –

elibera-se-vor de-mpovărări picioarele mele,

cu ele, precum cu cotul moriştii, voi flutura!

o sută de ani cu tine trăind

nu a fost să uit de Dânsa Unica

niciodată.

PESTE înflorirea verzelor, peste acoperişuri,

zboară duhul meu de lebădă

naf-ta-linizată!

(1919)

DIN CARTEA LEOLOGISMELOR

Leo BUTNARU

                 DIN „CARTEA LEOLOGISMELOR” (I)

·  Ave, Cesar, mârâitorii te salută!

·  Cel mai indicat este să priveşti „capodopera” „Pătratul negru” de Malevici din spatele acestei pânze, adică de acolo, de unde pătratul negru pur şi simplu nu se vede.

·  Variante: E pur si muove = Iepurele se mişcă; E pur si muove = E pur şi mişcă; E pur si muove = Iepure mov.

·  Cu cât oamenii sunt mai mici, cu atât lumea se teme mai tare de ei.

·  Postmodernismul? – Critica raţiunii piure.

·  La 60 şi ceva de ani, la + 3 ⁰C e precum la – 3 ⁰C la – 30 de ani…

·  Caragiale este autorul „Mo(ro)mentelor”…

·  Destinul entuzi(v)astului.

·  Una din cele mai frecvente minciuni pe lume: „Ne pare rău, dar…”

·  Toate fiinţele sunt egale în faţa nemuririi, pentru că pur şi simplu aceasta, nemurirea, nu le priveşte.

·  Domnul Cio-Cio (baro)San.

·  La bancomat, făcu stop cardi(a)c.

·  La o competiţie de şah: mută calul, iar efectul e ca şi cum ar mişca măgarul.

·  Poezia pentru poezie? – Un lucru în sine care devine, de fapt, un lucru în tine, cititorule.

·  S-a ars cu ars poetica.

·  Minte clar(ă)…

·  (Tai)Face-a-Face.

·  Atunci când îţi revine doar gaura covrigului, nu importă cât este ea de mare. Situaţia se modifică şi contează doar când îţi revine covrigul propriu-zis: cu cât gaura lui e mai mare, cu atât mai bine.

·  Avantajos ar fi acelaşi lucru cu: avanta-sus.

·  Asupra a toate se poate schimba unghiul de vedere şi numai în ce priveşte cerul soarele – nu; în aceste cazuri putând să ne schimbăm doar unghiul dedesubt cerului, dedesubt soarelui…

·  Exces de precauţie: dacă e însoţită de oarecare speranţă… speranţa că…

·  Ion Ţiriac: român get-buget.

·  Actorul a jucat atât de prost rolul, încât a făcut din Tartuffe – Tar-tufă!

·  România şi românii rămân a fi nedreptăţiţii marelui roman al istoriei, intitulat: „În căutarea spaţiului pierdut”.

·  Pensie? Ai putea spune chiar o… (sus)pensie, în care, din păcate, „sus” înseamnă „jos” (ce rimează cu… nemilos).

·  A face armăsar din… îndobitocirea ţânţarului.

·  Plaja nudiştilor: în doi, regele şi regina sunt goi.

·  Şi toate dezamăgirile nu se termină cu asta: murind, rişti să reînvii…

·  Într-o anumită măsură, mariajul echivalează cu privaţiunea de libertate, iar adulterul – cu braconajul în afara faunei.

·  Paul Goma de la Man(ch)a.

·  Nu este exclus (în acest „domeniu” nimic nu poate fi exclus!) că moartea nu e decât o concomitenţă de monstruozitate abominabilă şi frumuseţe fatală.

·  Recidive, recidive cu reci dive…

·  De fapt, un interviu e un… exterviu. Pentru că mărturisirea e o „trecere” din interior în exterior, nu?

·  Poate că vreodată va fi altcumva, astăzi însă mai este încă: Trans(i)nistria…

·  Fabula „Creierul şi furnica” (de bibliotecă).

