marți, 17 octombrie 2017

DINTR-O REVISTĂ A PLURALULUI: „NOI”






Datare

Am mai multe poeme de demult care
în loc de zi, lună, an
sunt datate cu numărul tău de telefon
din păcate
deja nevalabil.


Afrodita-Poezia

Uneori, poezia devine atât de adâncă
încât se întunecă înfiorător
și pare că ar ascunde-o periculoasă stâncă
pentru eventualul înotător.

Și a mia oară îți vine
să părăsești această stare neprietenoasă
repetând tânguios ca un copil: „Gata
nu mă mai joc, plec acasă!”

Apoi, ajuns iar în singurătate
parcă aștepți, parcă jinduiești, parcă îți pare rău
într-o iarnă albă din care se-ntrupează Poezia ca
din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu.


Programare

probabil
ea a trăit în sânul lui Avraam

e coadă mare să trăiești acolo

azi
e de presupus
pentru sânul lui Avraam
există programare online


Pentru Patrie

Ah, câte am făcut noi pentru Patrie!
Unii au murit,
alții pur și simplu nu s-au născut.


Ars subjectum

Ca o diversitate de moarte
dar mai ales de viață
ceața fierbinte se numește aburi
aburii reci se numesc ceață.

(Aici textul propriu-zis se află
între subtext și supratext
ca un sandvici de semnificații
scoase de sau puse la index.)

Iar când intervin aburii, ceața
continuarea subiectului e dificilă
încât e mai bine să-l stopezi, sau
pur și simplu să-l sugrumi fără milă.

Iar cei ce râvnesc să citească
precum se spune – (și) printre rânduri
nu au decât să facă-n fel și chip
să se descurce-n colectiv, sau singuri.

Trunchiul din Copou

Nu există o altă variantă:
odată și odată
se va sfârși și teiul lui Eminescu din Copou.

Probabil
tulpina îi va fi tăiată segmente
în ideea de a fi repartizate pe la muzeele de literatură
sau pur și simplu de patriotism.

Atunci ar putea apărea un moment ce dă de gândit: pe
trunchiul proaspăt retezat
să urce vrun mititel – o furnică
sau o vaca-domnului întâmplătoare
care
în câteva clipe
alergând mărunt-mărunt
să treacă peste cele cam cinci sute de inele cu
de-or trece anii….

marți, 10 octombrie 2017

POEME DIN NORD




Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în Patrie mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le iubim și cărora le credem.
Anna Ahmatov



Nikolai  ADUEV    (1895 – 1950)


*     *     *

(Boris Pasternak)

Pe când îmi băgam capul în viață*
Ca o hârtie de turnesol lila,
Suflai spumița de pe rime, lucioasă,
Prinzând a mă lăcomi la asonanțe, da.

Pe mine nu mama mă născu, pur și simplu,
Ci mă aruncă în lume-lumină sora mea –
Viața. Și densă beznă se înstăpânea
În conștiință, încât trauma o amenința.

Și în cea mai amară din amarele nevolnicii
Trăiesc – mă chinuiesc splin, alean, mai ales – trac
Și voi ieși la libertate, dând din nou cu capul
În sintaxa otova a lui Boris Pasternak.
_______________________
*E, firește, o referință la cartea de debut a lui Pasternak „Sora mea viața”.


Samșad ADULAEV       (n. 1957)


După amiază

Fereastră deschisă în inima verii.
Ciripitul-clănțănitul păsărilor – iute,
iute, ceea ce nu importă. Refracția
apei putrede clăti soarele:
gigantica noapte – rămasă în urmă de parcă
deja Lautréamont ar fi trecut oceanul.
La ora amiezii privești în jos, unde albește
fiece mărunțiș de o claritate mustrătoare. Sotto-
voce citesc în palida odaie
rugăciunea; cine? Vara nefericiților,
ar fi spus amicul meu.


Kleist

Desăvârșirea spuse el
e statică
și schimbându-se de pe o cizmă lustruită
pe cealaltă cizmă
prinse a trăi nerăbdător
o secundă.
Între timp glonțul de fier(e)
deschise tâmpla
de o rotunjime impecabilă
a copilului și patriotului
pe 21 noiembrie. Îndură-te de el.


