joi, 29 septembrie 2016

APOLLINAIRE: Poeme





1909

Doamna avea o rochie
Din pânză turcească mov
Iar tunica îi era brodată-n fir de aur
Compusă din două panouri
Şi-i stătea bine pe umeri

Ochii îi dansau precum doi îngeri
Ea râdea hohotea
Ea cu faţa de culorile drapelului francez
Ochii albaştri dinţii albi ţi buzele de-un roş intens
Ea cu faţa de culorile drapelului francez

Ea avea un decolteu amplu-oval
Şi coafură à la Récamier
Cu braţe dezgolite şi frumoase

Neauzind când bătu miezul nopţii
Doamna cu rochie din pânză turcească mov
Şi cu tunică brodată-n fir de aur
Decoltată amplu-oval
Îşi plimba buclele
Prinse în panglică aurie
Târându-şi micii pantofi cu catarame

Şi era atât de frumoasă
Că tu n-ai fi-ndrăznit nici s-o iubeşti

Eu iubeam femei cumplite din imense cartiere
Unde-n fiece zi veneau pe lume câteva fiinţe noi
Fierul era sângele lor iar drept creier aveau flacără
Iubeam iubeam poporul inteligentelor maşini
Luxul şi frumuseţea căruia nu-i sunt decât spumă
Această femeie era atât de frumoasă
Încât mă înspăimânta

Alcooluri, 1913


Cântecul dragostei

Iată din ce este făcut cântecul simfonic al dragostei
Există cântecul dragostei de altădată
Sunetul sărutărilor demente ale amanţilor iluştri
Strigătele de dragoste ale muritoarelor violate de zei
Virilitatea eroilor fabuloşi ridicată ca ţevile tunurilor antiaeriene
Urletul preţios al lui Iason
Cântecul lebedei pe moarte
Imnul victorios pe care-ntâia rază de soare l-a făcut să-l slăvească pe nemişcatul Memnon
Există ţipătul sabinelor când sunt răpite
Există şi ţipetele de dragoste al felinelor în jungle
Rumoarea surdă a sevelor ce urcă în vegetaţia tropicală
Detunetul artileriilor ce umplu teribila dragoste a popoarelor
Valurile mării din care se naşte viaţa şi frumuseţea
Există cântecul marii iubiri a lumii

Calligrammes, 1913-1916


miercuri, 28 septembrie 2016

ANIVERSARE GEORGE COŞBUC: 1866 - 1918







MARTORI VREMILOR TRECUTE

Martori vremilor trecute,
Cât sunt astăzi de tăcute.
Numai inimi-i vorbesc.
              George Coşbuc

