marți, 5 mai 2020
vineri, 1 mai 2020
INTERNAȚIONALIZAREA STEPELOR
Multietnicitatea poezie ruse are o
tradiție de secole, unul dintre înaintemergătorii ei nefiind altul decât prințul
moldav Antioh Cantemir (1709-1744), deschizătorul de drum pentru prozodia și
stilistica poetică modernă rusă, Aleksandr Pușkin (1799-1837), fiul unui
african, Mihail Lermontov (1814-1841), descendent dintr-o familie scoțiană, la
origini trăgându-se de la cvasi-legendarul bard-proroc Thomas Learmonth (sec.
XIII), Gavriil Derjavin (1743 – 1816), coborând din tătarii de pe Volga, după
ce un anume Brahim-murza a părăsit Hoarda de Aur, ajungând la Moscova, unde,
după ce este creștinat, se află în slujba țarului. Au existat și alți mari poeți,
pe care diverse popoare i-au dăruit Rusiei, iar printre ei, bineînțeles, Osip
Mandelștam, Boris Pasternak sau Iosif Brodski, vlăstare din neamul biblic, iar
ca vocație și incantație, metaforic „precizând”, din Cântarea cântărilor.
În lung timp de elaborare a
„Panoramei poeziei avangardei ruse”, am constatat că din cei peste 250 de
autori antologați cam fiecare al șaselea avusese descendență israelită. Și iată
respectivii autori în acest volum antologic, ce oglindește mișcarea și
afirmarea poeziei avangardei ruse, dar și a celei universale la începutul
secolului trecut.
Primele manifeste ale
avangardismului rus, care aveau un caracter combativ, patetic, alcătuite din
fraze laconice, energice, imperative, aproape ca ordinele de luptă, au fost
elaborate, semnate, colectiv sau personal, și de Osip Mandelștam („Dimineața
acmeismului”, 1912 / 1913), Benedikt Livșiț („O palmă dată gustului public”,
1912; „Juvelnicul juzilor”; „Duceți-vă dracului!”, 1914; „Manifestul
zburătoarei federații a futuriștilor”,1918), M. Rossiianski („Mănușă aruncată
cubofuturiștilor”, 1913), Boris Pasternak, Viktor Șklovski („Un stop de
dohot”,1915), Dmitri Maizels („Proclamarea lumenismului”, 1921), Ilya
Selvinski, Vera Inber, Evgheni Gabrilovici („Construcția sub jurământ a poeților-constructiviști”,
1922-1923, „Declarația centrului literar al constructiviștilor”), Boris Kușner,
Osip Brik („Pentru ce luptă frontul de stânga al artelor”, 1923). Dziga Vertov
(„Noi”, 1923)...
sâmbătă, 25 aprilie 2020
OMUL NEGRU, 1925
Se împlinesc 95 de ani de la definitivarea ultimei variante a poemului „Omul negru” al lui Serghei Esenin, considerat unul dintre cele mai frumoase, dar și mai dramatice din poezia lumii.
OMUL NEGRU
Prietene, prietene,
Sunt bolnav, sunt foarte bolnav.
Nu știu boala de unde se trage.
Ori că vântul fluieră deocheat
Peste câmpul pustiu
Ori, ca pe-un crâng septembrie,
Alcoolul creierul mi-a devastat.
Capul meu dă din urechi
Ca din aripi o pasăre.
Pe picior, ca pe un gât prelung,
Nu mai poate să penduleze.
Omul negru,
Negrul om
Pe margine de pat mi se așază,
Omul negru
Noaptea-ntreagă nu mă lasă să dorm.
Omul negru
Își trece degetul pe-o carte mizerabilă
De te ia greața
Și, fonfăind, peste mine,
Ca peste un mort monahul,
Îmi citește viața
Unui oarecare ticălos și chefliu,
Abătând spre suflet alean și spaimă,
Omul negru,
Negru, tuciuriu!
„Ascultă, ascultă, –
Îmi spune bălmăjit, –
În carte sunt multe gânduri
Și planuri minunate
Pentru mulțime de ani.
Omul acesta
Trăia în țara
Celor mai dezgustători
Tâlhari și șarlatani.
În decembrie-n țara aceea
Zăpada-i diavolesc de curată
Și vifornițele prind cu
Vesele fuse să toarcă.
Acel om era aventurier,
Însă de cea mai înaltă,
Elitară marcă.
Elegant,
Plus la toate – poet,
Chiar dacă de-o forță
Nu prea mare, dar
Sigură, știind să atragă,
Și pe-o oarecare femeie
De patruzeci și ceva de ani
O numea iubită
Și fetiță dragă.