·  Pasărea Phoenix pre limba ei arde.

·  Noaptea a trecut neobservată, pentru că era întuneric.

·  Nu o dată, aşa-numita abatere lirică e de fapt o abatere câmpii.

·  Un dram de sare atică în opera dramatică.

·  De fapt trândăvia e o… trândămoartă…

·  Şi totuşi, duhul nu se dă, ci se ia…

·  Dat fiind că astăzi până şi copii de 2-3 ani sunt „legaţi” de computer, de aia îl şi auzi câte pe unul dintr-aceştia zicând: „Mă skype în pamperşi!”

·  Termodinamica la C⁺ şi… tremurodinamica la C^–.

·  Cum s-ar spune, cel cu ex-poziţia sa înaltă poate ajunge obiect de expoziţie de speţă joasă.

·  Da, cum zice zicala: Cu sufletul la gură. Dar, sigur, există şi cazuri când suntem cu gura la suflet!

·  Viaţa şi moartea nu par să aibă nimic cu constituţia şi totuşi, nici pe ele nu le poţi încălca nepedepsit (uneori – fatalmente).

·  Fiecare mort are un „vino-ncoa’”!

·  Nu citeşti o carte ca să înveţi numaidecât să vorbeşti mai frumos, ci, eventual, să înveţi să mai şi taci.

·   Sextus Propertius – în sex păstrează proporţiile.

HINGHER ŞI DEMIURG

În cadrul Festivalului „Primăvara Europeană a Poeţilor” va fi lansată şi un volum de poeme al lui Paul Mihnea (1921-1994), cel care îmi spunea că, la Cernăuţi, a fost coleg de liceu cu Paul Celan. Ambii poeţi – valoroşi.

Am fost întrebat, dacă nu aş dori să vorbesc la prezentarea cărţii. Posibil, voi spune câteva cuvinte. Mai întâi, aş ţine să remarc, că titlul antologiei, „Orga codrului”, nu e cel mai potrivit pentru creaţia, dar şi destinul de poet… sovieto-damnat al lui Mihnea. Sigur, cel mai potrivit titlu ar fi fost, preluat şi el de pe o carte a autorului, din 1973, „Hingher şi Demiurg”. Cred că această potrivirea reiese şi din:

Pagini de jurnal cu Paul Mihnea

30.VII.1981

Cei de la USM „uită” să-l felicite (nu să-l mai şi… omagieze!) pe Paul Mihnea cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Liviu Damian umblă pe hol, intră prin birouri şi se tot vaietă, caută ieşire din situaţia penibilă.

Explicaţia: principiul „Eu şi acum”, marele egoism, în primul rând al prim-secretarului, chiţibuşăria celor care au ieşit ca vai de ei, de ştie doar Dumnezeu cum, de unde şi cu ce, aburcaţi în scaun, reactualizând proverbul cu ţiganul-fecior avansat în post şi bietul taică-său. Astfel că Mihnea rămâne, precum spune titlul unei cărţi a sale, între – Hingher(i) şi Demiurg.

15.V.1985

Este cunoscut dragul lui Pavel Darie faţă de vorba lentă şi îndelungată.  De unde Mihai Cimpoi deosebeşte două stiluri de conversaţie: lapidar şi lapi-Darie. Iar Aurel Scobioală are un „blestem”: „Îţi doresc să te întâlneşti cu Darie şi acesta să-ţi spună ce i-a povestit Mihnea”. Asta înseamnă durată dimineaţă – seară; s-a dus ziua!

7.II.1986

Paul Mihnea… Ce impresie… că ar avea un creier de zeci de ori mai tânăr decât inima care i se veştezeşte… Bătrâneţea îi constrânge inima, tinereţea îi injectează energie în creier. E bun pentru ceva, pentru multe, însă pentru oamenii „normali” e nefiresc până la înfricoşare.