Vieţuind într-un mediu colonial, de valori rătăcite aiurea şi noi rătăciţi de valori, copilăria mea nu avea nici pe departe atâtea cărţi, pe cât ar fi vrut să le citească, iar cele care îi cădeau sub ochi aduceau, uneori, a parodie ideologizată. Şi totuşi, ţin minte mai multe cărţi, lectura cărora mi-a marcat copilăria şi, probabil, cercetate prin prismele vârstei şi ale experienţei, – caracterul şi destinul mi le-au marcat. Prima dintre ele a fost, bineînţeles, „Abecedarul”, apoi – un volum de poveşti populare „moldoveneşti” şi altul de poveşti... mongole (!), ambele având un impact fascinant asupra imaginaţiei mele şi cred că, predestinat, încă de pe atunci, destinul mă proiecta, peste decenii, într-o altă întâmplare uluitoare şi ea, ca hazard... retro-providenţial!
Iată cum a fost: în iunie 1989, mă pomenii călător prin Mongolia şi, pe când eram la aeroportul din Ulan Bator, de unde trebuia să decolăm spre sud-vestul imenselor stepe, spre marginile marelui deşert Gobi, Urinhe, colegul amfitrion, însoţitorul micii noastre delegaţii din trei scriitori urss-işti, la un moment dat îmi face semn să privesc spre o copiliţă care citea într-o carte, ce se dovedi a fi, totuşi, nu una oarecare, ci chiar... „Rumân ardân ulgar” (!), adică – „Poveşti populare româneşti”! Apoi făcurăm cunoştinţă: pe fetiţa cititoare de basme o chema Ariunaa (Adorata!). Cartea fusese editată anul precedent, iar eu o ţineam în mână exact la patru decenii de la venirea-mi pe lume. Sigur că, brusc, îmi amintii şi de cartea cu poveşti  mongole pe care le citii în acea penurie bibliografică din copilăria mea. Era una pe care o ţineam mine, ca, de altfel, şi cărţile de poezii ale lui George Coşbuc (apăruseră, cu caractere chirilice, două ediţii, în 1956; şi nu era dl George, ci, „tradus” şi sub aspect... onomastic, se numea Gheorghe), apoi „Căpitan la 15 ani” şi „Copiii căpitanului Grant” de Jules Verne, dar, mai ales, mă ţinuse într-o maximă tensiune sufletească romanul (ca şi cum... detectivist) „Prinţ şi cerşetor” (Mark Twain). De la sine înţeles, primelor mele lecturi li se adăugau obligatoriu folclorul şi lecţiile de limba română pe care mi le „preda” anonimul filolog al neamului, Negurenii şi negurenenii mei care, dacă mă gândesc mai bine, nu au fost nici pe o clipă... anonimi! Dar, fireşte, mai adecvat ar fi să spun că acele prime lecturi veneau în continuarea vorovitului nostru în familie, pe uliţă, lecţiilor de limbă, folclorului  etc.
Şi iată că chiar acolo, într-un depărtat aeroport din Asia sau în avionul ce survola imensitatea stepelor ginghishahene, la distanţă cronospaţială de peste trei decenii şi şapte fuse orare mă surprinsei la gândul interogativ: Dar ce-ar fi să-mi revăd cărţile copilăriei, să le caut prin Biblioteca Naţională, mai ştiu eu pe unde s-o fi păstrat surate de-ale lor, apărute pe lume prin 1956-1958, după dezgheţul ce urmase condamnării cultului personalităţii stalinist?... Pentru că, îmi dau seama, fără acele momente cruciale nu putea să apară în Moldova Estică, ajunsă colonie ruso-sovietică, George Coşbuc! Ba chiar, până la acea etapă, nu fuseseră editaţi nici Eminescu sau Creangă, să zicem, „moldoveni” get-beget, nu români sadea ca transilvăneanul Coşbuc...
Stepă imensă, cronospaţiu berechet de survolat, astfel că, sus, la 10 mii de metri, trăiam intens instantaneea obsesie de a-mi revedea cărţile primilor ani de obişnuinţă cu lectura. „Dacă revin bine-sănătos acasă...”, îmi ziceam cu oarecare îngrijorare uşor fatalistă acolo, în imensităţile cereşti mongole.
Aşadar, re-ajuns la Chişinău, în scurt timp intrai la Biblioteca Naţională (pe atunci purtând numele... Nadejda Krupskaia...), unde, întâi şi întâi, solicitai, fireşte, cartea primei mele clase, pragul căreia i-l trecusem la 1 septembrie 1955, carte despre care aveam să scriu un „Reportaj din Abecedar”, inclus şi în prezentul volum de eseuri, astfel că cititorii care doresc să afle acele aventuri cu scriscetitul unui copil de acum foarte multă vreme, o pot face, urcând pe scările rândurilor de aici…
…Precum spuneam, George Coşbuc devenise, pur şi simplu, Gheorghe. Însă era o adevărată minune, o temeinică faptă de cultură, totuşi, ca, la Chişinău, în 1956, să apară două ediţii din operele coşbuciene! (Pentru că, nu peste mulţi ani, creaţia sa a fost şi ea trecută la index, adică – de nu interzisă oficial,  – era, oficial, trecută sub tăcere! Primul volum apăruse în colecţia „Cartea pentru toţi”, care aproape că reproducea întru totul, însă cu caractere de litere chirilice, formatul (postbelic), aspectul cărţilor din colecţia bucureşteană „Biblioteca pentru toţi”. Din caseta tehnică reţinem: Editura de Stat a Moldovei, 1956, 103 pagini, preţ 70 de copeici, tiraj – 15 mii (deloc puţin!), tipărită la... Tiraspol! În loc de postfaţă – o notă biografică, nesemnată, ce spune că: „Marele poet român Gheorghe Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou, regiunea Dorna (Transilvania)”. Cartea se deschide cu idila Noapte de vară, urmată de: Nunta Zamfirei, Cântecul fusului, Rugăciunea de pe urmă, Vestitorii primăverii, Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, La oglindă, El-Zorab, Brâul Cosânzenei, Lordul John, Moartea lui Fulger, Un cântec barbar, Mama, Noi vrem pământ, Doina, Dragostea învrăjbită, Decebal către popor, Tricolorul, Nunta în codru, O scrisoare de la Muselim-Selo, In opressores; – acest titlu din încheierea sumarului sugerându-i, probabil, autorului notei să tragă sociologista concluzie că: „O latură însemnată a poeziei coşbuciene îi duhul de răzvrătire împotriva orânduielii burghezo- moşiereşti din România la hotarul veacurilor XIX-XX. Critica română a căutat de cele mai multe ori să-l înfăţişeze ca autor de idile nevinovate, ascunzând mereu latura asta revoluţionară a creaţiei lui. Coşbuc a crezut totdeauna că norodul român va sfărâma în cele din urmă lanţurile robiei, devenind stăpân pe soarta sa”.