Ivan AFANASEV-SOLOVIOV      (1905 – 1939?)


Din „Poemul nordului”

2

O Petrograd,
Cum să nu te cânt,
Strângându-mi de gât
A versurilor ștreanguri,
Când tu îmi aduci generos până  la agonie
Fiicele tale dragi în patul meu de amant
Și nu știi
Dacă turnuri zvelte
Frângându-le din mijloc
Sau albastrul corp de moschee
Va silui astăzi poetul
În albele cearșafuri ale poemului.

1923

joi, 5 octombrie 2017

DINTR-O REVISTĂ DE LA ȚĂRMUL MĂRII





Către o balama, către o poartă

Casa noastră era cam în centrul satului
însă ieșea că locuim oarecum mărginaș
poarta de la fântână fiind un fel de balama
care prindea o mahala de altă mahala
ce se mișcau, se închideau – deschideau
în dependență de ce pofte și dispoziții aveau.

Când eram mic
poarta-balama mă purta
mă îndruma
când spre ieșitul în drum
spre plinul satului
când îndărăt spre brâul albastru al casei
astfel deprinzându-mă cu lumea care
și ea
pe la margine (îmi ziceam) are vreo fabuloasă balama
cu care e prinsă de cer
de vreo stea
așa
ca poarta noastră
ca poarta mea
numai că pe poarta cerească îmbălămată
se dădea huța nu un boț cu ochi
o bucată de humă
ci vreun înger
vreo ursitoare
care
în taina nopților își alegea cărare
spre casa lui Teodor al lui Ipatie
și a Anastasiei din Negureni
unde era așteptat
prunc de alăptat
prunc de înfășat
prunc de botezat.

(Bineînțeles, acea ursitoarea
în ianuarie ’49 – secolul trecut –
îmi tăiase și mie cordeluța ombilicală
ca pe o panglică inaugurală.)

Apoi s-a făcut că odată
de acolo
de la prinderea uneia de alta a mahalalelor
unde mie mi se părea că viețuiam mărginaș
acea balama
acea poartă prinsă de ea
m-au transportat cu amplitudine ușor înfricoșătoare
la oraș.

O, salut, salut,
balama
poartă de demult!
Salut și recunoștință!

Pe huma umedă

Lumea tot mai vuitoare
cu cât mai viitoare – cu atât mai vuitoare
te duci cu gândul la Geneză
                                            când
nu avea cine face gălăgie
de se auzeau doar lipăitul palmelor Lui Dumnezeu
pe huma umedă:
                         Lipa, lipa!