Ah, simpli truditori ai cărnii… Câte gânduri! Ce amintesc de… amintire şi perspectivă…

28.XII.1992

Ieri, s-a întrunit juriul pentru premiile anului literar. Mai exact spus – premiile anilor literari, deoarece trei din ele au fost decernate pentru cărţile interzise, ghilotinate în vremuri de desfrâu comunist: „Săgeţile” lui P. Cărare, „Temerea de obişnuinţă” a lui M. I. Ciubotaru şi „Descântece în alb şi negru” de D. Matcovschi. 

Alte premii: Paul Mihnea pentru „Coroana de coroane” (de sonete); Zigu Ornea pentru „Viaţa şi opera lui C. Stere”; Petru Dimitriu (diaspora), premiul Opera omnia; premiul special, post-mortem, regretatului şi atât de nedreptăţitului Nicolae Ţurcanu, şi alte două premii.

30.XII.1992

Împreună cu Mihai Cimpoi, intrăm în apartamentul familiei Paul Mihnea. Ambii bătrâni, poetul şi soţia, se dovediră a fi în coridoraşul strâmt şi, cu câteva momente de-a apăsa noi pe butonul soneriei, din interior prinseră a scrâşni mecanismul yalei. E de presupus că eram aşteptaţi, stăpânii fiind preîntâmpinaţi, probabil, de cineva.

Prima impresie?... Eu am mai fost la dl Mihnea acum vreo 8-9 ani, când se aprinsese între noi un strop de polemică referitoare la traducerea poeziei lui Verlaine, pe care o dăduse Mihnea la lumină.  De atunci, în raport cu prezentul, au înaintat mult în vârstă şi soţii, şi apartamentul lor căruia nu i se poate acorda o îngrijire corespunzătoare.

La auzul sumei premiului – 35 de mii de ruble, amfitrioana exclamă surprinsă, în surdină, luminându-se la faţă. Însă poetul, slăbit, cu mâinile cuprinse de tremur („Nu e Parkinson”, zice), nebărbierit, face cu o indiferenţă aproape firească: „Să mi se fi acordat acest premiu pe când aveam 35 de ani, azi însă…”

Ne propusesem să stăm la dl Mihnea vreo jumătate de oră, în sinea noastră fiind siguri că nu scăpăm doar cu atât. Şi, într-adevăr, poetul, avid de mărturisiri, ca totdeauna, cu proverbialele sale desfăşurări de naraţiuni sofisticate, insistă să mai stăm, o dată, de două, trei ori, şi noi am cam triplat durata timpului vizitei.

Destul de ramolit la înfăţişare (are 72 de ani), Paul Mihnea are aceeaşi luciditate în conversaţie şi aceeaşi memorie… microscopică. Ţine minte detalii, nuanţe, versuri, nume, lecturi, articole, ziare, cărţi, oameni, oraşe, ani, glontele care în timpul stalinismului, zice, i-a trecut pe lângă tâmplă… Către mine: „Dumneata, dle Butnaru, m-ai pus al patrulea… După Deleanu… Iată, am aici revista Basarabai, unde ai dat lista…” Păi, zic, maestre, eu am dat unele nume de scriitori buni, fără a face o ierarhie… Dar cred că nu l-am convins: a revenit de câteva ori la „locul patru”, plângându-mi-se de multe nedreptăţi, unele dintre care pot fi doar rodul unei elementare suspiciuni, de care dl Mihnea, ca şi mulţi alţii, nu este cruţat.

Vorbeşte despre cei care nu cunosc limba în nuanţele ei, dar scriu.  Povesteşte/ aminteşte despre răul pe care i l-a făcut Andrei Lupan, care încă din 1958 îl numea deja „ruină”.

Vorbim despre un eventual dialog pentru presă. Cică, să-i avansez în prealabil un chestionar.   