sâmbătă, 24 septembrie 2016

DARURI ŞI AUTOGRAFE DE LA MAESTRUL GLEBUS SAINCIUC (1919 – 2012)







DIN JURNAL

22.I.1993

Generos, maestrul Sainciuc mi-a oferit două picturi pe carton. În atelierul proaspăt reparat, mi-a pus în faţă 7 lucrări, ca o săptămână a culorilor, zicându-mi senin: „Poţi alege două”. O deosebită generozitate astăzi, când plasticienii îşi sigilează pânzele, prubuluind în tainiţele minţii cam cât să ceară pe cutare sau cutare lucrare şi tot întrebându-se, când oare vor apărea turmele alea de cumpărători occidentali să le devasteze prin acţiuni valutare atelierele. Dar nu trebuie să le fim noi judecători pictorilor noştri care, de altfel, chiar şi înzestraţi cu har, mulţi n-o duc cine ştie ce bine materialiceşte.
Aşadar, din ele 7 picturi aleg o natură statică  cu lămâi, pe care, spune maestrul, a pus-o pe carton prin anii 1948-1950 (pe când iată-iată veneam şi eu pe lume); un portret de fetiţă din satul Dolna (începutul anilor 60). Cred că ambele sunt de valoare.





vineri, 9 septembrie 2016

SIMPLU: AZI E ZIUA DE NAŞTERE A LUI LEV TOLSTOI


TRANSCRIU PASAJE DIN ESEURILE DESPRE SCRIITORII LUMII, INCLUSIV RUŞI, ÎN CARE MĂ REFER ŞI LA LEV TOLSTOI. 
ESEURI DIN VOLUMUL „ŞLEFUITORUL DE LENTILE”, 
APĂRUT ACUM CÂŢIVA ANI, LA EDITURA ICR.

 *
Lev Tolstoi învedera prin excelenţă o atitudine conservatoare faţă de munca scrisului, fie aceasta şi de rutină. Neavând la inimă ciornele, el nu aşternea în grabă prima sau a doua variantă a vreunei povestiri. «Neacurateţea» unei atare metode, precum i se părea lui, l-ar fi deprimat, l-ar fi abătut de la subiect, curmându-i pofta de a mai scrie. Spunea că se conduce mereu «de sentimentul afectivităţii sau al urii faţă de mişcarea scriiturii. Plictiseala e cel mai sigur semn al neartistismului. Până nu am şlefuit fraza precedentă, nu pot începe alta nouă». Antipodul lui Tolstoi îl reprezenta, s-ar putea spune, Dostoievski, despre care N. Ciudakova remarca: «Scriind capitolele din Adolescentul cu o imaginaţie şi rapidi­ta­te fulminante, (Dostoievski) lăsa în manuscris însemne sugestive – aluviunile gândirii sale puternice, imagini, scene schiţate grabnic pe colţurile de file, pe câmp, printre rânduri...» Iar B. Tomaşevski depista în astfel de manuscrise şi «un fel de nerăbdare psihologică a şuvoiului de gânduri haotice, de nestăvilit».
*

