sâmbătă, 29 iulie 2017

A FOST DEZVELIT MONUMENTUL CELEBRULUI REGIZOR DE FILM


Andrei Tarkovskiy, cunoscut în special pentru filmele „Andrei Rubliov”, „Solaris”, „Oglinda”, „Călăuza” și „Sacrificiul”, ar fi împlinit 85 de ani. S-a stins în 1986, în Franța.
Azi, în orașul rus Suzdal, a fost dezvelit monumentul celebrului regizor.


Placă memorială în Florența

duminică, 23 iulie 2017

OPORTUNISMUL OCCIDENTULUI ȘI LIMBA... MOLDOVENEASCĂ

Anni

OCCIDENTUL ȘI LIMBA... MOLDOVENEASCĂ. DRAMATIC, DESPRE UN ONORARIU PENTRU TRADUCERE

Din Jurnal

Printre colegii cu care am corespondat, virtual, a fost și Anni-Lorei Mainka. În 1981, a absolvit Universitatea din București cu teza de „Zwischen Dinggedicht und Christusvisionen-R.M.Rilke. Ein Versuch”. Locuia, alternativ, la București și Köln. Din textele sale autobiografice: „Bunica din partea mamei era o femeie mică, o față ca o lună plină, tăcută, iar când totuși vorbea, săseasca ei scotea și mai tare la iveală blândețea dialectului din Marienburg, ceea ce nu pot să spun despre dialectele auzite în fața bisericii Lutherane din București, duminică de duminică după terminarea slujbei”.
Miercuri, 6 august 2014, cenușa scriitoarei Anni-Lorei Mainka a fost depusă la cimitirul evanghelic Bellu din București.

19.I.2012

Ieri și azi, scurt dialog pe facebook.
Butnaru: Dragă Anni Lorei, mulțumesc pentru semnele pe care mi le dai. Dar, iată, mă miră faptul că, la limbi cunoscute, tu pui Romanian, dar și – pardon! – Moldave... Chiar așa? Crezi că există l. moldovenească?...
Anni: Eu evident că nu cred, dar aici, în acest mare vest, este o limba străină și, ca traducător, trebuie să o pui, nici nu știi cât m-am luptat să nu o pun, sigur că cine are ochi și știe, știe, dar pe cartea de vizită nu am pus-o. Da, asta e trista poveste din vest despre Limba Moldovenească care nu există. Îmi pare rău sa-ți spun această veste.
Butnaru: Regret și eu că ai cedat atât de ușor (inclusiv... oportunist). Cariera mai presus de adevăr?...
Anni: Nu are cu cedatul nimic, este un formular, și sigur că ei vorbesc românește... dar formularul – asta e. Și nu am cedat, ci am fost dată afară cu interdicție de munca pe 3 ani, asta așa, dacă doriți amănunte... Iar restul nu cred că doresc să le ...
Butnaru: Asta e – obtuzitatea occidentală și... Păi, pentru limba "moldovenească" nu se mai pedepsește nici pe aici... Sau pe colo mai continuă vânătoarea de vrăjitoare?... Apoi, aia e o anchetă de birou, nu știu de ce afișezi eroarea și pe facebook...
Anni: Pentru că având atât de puțin de lucru, cei de aici își caută pe FB liber profesioniștii... Am șters. Oricum sper să ajung să-mi fac un blog civilizat, ca lobby-urile nu mai dau de lucru decât celor care fac parte strict din ele. Și eu mai am de crescut și un copil, ea cu proiectele ei, însă reușește cel puțin sa-si plătească cărțile.