Fericirea, – zicea, –
E-n dibăcia minții și mâinilor.
Toate sufletele neîndemânatice
Oricând de nefericite sunt știute,
Poți să juri.
Nu face nimic
Că prea multe chinuri
Duc la incoerente
Și mincinoase gesturi.
Prin furtuni, uragane,
În frigul existenței
Sau altă dată
La pierderi grele
Sau când îți e trist
A părea zâmbitor și simplu-n toate –
E cea mai superioară artă”.
vineri, 10 aprilie 2020
UN MARE POET URUGUAYAN
Din poezia
lumii
Jules SUPERVIELLE (1884-1960)
Poet franco-uruguayan. Născut la Montevideo. Primele
încercări literare îl ispitesc încă la vârsta de 9 ani. Și-a făcut studiile la
Paris, unde mai apoi a și locuit, însă fără a pierde legăturile cu Uruguayul.
Pe cont propriu, în 1901 publică placheta de poeme „Negurile trecutului”.
În capitala franceză, a frecventat mediile
avangardiștilor din primele decenii ale secolului trecut. Prima carte
importantă de poeme, „Debarcadere”, îi apare în 1922. O alta, a fost „Prietenii
necunoscuți” (1934). Publică și volume de proză, romane, consacrarea venindu-i
după ce editează la „Gallimard” culegerea de nuvele cu caracter mitologic
„Orfeu” (1950). Scrie teatru. O altă carte reprezentative de poeme, „Corpuri
tragice”, îi apare în 1959. De trei ori, a fot nominalizat la Premiul Nobel.
În traducerea lui Leo BUTNARU
Ploaia
și tiranii
Văd
cum cade ploaia
În
băltoace lucitoare,
Pe
grava noastră planetă
Ploaia
cade netă
Ca
în timpurile lui Homer
Sau
ale lui Villon
Peste
copii și mamele lor,
Peste
spinările oilor,
Ploaia
ce se repetă
Dar
nu poate să înmoaie
Duritatea
craniilor
Și
inima tiranilor
Fără
a-i favoriza pe ăștia
Cu
atenția sa;
Ploiță
cu stropi opac-argintii
Cade
mărunt, cade pieziș
Cât
ține Europa,
Adunând
viețuitorii
Sub
un singur acoperiș
În
pofida infanteriei care
Își
încarcă armele,
În
pofida guralivelor ziare
Pline
de semne și teme,
Blânda
ploiță înmoaie
Drapele
solemne.
Călător,
călător…
Călător,
călător, s-accepți eventualul retur,
Pentru
alte chipuri în firea ta nu mai e loc;
Modelat
de atâtea priveliști visu-ți la nou soroc
Lasă-l
să se refacă într-un statornic contur.
Fugi
de orizontul zgomotos ce te cheamă mereu,
Pentru
a-ți asculta în fine propria-ți rumoare, șoptire
Care
acum ocrotește a verdeții multiplă arcuire,
Palmierul
ce se înclină peste izvorul sufletului tău.
Caii
timpului
Când caii
timpului mi se vor opri la prag
Voi ezita
puțin să-i văd cum beau
Pentru că
acela va fi sângele meu ce potolește setea.
Ei își vor
îndrepta spre mine ochii plini de recunoștință
În timp ce
trăsăturile lor mă vor cuprinde-n slăbiciune
Abandonându-mă
atât de obosit, de singur și dezamăgit
Când noapte
trecătoare mi se va insinua sub pleoape
Dintr-o dată
făcând să-mi regăsesc forțele
Pentru ca într-o
zi când vor sosi atelajele însetate
Să mai fiu
în viață și să le pot ostoi setea.
joi, 2 aprilie 2020
TOTDEAUNA - MAREA POEZIE: Yvan GOLL
DIN POEZIA LUMII
Yvan GOLL (1891-1950), Franța
Alsacian de origine, cu numele adevărat Isaac Lang, fiul unui negustor de
îmbrăcăminte. Rămâne orfan de tată la șase ani. A făcut studii în drept la
Strasbourg, Fribourg-en-Brisgau și München. A scris în limbile franceză și
germană, primele sale poeme ținând de apariția și evoluția expresionismului
german. Volumul de debut, „Canalul Panama”, îi apare în 1914, semnat cu
pseudonimul Iwan Lassang. În timpul primului război mondial locuiește în
Elveția, după 1919 revenind la Paris împreună cu poeta și soția sa Claire Goll,
care avea să fie și traducătoarea majorității operelor sale. Redactează revista
„Surréalisme”. În 1939 emigrează la New York,
revenind în Franța în 1947. Dintre cărțile sale amintim de „Recviem pentru morții
Europei” (1916), „Matusalem sau burghezul veșnic” (1922), „Grajdul lui Augias”
(1924), „Poeme de dragoste” (1925), „Poeme geloziei”, „Poeme despre viață și
moarte” (ambele – 1926), „Cântecul lui Ioan-fără-Țară” (1936 / 1939), romanul
„Agnus Dei” (1929).