sâmbătă, 30 septembrie 2017

DE ZIUA MONDIALĂ A TRADUCĂTORULUI - UN INTERVIU



Leo BUTNARU

LEGEA SCRÂNCIOBULUI ȘI GRĂDINA POEȚILOR

– Stimate domnule Leo Butnaru, la Ed. „Ivan Krasko” a Comunității Slovacilor din România v-au apărut două traduceri de excepție. E vorba de volumul lui Velimir Hlebnikov „Ka” și de „Chipul-vânt” al lui Ghennadi Ayghi. Doi poeți ruși extrem de dificili de transpus într-o altă limbă. Ce v-a apropiat de ei și cum de ați ales să publicați aceste cărți la editura revistei „Oglinzi paralele”, condusă de excelentul poet Ondrej Ștefanco?
            – Cine citește sau recitește poezia, proza și eseistica lui Velimir Hlebnikov rămâne surprins de contemporaneitatea lor (ne-dezamorsată!), sub aspect estetic, și de valabilitatea lor axiologică incontestabilă. Este creația care, parcă, nu a fost supusă patinei (brumei!) timpului. Plus motricitatea, dinamismul – să zic așa – respectivei arte literare ce acționează ca impulsuri generativ-înnoitoare, care îl poate stimula pe artistul timpurilor noastre, sugerându-i noi deschideri de orizonturi ideatice și stilistice pentru propria sa operă. Eu unul sunt sigur că și prin scrisul lui Hlebnikov post-avangardismul (termen ce mi se pare mai adecvat, mai plauzibil decât postmodernismul) este sau devine partea structurală, componentă a psihodinamicii creatoare-receptoare-emițătoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiștilor acestei contemporaneități „imediate”, de la care – încolo mai are deschise durate (perspective), până să apără inerente modificări de paradigmă, canon ce vor fi diferite de cele ce ne sunt caracteristice nouă. Iar Ghennadi Ayghi este unul din poeții contemporani valoroși care a înțeles acest lucru, angajându-se cu seriozitate și competență în reactualizarea teoretică, mediatică a fenomenologiei avangardei de la începutul secolului trecut, scriind cu pasiune despre Hlebnikov, Krucionîh, Burliuk, Gnedov, Guro, Kamenski etc., precum se poate vedea și din eseurile inserate în volumul său „Mai pur decât sensul”, apărut în traducerea mea la aceeași generoasă editură vârfuită de prietenul Ondrej Ștefanco. De ce la „Oglinzi paralele”, de ce la slovacii din România?... Cercetătorii literari au constatat că, în perioada interbelică, Slovacia a fost unul din tărâmurile culturale în care avangarda, cu multiplele ei branșamente, se afla în elementul ei. Eu unul am simțit o ereditate estetică, literară, culturală și în felul de a fi, de a crea și de a construi (instituții, reviste, edituri...) a poetului și prietenului Ondrej Ștefanco care s-a arătat înțelegător și interesat de ofertele pe care i le-am înfățișat, soldate, deja, cu publicarea a patru cărți în colecția „Punți” a Editurii „Ivan Krasko”. De altfel, în limba slovacă Hlebnikov și Ayghi apăruseră cu ani în urmă, astfel că generosul nostru editor era în temă și nu avu... teamă...
            – Nu credeți că „patina timpului” are și ea un rol în, hai sa-i spunem, sedimentarea operei unui autor? Până și aurul are nevoie de puțină „cocleală” antică pentru a trezi interesul contemporanilor. În privința operei lui Hlebnikov, această patină a existat dintotdeauna. Avangardismul său e trecut printr-o baie istorico-filosofică îmbibată cu mulți acizi corozivi. Autorul lui „Ka” ne este permanent contemporan tocmai pentru că a exploatat cum se cuvine antichitatea, întorcând-o „și pe față, și pe dos”?
            – Sub aspectul corelării operei lui Velimir Hlebnickov cu cele mai adânci timpuri ale lumii, cu mitocreația (mitotvorcestvo), cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu știința în general (pentru că el crea în conformitate cu o conștientizare „einsteiniană” a Timpului și sub „stindardul” pe care „străluminează spațiul lobacevskian”), trebuie menționat că această operă conține elemente active și decantate (deja!) care reprezintă valori perene. Hlebnikov este actual și din considerentul  că opera sa parcă ar fi trecut de... ea însăși, la timpul plăsmuirii conținând și premoniția viitoarelor metamorfoze ale poeziei ruse, în special cea a autorilor care au constituit așa-numita a doua avangardă și care, acolo, în underground, au restabilit punțile dintre novatoarea literatură a începutului de secol XX și contemporaneitatea artistică, punți distruse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste pentru care cultura însemna, întâi de toate, un draconic sistem de interdicții. Adică, draconicului i se contrapunea diacronicul, ca abordare evolutivă, istorică a fenomenologiei estetice. În lit-subsolul (anti)sovietic, Hlebnikov era unul din cei mai populari autori, la creația căruia au făcut școală mulți dintre poeții Rusiei contemporane. În spiritul operei velimiriene, ei au tins spre multitudinea planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere, spre o amplă amplitudine artistică, drept manifestare a democratismului în creația ce poate merge de la antic, tradițional, clasicist, până la limbajul transrațional/ transmintal sau paradoxul zen. Și grație lui Hlebnikov s-a ajuns la modificări de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de conștiință artistică – cea a postmodernismului rus.
            – Ce scriitor român ar putea fi comparat cu Hlebnikov? Are corespondent autorul lui „Ka” în limba română?