Când se stinge (la Marsilia, în 1891) Rimbaud, Lev Tolstoi scria Învierea şi Cadavrul viu. S-ar întrezări aici vreo anumită legătură? Da, una asociativă. La vârsta de 19 ani, când genialul poet francez abandona definitiv literele, viitorul genial prozator, alias contele de Iasnaia Poleana, îşi planificase ca, în următorii doi ani, să înveţe şase limbi, să studieze dreptul, să se iniţieze în medicina practică, să facă istorie, geografie, statistică, matematică, pictură, să scrie o disertaţie, să se iniţieze temeinic în ştiinţele agricole (era moşier, nu?). Ce mai! Un atare program nu ţine decât de inocenta megalomanie a naivei juneţi, fiind insuflat de entuziasm ori, cum spunea Rimbaud, de o «Nebunească ambiţie!» şi de necunoaşterea capacităţilor reale de care dispune nu că un om de rând, ci chiar un geniu. O viaţă întreagă abia de-ar ajunge pentru realizarea unui atare proiect, pe când doi ani, iubite Lev Nikolaevici...
*
Până a se îndreptăţi, la 70 de ani, drept un bătrân oarecare ce se ocupă şi el de «fleacuri», scriind romane, Lev Tolstoi, în tinereţe, îi mărturisi lui Botkin că făcuse foarte bine că nu l-a ascultat pe Tur­ghe­niev, care îl sfătuia să se dedice... literaturii. Renumitul medic găsi de cuviinţă să-l pună la curent şi pe Turgheniev cu destăinuirea lui Tolstoi, care curând se pomeni supus următoarelor admonestări venite din partea cunoscutului deja prozator: «Scrieţi că sunteţi foarte mulţumit că nu aţi ascultat de sfatul meu şi nu v-aţi dedicat în special literaturii... Numai că eu, biet om plin de păcate, îmi tot frământ mintea întrebân­du-mă cine sunteţi, dacă nu un literat: ofiţer? moşier? filosof? fondator al unei noi doctrine religioase? funcţionar? Vă rog mult să mă scoateţi din încurcătură, precizând care din presupunerile mele e cea adevărată». Tolstoi i-ar fi putut replica distinsului confident că, vezi mata, Ivan Sergheevici, noi te considerăm pe drept cuvânt cel mai profesionist scriitor rus, îţi cunoaştem, din auzite, schimburile de idei pe care le ai cu domnul Flaubert, când vă întâlniţi în cenaclurile pariziene, idei referitoare nemijlocit la măiestria literaţilor, însă, iertaţi-mi constatarea, chiar dumneata ai scris o nuvelă, intitulată Ajunge, în care dai în vileag absurditatea de a continua munca scrisului. Greu de presupus ce-ar fi răspuns Turgheniev...
*
Lev Tolstoi îl sfătuia pe debutantul Leonid Andreev că, dacă scriitorul şi-a pus în gând să scrie o carte, pe care însă ar putea să n-o scrie, trebuie să renunţe la ea. Dar dacă nu renunţă totuşi, şi o scrie? Uşoara retuşare a răspunsului ar consta în faptul că, până la urmă, actul de conştiinţă al autorilor nu ţine atât de elaborarea unui manuscris, cât de decizia de a-l edita sau nu. Deoarece nu doar prin afirmări, ci şi prin renunţări vocaţia artistică ajunge profesia şi valoarea unei anumite persoane.
*
contelui Lev Tolstoi nu i-a prea mers, viaţa familială fiindu-i una coşmarescă, o mare parte a răului trăgându-i-se anume din căsnicie. Doamna cu care se legase în faţa altarului iubea luxul, pe care el, boierul-mojic, îl detesta. Dânsa râvnea glorie, omagii, poziţie socială, pe care genial de simplul Lev Nikolaevici nu punea preţ deosebit. Soţia jinduia aur şi viaţă furtunoasă, iar soţul credea că bogăţia e un mare păcat, uneori editându-şi cărţile fără a pretinde onorariu. Din acest motiv, consoarta îi făcea zile (şi nopţi) fripte, iar atunci când scriitorul încerca să curme războiul din familie, pentru a instaura pacea, Sofia Andreevna, atacată de crize de nervi, se zvârcolea pe duşumele, ducând la buze un clondiraş de opiu, jurând că, de nu se otrăveşte, numaidecât se va arunca în fântână. Din acest unghi de apreciere, şi soţia, şi fiica lui Liviu Rebreanu s-au arătat a fi nişte doamne infernale, aidoma unor «văduve negre», pretinzând de la muncitorul cu pana bani, bani, bani! Acestea reprezintă cazuri tipice, doveditoare că, în destinul celor mai mulţi scriitori importanţi, femeile au fost nişte Circe ale hazardului, precum le nume cineva, mai totdeauna – scru­muitoare de iluzii întru pace şi bunăînţelegere familială.
Cam în aceeaşi perioadă, un coleg de geniu al contelui Tolstoi îşi scria Însemnările din subterană, de la o zi la alta aşteptând iminentul deces al soţiei, pe care n-o mai putea salva nimeni şi nimic. Pe patul de moarte agoniza Maria Dmitrievna Dostoievskaia, timp în care soţul muncea, scria fără preget, ca să câştige ceva bani necesari pentru funeralii şi pentru a putea el însuşi să supravieţuiască.
*
În decembrie 1874, Fiodor Mihailovici îi scria soţiei: «Ieri am citit în «Grajdanin» (Cetăţeanul) că Lev Tolstoi şi-a vândut romanul (Anna Karenina) la «Russki vestnik», 40 de coli, cu câte 500 de ruble coala... Iar mie nu se puteau hotărî să-mi dea barem 250 de ruble, pe când lui Tolstoi, fară probleme, i-au plătit câte 500! Mda, prea ieftin mă preţuiesc ei, fiindcă îmi duc existenţa din muncă». (Această ultimă constatare consună, dramatic, cu remarca lui Vigny: «A te naşte fără avere e cea mai mare nenorocire». Numai că francezul mai identifica şi alte aspecte ale neşansei unui scriitor, bazân­du-se pe propriul exemplu: după ce tatăl său fusese ruinat de revoluţie, rămânând lefter, Alfred de Vigny avea să spună peste ani: «Eram independent în tot ce gândeam, eram fără avere şi poet, trei însuşiri în defavoarea mea».)
*
…citiţi cu atenţie memoriile soţiei lui Tolstoi. Cât de puţin a interesat-o asceza muncii de titan... Pe Sofia Andreevna o preocupa în special sofisticata farmaceutică a grijilor mărunte, «înnobilate» de egoism şi gelozie. Având suficientă bogăţie, dânsa îl tot cicăleşte pe nefericitul Lev Nikolaevici pentru decizia acestuia de a nu încasa onorarii sau de a le folosi în scopuri filantropice. După ce cunoscuse memoriile Annei Grigorievna despre soţul ei, pre nume Fiodor Mihailovici Dostoievski, cineva constatase că respectivele evocări referitoare la un geniu au mai curând aspect de socoteală de băcan.