24.I.2012

Am postat pe blog unele păreri referitoare la decizia colegului Lu. V. de a se lăsa de poezie; cel puțin, de a nu mai publica. Iar opiniile mele a făcut-o pre Anni Lorei, rezidentă în Germania, să-mi scrie:
„M-a pus tare de tot pe gânduri. Tare. Acum un an o doamna nu a avut bani sa-mi plătească o traducere, mi-a adus în schimb o peniță din Murano, un caiet din piele vechi, o brățară din nu știu ce pietre de prin lume... Avea lacrimi in ochi, se despărțea greu, dar nu dorea să rămână datoare... La ea a trebuit să mă gândesc acum, nu știu de ce. Cred că și prietenul dvs. o duce așa, o apăsare mare îl face sa își închidă carapacea prin care noi cititorii îi vedeam "perlele" de gânduri scrise cu penița. Vă admir pe toți pentru puterea de a hotărî”.
Eu: „Înduioșător ceea ce spuneți despre onorariul "material" pe care l-ați primit. Și despre situațiile mai speciale în care poate nimeri vreun poet...”
Lorei: „Știți, cu gândul la facturi mi-am făcut o pungă și pun în ea ce-aș putea vinde, dar acele lucruri, de la acea doamnă care parcă mi-ar fi dat bucăți din zidurile vieții ei, pe care aș lua un ban, nu pot să le dau... ciudat, sau? Sunt lucruri care pentru mine nu au amintiri, dar să fi văzut ochii aceia de nedescris de plini... Parca o vedeam în depărtările deceniilor cum a fost tânără și fericita și purta pietrele, poate le-a cumpărat personal din Asia, poate caietul i-a fost dăruit "să îți aducă aminte de mine", îi va fi șoptit o voce... Acum era o femeie nălucă, nevăzută, transparentă, cum sunt cei în vârstă... Un număr pe o cartolină a unei asigurări... Ce a, dori ar fi să-i poată asculta, înregistra și retine ce au ei de spus din ultimele decenii, dar sunt atât de temători...”

Eu: „Dragă Anni, ceea ce ai scris atât de aplicat realității triste e un fragment excelent, foarte dramatic de proză... Asta e, arta se naște și din suferință... Sunt vibrante detaliile pe care le dai... Să ne gândim cum am putea să ne susținem mai cald oarecum, mutual, atunci când împrejurările ne reduc la muțenie...”

miercuri, 19 iulie 2017

DESPRE MONUMENTELE LUI BRÂNCUȘI - ALTFEL

 Pe 2 aprilie 2008, primeam de la un prieten din Ploiești un mesaj (readresat) despre o altfel de citire a unor monumente ale lui Constantin Brâncuși. Îmi amintește despre asta filele de jurnal, pe care le voi reproduce mai jos. Acum doi ani, când vizitam și eu Târgul Jiu, nu-mi reveniseră în memorie lucrurile de care e vorba aici. Astăzi, unesc textul din 2008 cu imaginile din 2015, cu gândul că pentru cineva dintre vizitatorii acestui blog îi vor fi interesante. 



"Despre Brâncuși. Fascinant..!!! ... am aflat de la un doctor de aici, care acum este mort (a murit in 1999) și care a locuit lângă Tg. Jiu. Părinții săi au fost directori la școlile din Tg Jiu: cea de băieți si cea de fete. Tatăl sau, Matei Stoicoiu, a cumpărat o casa chiar în Tg. Jiu ca să fie aproape de școala. Într-o vara, când se plimba prin parcul de la Tg. Jiu l-a întâlnit pe Brâncuși. Ei se cunoșteau, caci fuseseră colegi în clasele primare. L-a întrebat de ce a venit, iar el a spus că a venit ca să cerceteze locul în parc, unde să amplaseze niște monumente, care au fost comandate în memoria eroilor din primul război mondial. Apoi Matei i-a spus că o sa-i facă cunoștință cu fiul său, doctorul de care v-am spus, Traian Stoicoiu.
Astfel că atunci când Traian l-a cunoscut pe Brâncuși, a rămas impresionat. Traian era supărat când îmi povestea că comuniștii au schimbat adevăratele nume ale operelor lui Brâncuși și anume:
            – Nu se chema "Coloana infinitului", ci "Coloana sacrificiului infinit" dat de eroii noștri. Pe de alta parte, dacă numărați modulele din care este alcătuită coloana, veți obține un număr care reprezintă anul când a fost primul război mondial și se termină cu o jumătate din modul, adică reprezintă jumătatea anului respectiv.
– Al doilea monument, așa cum l-a conceput Brâncuși, este o masă înconjurată de 12 scaune. Deci nu "Masa tăcerii", ci "Masa apostolilor neamului", iar in mijloc s-ar afla Iisus Christos.
– Al treilea monument, arată ca o poarta, dar nici pe departe nu este poartă. Deci, nu se numește "Poarta sărutului", caci nu are legătură cu memoria eroilor, ci monumentul "Întregirii neamului", deoarece fiecare stâlp este alcătuit din 4 stâlpi uniți sus cu o grindă. Sărutul mai înseamnă și unitate. Deci acestea reprezintă 8 regiuni care trebuiau sa se alipească patriei mame, România. Trebuie sa știe lumea ca Brâncuși a fost un sculptor simbolist. Comuniștilor nu le-au plăcut numele date de Brâncuși, operelor lui. De atunci a rămas așa, iar romanii parca sunt drogați, nu vor să schimbe nimic. Doctorul înainte de a muri, mi-a spus să transmit în țară aceste lucruri pe care el le știa perfect. Cu stima, Liviu Popp”.


