marți, 7 februarie 2017

DIN POEZIA VECINILOR





APRILIE TROPICAL

Pe ramuri pietricele albe şi negre.

Sudul e ars-cenuşă, negru mangal.
Cerul revarsă lumini răsfirate jerbe
peste adevăratul aprilie tropical.

Ultramarin bătând spre violet
încearcă supliciu, mare sete nefirească
iar copaci obosiţi, toxici, cresc prea încet
de parcă nu ar mai vrea să crească.


*       *      *

Când e noapte
şi scrâşnesc palizii obraji metalici
şi nu răpăie tamburina de tablă,
nu trosnesc încheieturile sub piele,
nu se aude zdrăngănitul,
nici şuieratul ce constrâng sângele
din venele oamenilor,
– Spune-mi,
atunci nu i se face dor de mine
strălucitoarei tale inimi mecanice,
metalică madonă?


*      *      *

Vreau să fiu singur,
în mijlocul tuturor singur,
să nu mă vadă
nici ochii femeilor virtuoase,
nici ochii femeilor păcătoase,
nici „oamenii mari”,
nici oamenii mici,
nimeni.
Vreau să fiu singur,
ca luna în cerul pustiu
             în serile de vară,
ca felinarul stins
             pe uliţa întunecată,
ca scena în noapte
            dincolo de cortină.
Vreau să fiu singur –
să rătăcesc pe străzile oraşului pustiu,
pe trotuarele lui
             să calc în picioare toamna…
Vreau să fiu singur.


IELELE NOPŢII

Fum, foşnind în mâna hârtiei mele,
la geamul gurii deschise, rotocol, inelat.
Doar jet de pleonasme-n strănutări-bezele,
sufletul de propriul freamăt e acaparat.

Foşnete atingând abia-abia fereastra: negrii fluturi
ai înstelatei nopţi de vară. Pauze, printre ele.
În sânge – smoala setei, de poţi s-o înduri.
În noaptea tandră trec paşnice, sumbre iele.




PEISAJ

Aceste case, asemeni unor garafe destupate
cu bere somnolentă.
Ea e pretutindeni prin nemărginitele câmpuri
în revărsări de freamăte
smaraldii.
Ea umple-ochi ale inimii
pahare de cristal,
ameţeşte,
şi trezeşte în ochi
sclipirea stropilor îmbătători
ca un freamăt sonor.

Zi împovărată de soare abundent
de parcă un tren de aramă
pe o cale ferată înclinată
ar fluiera departe.
Prin împărăţia pâinii,
pe căi trasate peste ogoare,
rotocol de elice rotitoare
în zborul anului.


CÂNTEC SOLAR DESPRE TINĂ

Sălciile lucios-argintii cu limbile frunzelor zgârie cerul.
Toamnă. Din adâncul beznei, răzbat calme foşnete.
Maiestoasa lebădă a norului alb îşi oglindeşte misterul,
plutind printre prelungile stufărişului baghete.

Ca fructul mestecat în gură, saltă, urcă, coboară, 
cuvântul ce jinduieşte negrul adânc, unde tina
n-o învolbură rusalcă, sau duh de baltă, ci doară
solarul cânt ce-şi coboară, abundentă, lumina.


miercuri, 1 februarie 2017

LA PLECAREA LUI ION UNGUREANU


Cui

Lui Ion Ungureanu, la plecare

Adie a somnifer
a cloroform
sau a hibernare de iarnă.
Din zi în zi
din oră în oră
parcă ar spori deja o lumină de pomană.
Însă e ca un vis extenuat astă bogdaproste cerească
dar poate că încă în stare să anime sumara
dar mai ales sumbra tihnă...
                                               A cui?

Cui – om
dar și fier bătut în lemn de sicriu
când deja visul extenuat
e ca și exterminat
de sugrumătoarea întrebare
ce apare
sub prapuri bisericești
în mijloc
sau la capăt de drum:
Dar cui îi este dat să știe ce și cum?

Apoi
dincolo de ultima poartă – cui bătut
cui ce nu iartă...