*
Când sculptorul Ghinţburg începuse probele pentru portretul lui Lev Tolstoi, rugându-şi modelul să ia o poză meditativă, cel ce semnase Anna Karenina răspuse că nu are rost să se chinuie în căutarea pozei respective, dat fiind că întreaga sa viaţă nici nu a avut o alta...
*

miercuri, 31 august 2016

UN ESEU DE RĂZVAN VONCU





Iubit și receptat consistent pe ambele maluri ale Prutului, invidiat uneori (mai ales pe Bâc), pentru că are succes, Leo Butnaru este ceea ce francezii numesc une valeur sure.
Adică un scriitor consacrat, a cărui poziție în evoluția poeziei românești este de mult stabilită, și care nu mai trebuie să facă altceva, de acum încolo, decât să fie egal cu sine însuși. Ceea ce Leo Butnaru și face, în pofida unor demersuri surprinzătoare (ca volumul de proză confesivă Copil la ruși, din 2008) ori monumentale (de tipul premiatei Panorame a poeziei de avangardă ruse, din 2015). Poetul nu vânează neapărat capodopera, ci edifică, în spirit modern, o operă: complexă, densă, cu multe fațete (poezie, proză, literatură pentru copii, traduceri, publicistică).
Rolul de precursor al optzecismului în Basarabia, pe care Leo Butnaru l-a jucat începând cu jumătatea deceniului ’70-’80, a fost mai demult observat de către critica literară. Firește că nu atunci, la debut: poezia sa nu a trecut cu adevărat Prutul, din cauza cenzurii, decât către finalul regimului comunist, iar la Chișinău noutatea poeziei sale a paralizat, la început, receptarea. Talentul a fost remarcat, nu și formula către care se îndrepta poezia lui Leo Butnaru. Care nu a devenit evidentă, de fapt, decât odată cu apariția generației optzeci.
Ce s-a înțeles mai puțin este că, deși e un precursor, Butnaru nu s-a prefăcut într-un optzecist, odată ce noua generație poetică i-a validat, prin discurs, căutările. Ca și alți scriitori din acea perioadă (îmi vine în minte exemplul prozatorului Dumitru Țepeneag), poetul a fost un precursor care și-a urmat propriul drum și după ce noul cod literar a preluat și a dus mai departe multe dintre deschiderile pe care el le-a operat. Leo Butnaru nu este un poet de serie și nu s-a topit în „magma” optzecismului, pentru că nu acesta a fost sensul căutărilor sale. E, dimpotrivă, un poet înzestrat cum se cuvine cu darul individualității și care, cel puțin la prima vedere, nu seamănă cu nimeni altcineva în poezia română de azi.
Se cuvine făcută o precizare, așadar. După ce generația lui Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Liviu Damian și Ion Vatamanu a scos, cât de cât, poezia română din Basarabia din mocirla morală și literară în care o scufundaseră Emilian Bucov, Andrei Lupan, Liviu Deleanu și ceilalți, Leo Butnaru a fost primul care a înțeles că jumătățile de măsură nu sunt suficiente. Că nu e de ajuns o (relativă) reabilitare morală a literaturii și a scriitorului, cât timp codul literar în vigoare este vetust și artificial, începând de la limbă și terminând cu modelele poetice. Că nici măcar în „Moldova sovietică” nu se poate scrie poezie română cu modele din secolul al XIX-lea sau din interbelicul rusesc, așa cum încercau, de fapt, mai toți scriitorii din URSS, la acea dată. Simplificând puțin – și folosind niște repere care lui Leo Butnaru îi sunt binecunoscute –, aș spune că poetul a înțeles, înainte de apariția optzecismului, că poezia rusă contemporană este minoră întrucât a urmat modelul Esenin, nu modelul Hlebnikov. Și că, păstrând proporțiile, o asemenea întoarcere la originile modernității era necesară și în poezia română din Basarabia, dacă se dorea o racordare, peste frontiera artificială de pe Prut, la poezia care se scria în România la acea dată. Poezie pe care, de altfel, scriitorii basarabeni au putut-o asculta pe viu, în 1976, în timpul memorabilei vizite a lui Nichita Stănescu la Chișinău. Ca să scrii în codul lui Nichita, nu e de ajuns să reîntorci poezia la lirism și să te revendici de la Goga și Pillat (chiar dacă ambii sunt mari poeți). E nevoie să treci mai degrabă prin experiența poeziei moderniste și a avangardei, prin Vinea și Voronca, prin Geo Dumitrescu și Tonegaru. Și nu la modul ironic-parodic, cum o va face postmodernismul, ci asumând și asimilând la propriu experiența acestei poezii, marginale, poate, în interbelicul românesc, dar care a jucat un rol atât de însemnat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Experiență pe care, împotriva curentului dominant la Chișinău, Leo Butnaru a făcut-o, în deceniul al optulea, înainte ca postmodernismul să fi apărut în Basarabia. Și, mai ales, altfel decât o va face acesta.