marți, 18 iulie 2017

POEME DIN PREAJMA MĂNĂSTIRII LUI MANOLE




Căderea în comă

La cu totul altceva se gândea lumea când
apostolul își anunță tratatul despre faptele ierbii

și ale fluturilor. (Pur și simplu
așa îi veni trimisului să conferențieze
în baza dreptului
și stângului
universal.) Numai că de fapt
nu avea să vină vorba atât de fapte
cât de ceva lapte
dar mai ales despre lăptiugă
niscaiva ruine parcă (și parce)
de oarece consecințe subînțelese (de regulă
în cea mai mare parte neînțelese)
după care
aproape în disperare de cauză (și călăuză
spirituală) predicatorul
prinse a schița niște gesturi ciudate
amenințătoare
până la urmă intrând iremediabil în
comă ideatică.

Piatra sisifică și pietre la rinichi

Grație (sau... din cauza?) supraefortului necesar de-a
urca și de-a tot relua împinsul pietroiului spre culmi
Sisif nu poate face pietre la rinichi – de cum apare vreun început
un fir două de nisip în rărunchi
supraîncordarea trupului său le elimină
încât Sisif are rinichii curați
ca la naștere.
                    Însă unii răutăcioși zic că
starea perfectă a organelor în cauză
se datorează faptului că – prin blestem – Sisif
nu are barem o pauză pentru un pahar de vin
nu că pentru chefuri în draci
fără măsură
care atacă rinichii ficatul
agravând blestemul
îngrelând păcatul...

Kazimir Malevici – o imagine la aniversară

În cunoștință de alb
departe
un om
prin albul zăpezii parcă
poartă
un imens drapel invizibil.

Fragment despre feminism

În garsoniera... (Pardon, madam!
de ce – garsonieră și nu – madamieră?)...
                                                              În fine
în odaia cu aproape toate comoditățile (cealaltă parte a
acestui cantitativ aproape referindu-se firește la incomodități
din păcate existente și ele) odaia
ce miroase a tutun ieftin (ah, nemiloasele accize ale
monopolului de stat ce chiar stă pe loc!) și a bilete de loterie
madama învârte la caterinca ronțăitoare a
râșniței de cafea. Din boxe Sanyo – ceva Chopin
bineînțeles bruiat de râșniță
hărăzind o muzică ce nu-ți aduce fericire
chiar de-ai fi tu regina nimfomanelor (sau nimfetelor?)
Marlyne Monroe cea care
suflată de jos de ventilatoare
a prefigurat nudismul postmodern transamerican. De altfel cândva
ea însăși morăriță de cafea
colecționa postere cu dezlănțuita musculatură a starurilor
pe când în fața oglinzii
de sub cagulele sutienului
își lăsa liberi la vedere oacheșii sâni
imaginându-și cam cum ar cocheta în păcatul dintâi și
când părinții nu-i erau acasă
strigând: Ecce mulier!
                                  după care
ca din senin
exulta într-o bucurie  mai că mistică
parcă fără motiv
la fel de neașteptat urmată de neagra melancolie a lui Berlioz (nu
nu cel din Maestrul și Margareta lui Bulgakov
ci francezul dezlănțuit) pe care-l alerga pe clapele pianului.  – Ah!
cât a tot studiat muzica
mâinile ei gingașe degetele-i subțiri cu minusculii lor pași/ pășuleți
au parcurs sute
sau poate mii de kilometri de claviatură alb-neagră
fără să ajungă undeva...