31.I.2017

luni, 30 ianuarie 2017

POEȚI JAPONEZI


HAIKU PRIN SECOLE

În traducerea lui Leo BUTNARU

…În fine (de mai mult timp deja acest „în fine), chiar şi oarecum rigizii japonezi, care susţineau că metafora e non grata în poezia lor de formă tradiţională, au cedat presiunilor necesităţilor de înnoire a genului haiku, de diversificare a registrului stilistic, tehnic, cromatic al acestuia. Tomizawa Kakio  (1902–1962) a resimţit influenţa poeţilor simbolişti, încercând să exprime spleenul / angoasa modernilor şi să introducă, în manieră occidentală, abstracţiunea, metafora, analogicul. Iar până la el, Nakatsuka Ippekiro (1887–1946)  a introdus stilul vorbit în haikuurile sale, eliberate de obligativitatea celor 17 silabe. El e considerat fondatorul haikuului în formă liberă. A scris haiku în formă liberă şi (mereu) tânărul (1961 – 1987) Sumitaku Kenshin. Apoi descătuşarea prozodică a haikului a continuat cu Nagata Kōi (1900 – 1997), poet de un stil foarte personalizat, uneori obscur, legat de imageria decrepitudinii, singurătăţii, fragilităţii omului şi lumii lucrurilor care-l înconjoară. De asemenea, acest autor a insistat în promovarea aspectului comic, ironic în reflecţiile despre om şi lume. Nakamura Kusatao (1901–1983) şi-a exprimat nemulţumirea faţă de tendinţele ce încurajau diletantismul şi reîntoarcerea la tradiţia rigidă, fiind primul care a valorificat ideile haikuului care integrează realitatea socială, reflecţiile filosofice şi spiritul unei emoţii poetice autentice, opuse lirismului convenţional şi academismului rigid. Acestă modernizare a haikuului m-a şi încurajat să traduc unele mostre din contemporaneitatea sa. Am făcut-o prin intermediul limbii franceze, deoadrece... deocamdată, nu cunosc... japoneza...


Natsume SÔSEKI (1867-1916)


*     *     *
Fără să ştiu de ce
Iubesc această lume
În care venim să murim.

*     *     *
Umbra florilor
Umbra femeii
Amestecate-n luna voalată.

*     *     *
În această lume schimbătoare
Fă-te mai marele bonzilor
Şi siesta îţi e asigurată.

*      *      *
Lovitură în gong
În aerul stătut
Un ţânţar somnoros.

*     *     *
Plecându-te şi surâzând –
Un bob de grindină
Căzând din coc.

*     *     *
Frig pătrunzător. Eu sărut
O floare de prun
În vis.

*     *     *
Se aşeză pe umărul meu
Caută şi ea o societate
Libelula roşie.

*     *     *
Oamenii mor
Berzele se nasc
Translucide şi lucioase.

*     *     *
Dacă aş fi suveran
Peste o insulă pustie
Asta ar vi revigorator.

*      *     *
Toate crizantemele
Aruncaţi-le în
Sicriul lui.

*     *     *
Pentru cei care au plecat
Pentru cei care au rămas
Păsările migratoare vor reveni.

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

ÎN MEMORIA LUI ION UNGUREANU: 2.VIII.1935 - 28.I.2017





FILE DE JURNAL (ȘI) CU ION UNGUREANU

Tudor Zbârnea, Leo Butnaru, Maria Bieșu, Ion Ungureanu și Octavian Onea
16 iulie 1993