– Hlebnikov nu are asemănare nici chiar la el acasă, rămânând inconfundabil în întreg contextul literar. Dar (...din dar se face... avangardă!), firește, în anumite puncte sau constante mai mult sau mai puțin comune avangardei de pe continentul nostru unii din scriitorii români au avut, implicit, tangențe și cu futurismul rus, inclusiv cu unele aspecte (poate că nu cele mai relevante) ale creației lui Hlebnikov. Mă gândesc la protagoniștii grupurilor de la „Contimporanul”, „unu”, „Integral”... La G. Bogza, I. Vinea sau la promotorii ideilor „integraliste” ale avangardei paneuropene – I. Călugăru, I. Voronca. Poate că și B. Fundoianu. Însă foarte... parțial, doar pe... fundal. Poate că – și mai înainte – Tzara. Dar, să subliniem, afinitățile ar fi destul de vagi. Să nu uităm că Hlebnikov a fost printre cei care a polemizat cu avangardismul gen Marinetti, chiar propunând un termen autohton pentru futurismul rus: budetlenstvo... E cazul să mai amintim că, în acea epocă, „atingerea” românească, pe viu, cu avangarda rusă se manifestă nu în... manifeste, ci în destinul unuia dintre colegii lui Hlebnikov. Este vorba de Nikolai D. Burliuk care, la 15 iulie 1917, este trimis pe frontul român. În noiembrie își aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botoșani. În ianuarie 1918, după ce la stația Socola este dezarmată unitatea militară din care făcea parte, Burliuk se angajează funcționar la Direcția agricolă din Chișinău, plecând la Ismail ca reprezentant al Ministerului agriculturii al Republicii Democrate Moldovenești. După ce trece printr-un confuz labirint de peripeții din acele  timpuri de „rupere de lumi”, este prins undeva lângă Herson, judecat de bolșevici și executat la 27 decembrie 1920. Avea 31 de ani…

vineri, 29 septembrie 2017

NECAZURI CU FERICIREA




Ultimul meu Festival de Poezie în Taurida

Din cauza amurgului și altor „complicații” cosmice (necesare), peninsula Crimeea seamănă cu altceva, decât se vede pe hartă. E ușor altfel formată; deformată... spre dubitativ.
Alta decât cea de pe hartă e peninsula sub fabuloasele branhii palpitante ale zorilor, sub fabulos-auriile branhii fremătătoare ale amiezilor, sub sângeriu pâlpâitoarele branhii ale asfințiturilor răspândite peste fluxul și refluxul mării între Ialta și Constanța, între Varna și Istanbul.
În cele câteva călătorii pe aici, am îndrăgit Crimeea. Însă ar fi ca și cum un amestec de dragoste și îndoială, probabil, odată ce, de fiecare dată când revin la Ialta, Teodosia sau Koktebel, încerc ciudatul sentiment că m-aș afla în The land of nobody (Țară a nimănui), un amestec de elenism, spirit al stepelor tătare, post-sovietism-șovinism, cvasi-muscălie.
Popoarele, sau doar populațiile de pe aici, totdeauna au dat senzația de imitație (uneori... autentică) a unei alte imitații infidele, care chiar ar putea fi considerată originală. Neștiind cine sunt cu adevărat, ele, fiecare în parte, se consideră de toate, în perindări de etape în care etapa anihilărilor, alias a morții, se află între etapa geografică și etapa istorică, multiplicate și ele la rândul lor în alternanțe garnisite cu necurmatele țipete ale pescărușilor, grecilor exterminați, tătarilor deportați, ucrainenilor frustrați, rușilor mereu în expansiune. Și țipetele istoriei cu o densitate de cosmopolitism de-neimaginat în alte părți ale lumii.
De data aceasta, ca și cu alte ocazii, starea de incertitudine a prezenței mele pe aici mi-o face cât de cât „uitată”, amânată, până la o nouă revenire, tradiționalul festival de poezie din Crimeea, în partea ei transalpină, subtropicală.
Seară de seară, romantismul promenadei pe litoral. Lirică. Și, bineînțeles, mai mult sau mai puțină prietenie. Sau, poate, pe apucate, și ceva dragoste. Plus tehnicisme de neevitat: Nu departe de țărm, în unduirea apei, luna lucește fildeșiu-untos, precum capota unui „Rolls Royce” scufundat.
…Așa a fost. Dintru început – câțiva ani, apoi, în final, câteva zile la rând. Seară de seară. A fost până ieri când, brusc, ne-a fost impus să credem că viața e deja mai mult pentru despărțire decât pentru întâlniri și poezie. Și, poate, pentru prietenie (ușor... internaționalistă, globalizatoare). Viața ad hoc aducând deja a lentă cantilenă descurcată cu gesturi amânate de jazman dintre coardele și clapele unui pian negru ca moartea, pian în luciul căruia se reflectă luna oglindită în mare ca un ciclopic ochi nesățios îndreptat spre această terasă de pe țărmul Koktebelului, ochi ațintit spre noi din posibila lume de apoi, nu departe de care (dar și în care) a izbucnit inter-slavonul război ce modifică rugile în biserică ortodoxă și versetele din geamie tătărască.
Din crestele munților Crimeei gloanțele scapără scântei din cremene și urgie…
Și noi, cei veniți să ne bucurăm de poezie, plecăm zburătăciți și îngroziți de istorie…