duminică, 16 iulie 2017

DIN POEMELE RECENTE






Peste mâini

Unii  – cu mâinile în vânătăi
alții chiar cu mâinile bandajate...

cei mai mulți dintre ei fiind cei care
au vrut să-și ia destinul în
propriile mâini...
                            De regulă
asta se pedepsește... 

Copilul și gloria

Copilul e atât de nepregătit
atât de nepregătit
de parcă
în fiece moment următor
peste el ar putea da o mare glorie
o glorie uriașă
cu care însă nu va ști ce să facă
nu va avea ce să facă el
pruncul care nu știe decât de
pipi și caca
pipi și caca

de altfel
ca și bătrânii adânci
în plină glorie...

Săgetări, săgetări, săgetări...

adevărul seamănă atât de mult la toate ale lui cu sfântul sebastian...

sfântul sebastian mucenicul seamănă atât de mult cu adevărul
atât de săgetat
atât de săgetat...

În timp ce petreceam timpul

Ar fi ieșit că am petrecut de minune timpul
chiar cu folos am putea spune
                                               dacă
nu ne dădeam înfiorați seama că
în timp ce noi petreceam timpul
timpul ne petrecea pe noi undeva
undeva

evident cu mai puțin folos...

miercuri, 12 iulie 2017

DIN MEMORIILE LUI ODISEU / Poemele din „Vitraliu”



Leo BUTNARU


Iluzia

Unii scriitori sunt naivi
spunând că multe lucruri
unele subtilități
cititorul le va găsi în sub-
texte… – Iluzie absolut neîndreptățită!

De unde să se citească sub-
textele
odată ce astăzi tot mai puțin sunt citite textele?...

Laurii, locul

Dacă Van Gogh ar fi fost încoronat
precum o merita
laurii i-ar fi tăinuit locul crimei de sine
adică al urechii
pe care și-o tăiase cu atâta cruzime.


Din vârful piramidelor

Soldats, du haut de ces pyramides 
quarante siècles vous contemplent!
                                     Napoleon

Pe timp senin
când albastrul cerului era sporit de albastrul ochilor îngerilor
din vârful piramidelor se vedea insula Sfânta Elena
pe care
din cauza depărtării ce micșorează dimensiunile
uneori până la anihilare
nu se zărea Napoleon.

Cum s-ar spune
patruzeci de secole făceau abstracție
de situație.


Dimensiuni temporale

Afară e târziu
după miezul nopții – hău

iar în casă e atât de foarte devreme! –
abia-abia începe să se lase trupul tău…


Din memoriile lui Odiseu

privirea ciclopului era atât de grea
încât
când o arunca
chiar se auzea cum cade
zguduită
pe pământ
și
hăituit între viziune
și previziune
îmi spuneam – ca să nu disper:
dacă nu-i vin eu de hac
o va stinge Homer…

Semi

Ah mireasa mea mahomedană
cândva arătată
ca semiluna aureolată
astăzi
astăzi te mai vezi abia-abia
ca o semistea
depărtată

care mă face să-mi amintesc cu atâta durere
ce fericiți am fost noi în
semiluna de miere…

marți, 11 iulie 2017

ÎN „REVISTA LITERARĂ”, NR.6 A.C., AM INAUGURAT O NOUĂ RUBRICĂ. Poate interesează pe cineva...






12.XII.1969

 

Ieri, la Cenaclul literar „Eminescu” de la filologia universității, Mihai Cimpoi a încercat să analizeze (disocieze, zicea el) o poezie de Damian. Prea didacticist!

– analiză „conținutistă” (de conținut, adică noțională) care ignoră concretul poetic.