12.I.1971

Plec la spectacol la Teatrul „Luceafărul”, notele le voi relua mai apoi.
La casă, aviz trist: „Nu mai sunt bilete”. Zi de luni și o atare… năvală? Ba nu, explicația e următoarea: va fi prezentat spectacolul de absolvire al studenților noștri care studiază la Teatrul „Șciukin” din Moscova – „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian. Intrare – cu invitații. În fine, cu ajutorul unor cunoscuți de-ai noștri ajungem spectatori. Ambii frați Soțchi-Voinicescu, Victor și Mircea, Vlad Druc, Victor Teleucă, Ion Ungureanu, Ion Caraciobanu, Nina și Gheorghe Vodă, Andrei Lupan, Petru Lucinschi. O reîntâlnire neașteptată cu Raisa Ene! Colega mea de la școala nr. 11 „Ion Creangă” din Chișinău. Ea: „Te-ai schimbat”. Eu, în sinea mea, dar de bine: „Tu – și mai mult”.
Bravo tinerii din scenă! Gheorghe Urschi – de perspectivă. Gest-verb convingător.  Pe Ion Arachelu îl cunosc și din alte evoluții – „Zece ierni pentru o vară” (nuvelă cinematografică), Guliță din „Chirița în provincie”. De data aceasta – cam palid.
După spectacol, se iscaseră discuții despre Mona. Victor Teleucă în răspăr cu jurnalistul-radio, pe care l-am cunoscut, cândva, la o nuntă, apoi, altădată, la Teatrul „Pușkin”; se dăduse în confesiuni despre prietenie. Jurnalistul susținea că actrița-Mona a evoluat destul de slab. Mi se ceru și mie părerea. Coincidea cu cea a lui Teleucă. Mona – provincială ca inteligență, aristocrată ca maniere. În primul caz – își dezvăluie natura adevărată, „schilodită” de îngustimea preocupărilor care n-o obligă să-și dea provincialismul pe față (nici nu știe, încă, de… Ursa Mare). În al doilea caz – spilcuirea aristocratică ce poate modela până și un manechin.. actrița ce juca acest rol ar fi trebuit să se teamă de căderea în extreme, să n-o facă nici pe provinciala sadea, nici pe prea aristocrata… uneori, precauția e contraindicată. Probabil, tocmai dintr-un exces de precauție actoricească, în comparație cu celelalte personaje, Mona s-a aflat în penumbră. Actrița își revine abia spre finalul spectacolului. Unde mai pui că, pentru o debutantă, este foarte greu s găsească un echilibru între provincialism și aristocratism. De aici – prudența…

14.VI.1971

Am procurat câteva cărți. Surprins: abia când mă întorceam la cămin, am aflat că la Teatrul Național e o seară omagială Vasile Alecsandri (150 de ani de la naștere). M-am grăbit, revenind în oraș. Aveam motive să cred că la teatru va fi puțină lume. Anunțuri n-au fost, studenții sunt în perioada de examene. Dar m-am pomenit „săltat” la al doilea rând de balcoane, cel mai de sus. Nu mai erau locuri. Vede-se, țin moldovenii la ce țin. Cuvânt de deschidere – Pavel Boțu. Bogdan Istru a ținut să expună într-un mod afectiv biografia „regelui poeziei”. Prezent și Serghei Baruzdin, secretar al US din URSS. Printre altele, a spus că, pentru prima oară, a auzit de numele lui Alecsandri în 1944, când trecea, ostaș, prin Moldova. Cică, îl rosteau țăranii, orășenii, încercând să-i redea câte ceva din opera lui, în rusește. Mai apoi, 1-a citit în traducerea lui Lugovskoi. „Paralelele literare sunt, de regulă, riscante, însă mie unuia mi se pare că Alecsandri pentru moldoveni e ca și Pușkin pentru ruși”, a mai spus. I-a înmânat lui Boțu revista „Drujba narodov”, al cărui redactor-șef este – noi traduceri din opera lui Alecsandri. La 28 iunie, bardul va avea seară festivă la Moscova. Ion Ungureanu a citit „Miorița”, iar un actor rus – „Plugul blestemat”. Au fost prezenți (!) Bodiul, Pascari, Ileașenko, Lucinschi. Pentru prima oară, transmisiune TV în direct. Spectacolul „Chirița în provincie”. Protagonist – Ion Sandri Șcurea. Mai palid decât Dumitru Caraciobanu. Al doilea, câștiga prin burlescul debordant și inventivitate ad hoc. Guliță n-a fost jucat de Arachelu. Foarte slab (n-am reținut numele actorului). Cred că reprizele, replicile în care actorii se adresează publicului spectator trebuie remodelate. Chiar conținutul replicilor – actualizat. Niște sensuri paralele.