Nu a văzut încă semnalul cărţii sale de sonete „Coroană de coroane”. Noi am avut-o la juriu. I-am promis să i-o aducem. Ne cere ajutorul pentru a-şi edita o carte de versuri scrisă în limba franceză. Feciorul să, Boris, i-a publicat prima sa carte în ruseşte. Bătrâna doamnă Mihnea nu prea ştie româneşte. Poetul e un fanat: „Toată viaţa mi-am scris manuscrisele cu alfabet românesc. Când Deleanu îmi spunea că niciodată nu vom mai reveni la grafie latină, îl contraziceam vehement. «Cum să nu avem noi alfabet latin, dacă l-am avut?», îl întrebam… Iată, cnezişorul Vartic vrea să dea Cernăuţiul… Dar eu nu-l dau… Eu cred că Cernăuţiul va redeveni al nostru”.

Paul Mihnea e încrezător că numaidecât se va vindeca. Ne arată nişte pastile (nu le-am reţinut denumirea) pe care le tot… netezeşte cu duioşie, ne citeşte câte o frază din instrucţiunea care le explică modul de folosire şi proprietăţile. Eu chiar cred că e cuprins de o nuanţă de miraculos, când se gândeşte la efectul acestor pastile. Dă şi nişte cifre, spunând că dânsul a creat întreaga viaţă în magia numerelor. „Nu e Parkinson. Eu ştiu cine mi-a făcut-o… Ştiţi şi voi… Ei mi-au făcut-o… Dar o să mă vindec. Iată tabletele astea. În sfârşit, le-am obţinut. Şi o să mă vindec. Fiindcă am fost şi mai bolnav. Am avut tuberculoză. Oftică. În viaţa mea am scuipat căldări de sânge. Căldări de sânge! Dar m-am vindecat”. Îl întreb, dacă ştie gluma… – cum?... sinistră sau… optimistă a lui Nicolai Costenco. Sigur că a ajuns până la el. „Da, a zis… cred spre bine, spre prelungirea vieţii mele… Mă invidia… A zis: «Ofticosul de Mihnea tot moare de vreo 30 de ani. De când tot moare, a mai scris două sicrie de sonete»… A zis aşa, pentru că mă invidia..”  Mă rog, e o butadă scriitoricească. Chiar dacă uşor caustice, atare vorbe de spirit fac, totuşi, viaţa mai suportabilă. La mulţi ani, domnule Paul Mihnea!

DIN MARILE POEME

Traduceri: Leo Butnaru

Velimir HLEBNIKOV

 (PARĂSIND CAUCAZUL)

De-a lungul pârâului cu unde de cleştar

Galopam precum un muezin dement.

La 40 de verste depărtare mă chemase CK* la interogatoriu.

Din când în când în cale ne apăreau catâri. Călăreţul care mă-nsoţea

Coti pentru puţin timp în curtea sa. Galopasem deja

Cam la cinci verste. „Ia şi mănâncă!” mă-ndemnă condrumeţul

Rupând dintr-o turtă aurie, din mers întinzându-mi şi

Brânză jilavă şi un ciorchine albăstrui

Ce semăna c-un cuib cu ouă sinilii de şerpi, rămas

Fără maternă supraveghere.

În galopul cailor mestecam cereştile daruri.

Caii îşi atingeau coapsele şi-ncurelările şeilor.

Zâmbetul albea între buzele condrumeţului.

„Ia şi mănâncă, tovarăşe!” zise, întinzându-mi din nou

Un ciorchine cu ochi marini.

Astfel la poale de munţi călăream chemat la înterogatoriu.

Uscat, praful laptelui de bivoliţă-mi trosnea-ntre dinţi.

Apoi l-am înmuiat, sorbind dintr-un burduf cu vin

Legat de oblânc alături de o torbă plină cu făină aurie.

Pe de lături, păduri în care bătrânele tulpini

Din vârf la rădăcină erau învăluite-n mahmureala ceţii

Din vreme-n vreme străbătută de mistreţi ca glontele de iuţi.