Leo Butnaru nu a avut, în Chișinăul din a doua jumătate a deceniului al optulea, acces la surse americane sau vest-europene, din cele care circulau, fie și semi-oficial, în România (Allen Ginsberg, Jack Kerouac, Hans-Magnus Enzensberger ș.a.). Nici nu a știut de la bun început încotro vrea să meargă. Remarcabil mi se pare – și chiar salutar, dacă vocabula nu pare prea mare – gestul decis, provenind dintr-un instinct fără greș, de a scrie altfel. De a-și asuma riscul de a greși, de a rătăci pe cărări care nu duc, probabil, nicăieri, de a experimenta de dragul experimentului și, mai ales, de a fi greșit înțeles. Într-o pseudo-literatură, cum era în acei ani literatura „moldovenească”, în care critica adevărată mergea pe coji de ouă, cu ochii la cenzură, acesta din urmă era riscul cel mai mare: cel de a fi greșit înțeles. Era un risc literar, care putea fi ușor convertit într-unul politic.
Leo Butnaru a început, însă, atunci, în acel deceniu în care optzecismul era încă departe, un demers pe care îl continuă și azi, cu mijloace proprii, distincte de cele ale generației care i-a urmat: cel de poeta faber, pentru care poezia începe și se termină în și ca act de limbaj. El a simțit de la bun început că marele handicap al poeziei care s-a scris după 1944 în Basarabia îl constituie limbajul. Limba literară, în sine, pocită de calcuri, de rusisme și de transformarea regionalismelor moldovenești în normă literară (în numele existenței unei „limbi moldovenești”, distincte de cea română), și limbajul poetic, alterat de influența covârșitoare a poeziei de agitație și propagandă, croită după model rusesc în primele două decenii de existență a „RSSM”.
Motiv pentru care Leo Butnaru a abandonat poezia semantică, în favoarea unei poezii morfologice și sintactice, care să exploateze resursele versului liber și ale experimentului prozodic, repunând limba română în drepturile care i se cuveneau. O poezie a limbajelor poetice, pe care discursul le parcurge cu voluptate și inocență, și din care se alimentează. Vocabule rare, jocuri de cuvinte, calambururi chiar, pătrund în poezia lui Leo Butnaru, transformând metafora din ornament în instrument cognitiv. Poezia sa nu este una care să se recite, în primul rând (și de aceea mă bucură faptul că juriul Turnirului de Poezie de la Neptun i-a acordat poetului acolada supremă, deși regula competiției a impus recitarea). Lectura, decodarea succesivă și permanentă, este condiția de existență a poeziei sale.
Apoi, e de apreciat greutatea pe care o are, în ecuația poeziei sale, ludicul. Este un ludic mai profund decât cel optzecist, pentru că sensul său nu este ironizarea prezentului comunist decrepit ori denunțarea minciunii oficiale, ci este un ludic în sine. Leo Butnaru e, în fond, un timid care se ascunde și un sceptic care fuge de propria neîncredere în lume. Pe care, spre a o putea scrie, o împarte în partițiuni Nabokov, pe care cititorul trebuie să le recompună, așa cum poate, spre a obține o oglindă întoarsă și imperfectă a ei, care e însăși poezia.
În fine, subliniez, dacă mai era nevoie, profesionalismul scriitorului Leo Butnaru, pentru care anticul dicton Nici o zi fără un rând e un imperativ existențial. Poetul nu există independent de prozatorul, publicistul și traducătorul Leo Butnaru, într-o operă alcătuită din mai mulți „versanți”, care comunică între ei. Criticul care scrie despre poezia sa trebuie să cunoască puțin și activitatea traducătorului (pentru că acolo se văd anumite preferințe ale poetului), și literatura pentru copii (în care jocul este, vrînd-nevrînd, atotputernic), și proza (căci câteva biografeme numai acolo pot fi circumscrise). Într-o literatură care se îndreaptă tot mai mult către fragmentarism, improvizație și amatorism, opere articulate, cum este cea a lui Leo Butnaru, păstrează viu un model al scriitorului adevărat. Care poate să fie foarte activ în spațiul virtual – Leo e campion și la asta –, atâta timp cât nu confundă writing cu texting. Ceea ce Butnaru, spre deosebire de mulții săi colegi mai tineri, nu face niciodată.
Un scriitor adevărat, într-un colț de țară în care e mai greu să fii scriitor adevărat.