27.II.1977

Suntem tot mai des „ciupiţi” de C.C. Literatura publicată în „Tinerimea...” le cam stă în gât. Merge greu. Unii inşi au grijă să fim ţinuţi în şah permanent. 
„Sovetskaia Moldavia” critică „Mirosul de gutuie coaptă” a lui Druţă. Nuvela a apărut încă acum patru ani, însă, aici, tot atâta vreme a fost trecută sub tăcere... Acum?... Vedeţi, ’neavoastră... Se ştie de unde porneşte campania.
Şi tocmai acum câteva zile mi s-a ivit ocazia să plec la Moscova. L-am rugat pe Ion Druţă să-mi facă rost de un bilet de favoare pentru „Sfânta sfintelor” (Teatrul Armatei; regia lui Ion Ungureanu). M-a invitat să-i fac o vizită acasă. Plecând de la el, am rămas convins că, acolo, la Moscova, Druţă e mult mai informat decât s-ar crede despre cele ce se pun la cale la Chişinău. Zicea că vrea să rupă orice legătură cu editurile şi teatrele din Moldova.
Mă mustră uşor că aş fi, chipurile, prea timid. „Şi atunci, la întâlnirea de la Institutul Agricol, când te-am cunoscut, rămâneai la vreo 20 de paşi în spatele nostru” (modul lui de-a exagera cu bună intenţie...). Excesul de modestie îl tratează drept un neajuns al moldoveanului. „Suntem prea nu ştiu cum, aşa...”
Îmi arată decupările recenziilor la spectacolele sale, apărute la Vilnius, Tula etc. Elogioase. Mai zice: „Sovetskaia  Moldavia însă nu pot s-o citesc. Cam ştiu ce scriu. Mă pricep”. (Însă numărul curent al gazetei chişinăuiene îl avea la îndemână!)
La Moscova te poţi întâlni şi cu cei cu care ani de zile nu te-ai văzut la Chişinău: compozitorul Ion Macovei, sufletist, f. talentat, cuceritor prin felu-i de-a fi.
La spectacolul „Sfânta sfintelor” – foarte mulţi moldoveni. Moscova parcă focalizează, dar şi risipeşte iremediabil.


Cu Ion Ungureanu. 4.IX.2014
Biblioteca Națională a Moldoveai

22.IV.1993

La USM, întâlnire cu D. R. Popescu, însoțit de două ziariste ce au a oglindi evenimentul premierei piesei „Muntele”, montată de Teatrul „Alecsandri” din Bălți. Îi propun un dialog. Zice că, noaptea întreagă, nu a putut dormi în tren. Ne înțelegem să ne întâlnim a doua zi, dimineață devreme, la hotelul „Codru”, ca să punem în mișcare chestionarul și reportofonul.
Împreună cu D. R. Popescu, Ion Ungureanu, Mihai Cimpoi, alții, vizităm „Teatrul Sainciuc” la atelierul maestrului. Domnul Glebus – extrem de inspirat. Oaspeții rămân cu adevărat surprinși, apreciază jocul cu măști. Și a mea – un succes neașteptat. Sainciuc „mi-a prins” câteva gesturi și le exploatează ingenios, ducându-le până la extrema unui… jucăușism puțin mofturos, puțin curtenitor… Păi, e greu să te definești pe tine însuți, privindu-te dintr-o parte.
A doua zi, realizăm interviul cu D. R. Popescu. Mă roagă să-i dau cărțile câtorva poeți. Spune că la București vine Ion Miloș din Suedia, țară în care ar vrea să prezinte și o selecție din lirica ce se scrie în Moldova Estică.
Cu D.R. Popescu, Mihai Cimpoi, Gheorghe Cincilei, doamnele, facem o lungă plimbare pedestră prin Chișinău. Intrăm pe la revista „Sud-Est”. Prozatorul o apreciază mult pe Valentina Tăzlăuanu, căreia i-a citit un articol sau două.
Intrăm și pe la Teatrul „Eugen Ionesco”, găsind trupa în repetiție. Apoi – Palatul Național, Sala cu Orgă. Bucureștenii rămân de-a dreptul uluiți, descoperind ce edificii și săli moderne are Chișinăul. D. R. Popescu găsește egală asemănare cu unele lucruri văzute prin Franța, Washington…


vineri, 20 ianuarie 2017

CĂRŢI PRIMITE RECENT

FELICITĂRI ŞI MULŢUMIRI AUTORILOR, COLEGILOR, PRIETENILOR!