Prezentul grupaj e din volumul
„Le Nouvel Orphee” (1923).
În traducerea lui Leo BUTNARU
Satul
Casele putrezesc de-a lungul pajiștilor
Piatra se dizolvă
Apa mucegăiește
Câteva fire de iarbă galbenă între buze
Și nu-ți deschide pleoapele albastre.
Bivoli ca niște măști ale disperării
Alege din ierburi cele mai caste margarete:
De fapt nu le pasă ce și cum.
Un centaur cabalin
Sub platani
Tăiați în jumătate:
Calul înhămat la trăsura pământului
Și eu – cealaltă jumătate a lui, semizeul
Mergând alene pentru a nu-l obosi prea tare –
Din biserica gârbovită
Și cadranul florii-soarelui
Se desprind minute
Și veri.
Ceasul-deșteptător
Noaptea
fântânile ruginesc
Coșurile
de fum ard ca niște trabucuri: nimic nu rămâne din ele.
În
catedrale, în patul lor de piatră
Îngerii
sunt mușcați de ploșnițele stelelor.
Am
vrea să descâlcim ghemul meridianelor
Dar
unde să găsești capătul firului
Aruncat
tocmai în vârful pământului?
Mortarul
cerului se prăbușește
Drumurile
de pe țară sunt spiralate
Și
nu mai știu încotro să meargă în gol.
Deja
cocoșul țipă pentru ajutor
Soarele
fardează ieșirile din bordeluri
Prin
lunci șerpuiește
O
apă inocentă
Cânta
Un
om singuratic mai sforăie
Pentru
că spiritul de veghe deșteptătorul
Și-a
rupt arcul.
Telefonul fără fir
Orizonturile mă aud?
Sonete fără fir
Pentru ciocârlii
Printre macii câmpului
Inima mea este impecabilă
Fără a fi fost culeasă
Dar ceea ce e trist:
Eu am ucis telegrafistul
Deja nimeni
Nu va mai auzi din turnuri
Sufletul meu care strigă
Ajutor.
marți, 31 martie 2020
30 DE ANI CU SAU FĂRĂ CENZURĂ?
CESTIONAR „LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ”
Leo BUTNARU
Leo BUTNARU
„Tu ești Alfa?” „Da, Omega...” „Ai venit să mi te-nchini?” „Ti-i, dar
cum rămâne, dragă, cu deplina libertate garantată-n alfabet?” – acest dialog ar
fi laconica prefață la prezentul text, pe care îl încep exclamativ:
Jos cenzura! Trăiască iluzia că sunt liber și scriu tot ce gândesc!
Text, la începutul căruia îmi amintesc că, în URSS, dar, din păcate, și
în România, deplina libertate a cuvântului era „permisă” doar în cazul în care cetățeanul,
din greșeală, nimerea cu ciocanul peste degete.
Iar dacă, odinioară, comunismul însemna spălarea creierului virgin, de
câteva decenii încoace libertatea a deflorat creierul cetățeanului. Însă nici
în atare stare deloc puțini consângeni de-ai noștri nu-și pun problema
libertății. Dacă unii din ei și-ar pune-o, gloatele ar fi mai restrânse. Azi,
când e deplina libertatea a cuvântului (dat, dar nu și respectat, de
guvernanți). Iar apostolii libertății, dreptății, fraternității rămân în
continuare a fi glasuri ce strigă în pustiu. (E drept, și în cazul lor se ține
cont de libertatea cuvântului!)
Azi, când atâția indivizi nu știu ce au de făcut cu libertatea, în
consecință parcă nici nu ar fi liberi pe la răscrucile democrației unde, da, e ca
și cum o deplină libertatea a opțiunilor. Dar și a rătăcirilor. Din cauza
acestora cetățenii nefolosindu-și din plin libertatea pe care o au, pentru a
lupta pentru libertatea pe care încă nu o au.
Pe la răscruci se înțelege mai limpede că libertatea e ceva care nu are
formă, ci probabil are doar oarece conținut – chiar pe ea însăși cea fără
formă; chiar pe toți cei care luptă pentru ea, pe cei care deja au obținut-o,
pe cei care sunt contra ei – pentru că de aia e libertate – să le ofere tuturor
posibilitatea de a se manifesta. Tuturor celor ce alcătuiesc un popor, care ar
fi fost eminent, dacă se năștea din liber-tati și liber-mami.