P. S. Sper că vreun coleg de la Chișinău, prea atent la modestele mele considerații pe tema literaturii române din Basarabia, nu o să-mi reproșeze faptul că, în articolul de față, nu am citat versuri din foarte bogata operă a lui Leo Butnaru. Pe lângă faptul că am făcut-o și o voi mai face, cu alte ocazii, acest articol nu este o cronică și nu conține nici un sens ascuns, ci doar o încercare de lectură critică a unei opere de primă mărim

vineri, 26 august 2016

UNUL DINTRE CEI MAI RADICALI AVANGARDIŞTI





Aleksei Krucionîh   
  (1886 – 1869)

În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:

Dâr bul şcil
ubeşciur
skum
vî so bu
r l ez –

fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiara de cuvinte sau, în aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte – ca pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental), în originalul albiei sale ruseşti numit  zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.
Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani,  mica şi ne-tandra sa  fiară de cuvinte avea să se dovedească incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl futurismului rus. În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se stabileşte la Moscova, unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta, „Cununa”, la Herson, de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/ păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt, „Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus, în cadrul căreia este  lansat celebrul manifest scandalos O palmă dată gustului public.
În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai recentele odinioare. Precum scria V. Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist, poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.



 

MOARTEA ARTISTULUI


deprinzându-mă cu-orice necuviinţe
eu însumi le căutam ziua cu lumânarea
dar vai! s-a dus moda la nesăbuinţe
neuitându-le însă – n-am alinare!

şi ţintind cu privirea necorporala fantomă
zisei încet, dar ardent, ca raza de fulgere:
lumea nu pare-a trezi  poftă de vomă –
                             şi căzui cu botu-n canalul de scurgere
                             
                              (1913)