– cineva vorbea despre o contradicție logică la Eminescu, în următoarea strofă:

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

Cu râuri de lapte și flori de lumină,

Când norii cei negri par sombre palate

De luna regină pe rând vizitate.

 

29.XII.1969

 

Unele idei de la cenaclul literar al Universității:

– critica literară prea se grăbește să pună diagnostice categorice: poezia e cutare sau cutare, așa sau altfel; uităm că timpul intervine, formează și reformează valoric (M.I. Ciub.);

– unii se ascund după teme majore, însă, astfel, „strecurându-și” mediocritatea;

– și totuși, critica e destul de timidă, abia de i se aude glăsciorul; cazuri de protecție: te public eu, pe urmă fă-o și tu la fel, pentru mine.

 

3.IV.1970

 

Am selectat unele materiale pentru teza de curs, după care am făcut note pentru comunicarea despre poezia lui P. Boțu.

Unii dintre noi, Lucia, Mihai, eu, venim la prelegerile de literatură contemporană cu colecțiile revistelor „România literară”, „Luceafărul” sau „Contemporanul”. Îi tot dăm cu citate și argument din ele. Lectorul nostru, ne-Do-bă de carte, ne propune să citim câte ceva din „Literaturnaia gazeta”. Firește, citim noi, însă îi spunem tov.-ului că „RL”, „L” și „C” sunt mai interesante. Abia de aici încolo începe spectacolul: noi ținem una și bună, dumnealui – alta; dumnealui – una, noi – alta. În sfârșit, obosind de a încerca să ne mai convingă de ce avea de gând să ne convingă, tov. Dobrovolski aproape că ne imploră, spunând cu voce cam plângăreață:  „Pe cuvântul meu de onoare că-i interesantă și «Lit. gazeta»”. Lucia, Mihai, eu, alții., ne prefacem că... nu credem. (Joc subtil: cât ne tot ciondănim, delicat, cu lectorul, aproape s-a dus o oră de curs...)

 

Ghinion: am alergat pe la vreo trei librării în speranța să obțin, totuși, volumul de critică al lui Sainte-Beuve, apărut la Moscova (ed. „Hudojestvennaia literatura”), dar... Din câte știu, îl are doar C. Mac. care e, cred, mai curând un colecționar de carte, decât un cititor. (Anul trecut, am făcut cu el un schimb extraordinar: pentru nu mai știu ce volum de poezie (Labiș, „Albatrosul ucis”?) mi-a oferit „Opera deschisă” a lui Umberto Eco. Acum, cică, regretă. Un regret de…  snobuleț).

 

4.IV.1970

 

L. mi-a propus să mergem la teatru. Să vedem și noi, că poate se întâmplă vreun reviriment, vreo ieșire din inerție.

Seara, am fost cu L. la spectacolul „Și sub cerul acela...” de Aureliu Busuioc, care e un dramaturg înnăscut. M-am bucurat să văd că majoritatea spectatorilor sunt studenți de la litere. Mai foarte rar.

 

12.IV.1970

 

Citesc Anatol Ciocanu. Volumul său de versuri „Firul Ariadnei” are anumite afinități cu „Numele tău” (Gr. Vieru). Însă, în evocarea nașterii noastre (ca popor), Ciocanu e mai îndrăzneț, chiar dacă și mai diplomat (astăzi trebuie să fii diplomat și în poezie).

„Din voievozii țarinilor dace,

Ne-nvrednicit, poate mă trag și eu,

De-s împărat din viță de plebeu –

E vinovat un demon care tace.

 

Un fluier alb și o legendă dacă”.

 

14.IV.1970

 

În sala de festivități a facultății,  întâlnire cu scriitorul Sahib Djamal. Biografia sa pare a fi interesantă (născut în Irak, căzut în robie, rătăcind prin India, Siria, Liban, Turcia, Azerbaidjan...), cărțile nu știu cum îi sunt. Cică, i se adresase lui Lenin cu: „Pot să vă îmbrățișez?” Răspunsul: „Ce, eu seamăn a fi o fecioară mahomedană?”