Eroul

Este erou. Așa s-a spus. Se mai spune. Pe bune.
Unii îl declară erou peste eroi. Alții îl văd cu binoclul întors, așa, un erou mai mic.
Oricum, este și rămâne erou.
Însă niciun guvern, niciun președinte de țară sau președinte de lume nu l-au decorat cu vreun ordin baban, sau cu vreo măruntă medalie, din motivul că aceștia nu mai citesc (prinși cu economia, cu vălmășagul politic) și, deci, umblă mereu nedecorat decoratorul de toate – măria sa, eroul liric.

La portretul unui coleg

Colegul Ion Pop,  când trece în ipostaza de exeget al avangardismului, în unele momente e deja Ion Pop Art, ușor retușat spre Ion Pop Art Nouveau, ceva amintind – e drept, vag – de Le Neveu de Rameau a unui Diderot post-echinoxist, apreciat de unul din viitorii, adică din futuriștii săi amici ruși cu incontestabil „Harașo!” Adică, e bine fără drept de apel acest coleg atât de tihnit, dar și atât de rebel, scotocitor de arhive incendiare care, din fericire, au avut o altă soartă decât papirusurile din Alexandria și noianele de pergamente cu viața și istoria Imperiului Roman, ca să nu mai vorbim de tăbliile cerate, topite de aproape, de departe (am în vedere – la incendierea Romei de către Nero și la dezastrul focului erupt din Vezuviu…)
…Însă noi să revenim la Cluj și să mai deschidem câteva uși de redacții, universitare, de biblioteci, teatre, bineînțeles și de muzee sau – de ce nu? – de cafenele, după vreuna din care numaidecât se află și colegul Ion Pop, mereu animat de vreun scop ce anulează vreun stop de neștiință; sau animat de vreun strop de știință ce alunecă ralanti pe tabla științelor universale, căruia îi iese în cale un alt strop, întru a se contopi, și tot așa din strop în strop, din scop în scop...


Deja

Alceste, după L (cifră, nu literă) ani, ca și cum te-ai califica în sferturile de finală ale vieții tale de om de scurtă durată, neîncrezător în bâiguieli astrologice referitoare la atingerea destinului tău de codul stelar. Poate că e tocmai starea în care tinerețea târzie se întrepătrunde cu bătrânețe timpurie (parcă ai simți cum citramonul mov se depune pe albele ne-oase ale creierului) dându-și binețe jenante, trăindu-se dimpreună în margini de durată și zâmbet vinovat (de ce totuși, vinovat?) într-o inevitabilă conspirație dintre afirmație și negație – trecerea ineficace de la jocul secund la dublul joc. Cam pe aici sfârșește începutul, începând sfârșitul în sferturile de finală, când nu chiar totul, dar deja multe, sunt declinate la trecut peste puntea suspinelor sau peste simple cazuri gramaticale (totdeauna mai pășește vreunul care ar fi trebuit să zacă pe patul apusului sau chiar deja să fi apus), ceea ce îți amintește de începutul conștientizării, când toate verbele lumii erau doar la infinitul ipotetic și încă nu exista verbul a sfârși, verbul morții, maestru în arte urâte (laids arts)...
Între timp (... și între spații), te vei pomeni în semifinala omului de scurtă durată ce înoată în hainele-i nu că de cândva, ci chiar de când fusese mire – bătrân, rău ajuns din urmă până și de ușa cu întârzietor, care-l împinge obraznic din spate.
Deja ce e al tău nu mai este pus deoparte, însăși lumea devenind propriul său eșec supranatural, poate chiar s u p r a d u m n e z e i e s c, astfel că îngrijește-ți, Alceste, toaleta funebră – ajuns involuntar mire a doua oară – și haide-ha spre acolo unde nu se mai poate zămisli vreun răspuns și unde ultimele tale cuvinte ar putea fi: „Să mai lăsăm noi drepturile omului să le apere și alții, eu unul deja fiind instruit de-a apăra drepturile îngerilor...”