luni, 9 ianuarie 2017

O CARTE-ECOU, O CARTE-OMAGIU



Primul meu interviu l-am publicat încă pe când eram student, la început de iunie 1970. De atunci, am avut şansa de a dialoga cu zeci de personalităţi ale literaturii române, şi nu numai, ulterior cele mai multe convorbiri intrând în volumele „Răspuns şi răspundere” (1989), „Spunerea de sine” (1994), „Prezenţa celuilalt” (1997), „Micşorarea distanţei” (2004) şi „Răspund, deci exist” (2008).
Şi iată, azi, volum-ecou „Voci din Câmpiile Elizee” care, înainte de toate, e un omagiu adus minunaţilor mei colegi, cei mai mulţi dintre ei şi prieteni, plecaţi pe tărâmul neuitatelor umbre. Un volum cu vocile (…scrise) ale unor scriitori importanţi care, pe parcursul unui sfert de secol, au răspuns noianului de întrebări, pe care le-am tot izvodit, pornind de la creaţia, de la destinul lor. Cred că multe din aceste pagini intră în contextul general al istoriei literaturii române, fiind mărturii-document, ce conţin momente relevante din starea scrisului artistic contemporan de pe ambele maluri ale Prutului, atestând integritatea spirituală românească.
Printre protagoniştii adunaţi la colocviul acestei cărţi sunt scriitori a cărei operă e de o certitudine axiologică indiscutabilă: Ioan Alexandru, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Aureliu Busuioc, Matei Călinescu, Mircea Ciobanu, Anatol Ciocanu, Gheorghe Crăciun, Vasile Leviţchi, Ion Miloş, Marin Mincu, Fănuş Neagu, Mircea Nedelciu (uite că, firesc, ordinea alfabetică amestecă generaţiile!), Octavian Paler, Sorin Preda, Ioanid Romanescu, Serafim Saka, Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Gheorghe Tomozei, Marius Tupan, George Ţărnea, Radu G. Ţeposu, Laurenţiu Ulici, Gheorghe Vodă, Nicolae Vieru...
E o carte-ecou a polifoniilor emotive, dar şi a diversităţilor ideatice, a atitudinilor prin care s-a făcut şi se face remarcată literatura română, ca originalitate, cromatică şi modernitate distinctă, în contextul scrisului beletristic universal. 

L.B.

vineri, 6 ianuarie 2017

DE CE AVANGARDA?