DIN SAHARA ÎN AMERICA

Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci
năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare
având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă
periem ca şi cum am şopti din greşeală
când păşeam pe zgârie-nori
săream uşor de la primul
până la ultimul
celor ce cred nu le e jale de un argint
aruncaţi-l şi noi tronând
ne tot adâncim după pahare
se-mprăştie buclele
lovii cu securea
marea adie în continuare
pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei
crânguri bărbierite
şi ştiţi cine le...vă daţi seama?
Strâmboumili groteşti-din-grotă câini
din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete
simple nu vor rezista ce beau tihnit
semilumină a nopţii e friguros să priveşti
în negrogalerii noi nu suntem
noi suntem aruncaţi la marginea lumii
vedem după steiuri mergem la biserică
să spunem vorbe deocheate
când câinii pleacă le rămâne gheara
smocuri de blană stau împrăştiate oriunde
tremurânde acele semne n-au cum să le găurească
nici peştele nici muntele
câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise
dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în
partea opusă câinii cască suntem liniştiţi
nimeni nu ne spânzură nu se spânzură
ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă
şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm
îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate
de-ar face pentru burtă
clătite nu încap sunt sprintene
nimeni nu ştie
cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel
şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră
şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată
stăteam în faţa ei căzând cu capul
şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală
îmi desenează urechile
unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri
iar la mijlocul frunţii
cuvântă o bătrână tânără
şi atunci
pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră
şi noi vom forţa scărpinările dintre
planetele ce se văd printre fostele frunze
ni se deschide ochilor prăpastia
şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte
urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit
planeta că negruviermele ascute cifrele
noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi
când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră
cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi
regina fecioarelor putină
cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă
şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi
mişcarea reginei se schimbă alta începea deja
însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul
şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini
perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra
piatra neagră trăsăturile mahărei despre care
se sfărâmaseră multe vânturi
noi într-o parte
amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de
ochii cabalini ai reginei fecioare
dar câţi au tot rugat au ars jertfe
dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi
uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară
coarnele despicătura
străluciră trebuie ucis
izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele
doar taie dulăii strănută
nevinovatul
e-e zeul
ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?
Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară
precum cuiul iarbă peste taur
amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi
ne uscăm
înmulţeşte piatra brută
pădurea tot copaci greu de marcat graniţele
capetele când sunt mici şi mai mult se pare
mai puţin bolnave
topazul e fumuriu nu e ignifug
apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma
se va îneca din nou
ştersu-s-au numele de pe scoarţa copacilor
vom creşte ca iarba pe cerbice de taur
toate bogăţiile ei sunt la noi
n-am devenit mai bogaţi
şi perla mi-i va încălzi trupul ce slăbeşte
şi mâinele nu-i vor albi
dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă
în iarbă
şerpuiesc
se adună oasele
baie fierbinte
nu îndrăznesc câinii
se rotesc în jurul cozilor
tulpinile au încremenit
când eu îmi luai avânt să înalţ
acutoinsulele afinelor
m-au primit
dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic
vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ
se aştern lui adulmecă
cu capul se mănâncă
începe să bureze
topazul e greu de deosebit de olmaz
creierul şarpelui e de leac
capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni
trupurile ne încăpeau în firul de praf
os de mamut sub coajă de tei topită
dacă ne vindecă
şi lipitu-ne-am noi palmele de os şi ochii
înmărmureau
pădurea deveni ca ţepele
fluturară batiste
şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt
totul fu acoperit de un grilaj
bărbaţii îşi salvară bărbile
îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală
sub bărbia câinelui bălos
se culcă obosit
furtuna-i departe
ceată de vânătorese vesele
eu venii de aiurea
la câinele meu
lângă casă – ţeapă-naltă
aşa şi se cere în harţă
în chiţimie ploşniţele înţeapă des
şi prafu-i până la cer
dar sunt fericit de puţin
chiar de-i alb în jur
chiar de aud mişcarea bolţilor...
roată grea...
dar mi-am strâns botul –
tu naibă! nu câine...
e cald cu smolitul alături
rumeg piele
dar sare mi-ar mai trebui
să-mi frăgezesc gâtul
ţin minte cum mă băteau
pentru prietenia cu tine
dar risipitu-s-au relele
peste noi o casă povârnită
ca santinelele
bat cărăbuşii
odinioară cum mai tresăreau
simţind împunsăturile
picioarele mi-au ajuns la grindă
dincolo de ea vibrează cântecul
mult alean zadarnic e-acolo
însă mie nu mi-i strâmt de loc
toată vesela noastră
o ceaşcă goală
nu apasă pe dedesubt
o hârtie albastră
împreună cu amicul ne-am încovrigit
e greu de respirat
a te întoarce pe cealaltă parte – mare problemă
gâtlejul se culcă peste mine
dinţii mei fără-ncetare
pielea mi-i destul de tare –
mă mănâncă spatele cu buzele
apeşi pe scândură ploşniţa
...colo în ungher spânzură o furculiţă...
nu trebuie să te rod –
când vom da de pleşuvie
vom coborî...
ce vise mi se mai arată
curând mă voi însănătoşi atunci
voi prinde a goni iepurii
barba nu-mi va atârna-ţurţure
şi mă voi zvânta cu sare
întărindu-mă cu smoală
însă spulberat de praf
nu voi mai cerca visare...

 (1913)