Necazuri cu fericirea

Când încetase deja să mai caute fericirea, mulțumindu-se cu strictul necesar al unei existențe tihnite, îl găsi fericirea pe el!, dovedindu-se că ei se căutau reciproc, însă în epoci diferite, din motive diferite.
Dar asta e: fericirea dădu peste el, curmându-i tihna. Ar putea spune că asta se întâmplă chiar într-un mod barbar de a da peste om și a-i impune o mare abundență în toate pe care el deja nu mai este în stare să o suporte.                                                                     
În fine, oarecum traumatizat de neașteptata beatitudine, chiar dacă fericirea e oarecum incompatibilă cu înțelepciunea, omului nu i-a rămas decât s-o dea totuși în oarece filosofie, constatând ce prăpastie uriașă se poate căsca între liniștea sufletească și fericire. Unde mai pui că, din nefericire, era imposibil să includă fericirea în testamentul său. Cum, de altfel, aceasta nu se transmite nici prin ereditate...


duminică, 24 septembrie 2017

O POETĂ TRAGICĂ DIN ARGENTINA




Ziua contra reveriei

Nu-mi doresc o albă mișcare
de plantă mobilă.
Nu doresc să fur vocile
arcuite deasupra-mi.
Nu doresc mii de ori mai mult oxigen
pentru mici cruciade prin cer.
Nu doresc să-mi mut traiectoria
de pe fila prezentă.
Nu doresc să învingă magnetul
espadrilelor ce mi se uzează.
Nu doresc să mă ating abstract
de ultimii mei zulufi castanii.
Nu doresc ca în loc de frunze
Copacii să fluture din cozi.
Nu doresc în afara haosului
portabile vocabule.

Apa de lumină palidă

Da. Plouă...
cerul  geme abundent-înfundat
umbrele umede își readună părțile dispersate
cavități pline cu noroi turbulent
picături mărunte de apă sulfurată
deși eu nu știu cum am alege masele
să vedem dacă am agitat palida lumină
uriașa grosime de câini și pisici
picuratul mărunt continuă


Să fie incolor

(iepurașului care
își roade unghiile)

cusutura destrămată în haosul dispoziției cotidiene
zângănește la infinit arfa dungată
cadaverica sare de mare apoasă
opacitatea ta elimină sursele de săpun verde
fanioane colorate
în mâna dreaptă cu unghiile pe masă


Încercarea cu umbra roșie

singurătatea lui geme
zero și iar zero
șoproane cu mirosuri primare
retina înaintea necunoscutului
brize acute
revenirea înțepăturilor
zâmbetului tău
și dinții dezgoliți
râd în amurgul însorit
al vigurosului participiu


Pădurea mea

acumulând dorințele în plantele ingrate
referindu-se la tine
în verdele solemn
apoi vin zece cai
să tragă de coada vântului negru
agitând frunzișul
cu coamele lor ude
și sosi detașamentul
să rotunjească versurile versiunea


Poem pentru propria mea hârtie

citind propriile poeme
penalități tipărite de importanță cotidiană
surâs orgolios echivoc iertat
e a mea e a mea e a mea!
lectură cursivă
pulsează în interior vesel
simt că acest lucru se coagulează
corect sau greșit iar corect
înnăscuta ciudățenie a sentimentelor
potir armonios și autonom
cuprins între degetul mare al piciorului obosit și
pleata spălată a capului bucălat
nu contează:
este a mea este a mea este a mea!!