De multe ori, am fost întrebat despre traducerile pe care le-am făcut din avangarda rusă şi cea ucraineană, încât, la un moment dat, mi-a zis să spun ceva, în scris, despre românizarea avangradei şi a împrejurimilor ei…
Probabil, această pasiune de traducător ar fi ca şi cum o revanşă, râvnită din adâncile-mi juneţi, când majoritatea celor care făcuseră epocă la începutul secolului XX prin categorice reforme literare erau interzişi. În genere, societatea sovietică nu însemna decât un sofisticat şi stupid sistem prohibitiv. Ceea ce se numea epoca represans. Despre aceasta am scris, am argumentat în prefeţele, notele biobibliografice, pur şi simplu în notele la antologiile de poezie, proză, dramaturgie, manifeste literare, dar şi în cele ale autorilor publicaţi-solo (Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Marina Ţvetaeva, Osip Mandelştam, Nina Habias, Igor Bahterev…). Tocmai despre aceasta spune cu întreaga sa fiinţă antologia „Avangarda – jertfa Gulagului”. Dramatică percuţie de ecou străbate cele circa 400 de pagini ale antologiei „100 de poeţi ai avangardei ruse”, dar, mai cu seamă, antologia megalitică, să zic aşa, „Panorama poeziei avangardei ruse”, unde, în 1 600 de pagini, apar mostre din creaţia a circa 250 de autori.
Alte motivaţii de a nu renunţa la perseverenţă în realizarea unui proiect ca şi predestinat, de valorificator, antologator şi traducător al avangardei?... Eu unul sunt sigur că, la orice vârstă, prin (de la) creaţia protagoniştilor avangardei noi, cei de azi, putem învăţa mai eficient ce ar însemna libertatea de creaţie şi chiar a crea în spiritul acestei libertăţi. La avangardă – deja clasicizată şi ea, încât s-ar putea spune: la universităţile, academiile avangardei – generaţiile prezente, dar şi cele viitoare mai au a face şcoală. Întru mereu necesara răscoală contra anchilozării, clişeizării, ba chiar a ceea ce se numeşte, uneori, azi, „moartea literaturii”.
În orice epocă, de atunci încoace, au fost mulţi autori tentaţi de a subscrie, fie şi în mod generic, sub manifestul futuriştilor, intitulat „O palmă dată gustului public” (foarte actuală, palma, şi azi!) sau sub cel botezat „Duceţi-vă dracului!”, dacă e să te gândeşti la gogomăniile emanate non-stop de autorităţi, politica de stat (pe loc...) etc. Dar parcă nu e actual-tentant îndemnul din unul din manifestele avangardei româneşti, publicat acum optzeci de an, – „cetitor, deparazitează-ţi creierul!”?   
Astfel că eu îi compătimesc pe cei nefamiliarizaţi cu avangardismul, dar care, din solidaritatea prostiei, primitivismului, provincialismului, crâcnesc, uneori – până la spume la gură, contra avangardei, ca suflu reformator, reînnoitor, de sanitaţie în literatură, estetică, cultură, gândire în general.
Cutezanţa nonconformist-avangardistă este eficientă în combaterea absurdităţii filate din ignoranţă, suficienţă de sine, iluzie de mărire şi glorie perpetuă...
Şi iarăşi mă întreb: De ce avangarda? Pentru că ea îi vorbeşte mai eficient, să zic, imaginaţiei mele, mi-o impulsionează, mi-o stimulează, mi-o aprinde mai îndrăzneţ. Şi mai… inventiv. În munca de românizare a avangardei, am înţeles, până la convingere, că traducerea e undeva la mijloc dintre congenital şi tangenţial; dintre suprapunere şi supunere (întru o cât mai mare asemănare dintre original şi transpus). Traducerea este starea de mijloc dintre original şi înstrăinare de sens. Este un echilibru de împăcare a imposibilului cu posibilul la mijlocul distanţelor dintre acestea, când cedările vin din ambele părţi. Este esenţa medie dintre ceea ce-i dat şi eventualul prizonierat, dintre ideal şi oarecât-ul desfigurat. Este distanţa împăciuitoare dintre întâlnire şi despărţire. Traducerea este calea de mijloc.
Şi aici mă refer nu la o traducere în general, ci la cea care se află, „se întâmplă”, la confluenţa limbajului artistic cu filologia, cu lingvistica, altfel spus – cu ştiinţa. Inclusiv (anti)ştiinţa… intraductibilităţii, – e de menţionat, pentru a putea cuprinde cât mai coerent şi mai eficient efectele conjuncţiilor (conjugărilor elementelor întru unitate), dar şi pe cele ale disjuncţiilor inevitabile, neconcordanţelor, ba chiar discordanţelor care, de unii exegeţi, sunt oarecum nefondat scoase în prim-plan, pentru a susţine că, în genere, un text poetic creat într-o limbă anume nu poate fi tradus într-o altă limbă. E o exagerare ce poate fi depăşită prin recreare poetică, de text, context, subtext, formă, pentru a se putea păstra cât mai mult din conţinutul originalului în varianta originalului-traducere.
În mod concluziv, ar fi de constatat că motivaţiile necesităţii avangardei în preocupările tale, în destinul tău le identifici prin intuiţii, lecturi, studiu, empatie, în retro(per)spectivele istorice, dar – ce este important de reţinut – pe care le sesizezi şi în prezentul propriilor atitudini şi predispoziţii creatoare, preferinţe şi ataşamente artistice afine autorilor, lumii de până la tine. Implicit... explicit vorbind, eu sunt dintre cei care cred în validitatea percepţiei, modului-metodei (ambele la plural) de a crea şi în contemporaneitatea noastră în spiritul (şi spectrul) novatoarelor stilistici imprevizibile, surprinzătoare ale avangardismului. În genere, avangarda mi se pare a fi predestinata dinamică întru perpetuă contemporaneizare a conştiinţei şi creativităţii umane.