Negreau cărbuni de focuri stinse, albea spuzirea scrumului,

Albeau ciolane mari de vite.

Iar uneori, precum o potopire, câte-o turmă ne ieşea în cale

În laie vălurare de mare vie. Curând se-ntunecă şi mohorâtul defileu.

Râul clocotea negriu în dreapta, pe mii de pietre înflorindu-şi spuma.

Se-ntunecă de-a binelea. Ne-mpresurară mrejele de stropi.

Ne-acoperi găuritul burnuz al burniţei. Dintr-o dată

Înfricoşătorul defileu mi se-arătă precum o carte-n mâinile

Unui cititor nepământean, deschisă

Pentru ochii altor lumi. Aulul

Împresurase stâncoasa culme, steiurile căreia păreau

Litere din scrieri neînţelese.

Un roş’ podmol se avânta spre cer, înălţimea-i

Cam la jumătate de verstă ajungându-i; podmol deschis

Ca tărtajii unei cazanii citite de ochi misterioşi.

Însă eu nu desluşii cerescul cititor, deşi părea

Că el va fi pe undeva pe-aproape. Vede-se

Era acoperit de cealmaua ploii.

Jos, ca-ntr-o-ndatorire de serviciu, râul bolborosea învolburat.

Câte un arbore însingurat încerca să adumbrească bolta.

Iar paginile-n care erau descrise ultimele sute de mii de ani

Erau nemototolite, ’mpurpurate. Registru de târgoveţ? Sau

Descrierea iubirii, duioase, gingaşe, ceţoase?

Precum degetele mâinii, peste filele de piatră albeau fâşii de nori.

Ale căror milenare înşiruire de-apuse evenimente

Stăteau acele rânduri caligrafiate-n steiuri?

Peste o zi, CK a încheiat ancheta inutilă

Şi eu, constrâns de-mprejurări, părăsii cu trenul smeadul Baku.

În adânci prăpăstii aburea recea respiraţie a râului; în

Giganticii saci plini cu prăbuşiri în gol, unde amurgul

Era un trepăduş servil în faţa tăriilor cereşti. Acolo

Eu descoperisem templele diverselor vegetaţii

Şi cinurile lor înalte, şi gloatele lor verzi. Acolo

Am cules ciorchini din vii sălbatice, până la sânge

Zdrelindu-mi, înţepându-mi palmele. Însă am plecat...

Văioagele prin care-am colindat cândva acuma nu erau decât

Sacii unor albii secate, unde se tăinuiau

Altarele florei alpine. Undeva pe-acolo

Mai dăinuie un păr bătrân în care vâscul – floarea zeilor –

Îşi profilase abundenta colonie care chinuia nodurosul arbore,

Sorbindu-i sângele care-apărea în roşii petale.

– Vă spun adio tuturor!

Adio, seri în care zeii nopţilor, păstori brumaţi,

Îşi mânau cirezile spre sate-ntraurite prin care

Alergau bivolii şi aburul mirositor al laptelui se răspândea

Ca-ncoronarea unui arbore crescând spre cer

Întru contopirea sa cu norii. Adio, bivoliţelor ce-aveţi

Ochii gri-întunecaţi, întemniţaţi

După negrele gratii ale genelor prin care

Străbat ale maternităţii blânde raze ce învăluie şi viţeluşi

Şi oameni. Adio,

Amurg sau miez de noapte, când

Şi întunericul şi bivolii negreau a nor comun

Şi eu dădeam mai mult pe dibuite

De coarnele lor plate. Adio, vouă

Arămii ulcioare sau amfore purtate

Pe creştetul femeilor cu priviri triste

Şi mersul negrăbit, şovăitor. Adio!

____________________

 *CeKa (Cerezvâceainaia komissia) – Comisia Excepţională – organizaţia poliţiei secrete bolşevice, creată în 1917.

Vara-toamna anului 1921