Omule, a-ți întreține starea de libertate tot luptă pentru libertate
înseamnă. Adică, pentru ca să fii liber, trebuie să lupți pentru libertate
chiar când ești liber. Iar eu unul dau tot aurul tăcerii pentru libertatea de a
putea spune „Da!” sau „Nu!”
Pe de altă parte, libertatea de expresie poate echivala perfect cu
libertatea de ne-expresie, alegerea aparținându-ți în aceste timpuri fără
cenzură, când oamenii liberi vorbesc de la egal la egal, iar sclavii vorbesc de
la inegal la inegal. Pentru că, din păcate, și azi unii inși mai aleg libertatea
de a fi sclavi.
Apoi, în discuții, este invocată cenzura economică in actus... Da. Pentru că astăzi, nivelul libertății cifrelor
depășește cu mult nivelul libertății cuvântului.
Dar cu cenzura interioară cum rămâne?... Odată ce libertatea interioară
este un mod discret de a stăpâni, de a domina, fără a fi perceput în exterior. Libertatea
spiritului tău e cu atât mai mare, cu cât o domini mai mult. Printr-o
disciplină severă nu îți reduci libertatea de acțiune, ci selectezi din ea atât,
de cât ai nevoie pentru a fi învingător. Sau pentru a nu fi învins.
Bineînțeles, nu se poate nicidecum de a nu invoca modificările
survenite în absența cenzurii. Unele din ele, incontestabil – nobile. Dar, din
păcate, de cealaltă parte, – terorizarea bunului simț, dezmățul amoral,
agresivitatea mediocrităților, injuriile etc. Și ele fiind dovada implacabilă
că împotriva libertății cuvântului nu o singură dată e folosit călușul din
cuvinte. Agresive. Astea, uneori, parcă susținute de excesul de corectitudine
politică, cenzorii de altă dată spunând, oarecum a laudă, că dănănaia ar fi
pornit chiar de la ei, de la vigilența lor bolnavă. Din păcate, într-o anumită
măsură par să aibă dreptate.
Incontestabil, a crescut numărul celor impertinenți, provocatori,
cârcotași, a nulităților nemulțumite de tot și de toate. Însă ce li s-ar putea
face, odată ce dreptul de a fi liber e fundamental pentru om? Da, și dreptul la
cădere liberă. Inclusiv, la căderea în mocirlă. Iar de când cu libertatea sexy-porno,
nu mai e bai că regele e gol: deja s-a dezgolit și regina. Iar societatea face
tot mai mult abstracție de tabuuri, astea fiind rudele decente ale indecentei
cenzuri și verișoarele puritane ale dezmățatului gâde al libertății nelimitate. Iar când absolut toate ajung libere de a
face orice, deja doar libertatea nu mai este liberă. Libertatea excesiv
de liberă devine propria sa captivă.
În fine, cu titlu de epilog, de la Socrate reinterpretare: Cunoaște-te
pe tine însuți. Dacă îți permite propria-ți cenzură interioară...
Martie 2020
vineri, 27 martie 2020
SĂ NU IEȘI DIN CASĂ...
Iosif BRODSKI
[Baricadează-te de cosmos, de eros, de virus...]
Să nu ieși din casă, ai putea cădea în eroare.
Dacă ai de fumat „Șipka”, la ce-ai râvni Soare?
Afară-i absurd, mai ales ce ține de fericire.
După ce mergi la WC, revin-o-n odaie și-n fire.
Dacă ai de fumat „Șipka”, la ce-ai râvni Soare?
Afară-i absurd, mai ales ce ține de fericire.
După ce mergi la WC, revin-o-n odaie și-n fire.
O, nu ieși din casă, nu chema vreun taxi-motor,
Pentru că spațiul nu e decât strâmtul coridor
Până la contor. Iar de apare drăguța – ce faci?
Alungi îndat`, nătăfleața de ea, fără s-o dezbraci.
Pentru că spațiul nu e decât strâmtul coridor
Până la contor. Iar de apare drăguța – ce faci?
Alungi îndat`, nătăfleața de ea, fără s-o dezbraci.
Nu ieși din casă; spune-ți că, pare-se, ai și răcit.
Ce-ar fi mai interesant decât pereții, plita de gătit?
De ce să pleci, când seara, cum s-a tot întâmplat,
Vei reveni iar tu, dar parcă oarecum mutilat?
Ce-ar fi mai interesant decât pereții, plita de gătit?
De ce să pleci, când seara, cum s-a tot întâmplat,
Vei reveni iar tu, dar parcă oarecum mutilat?
O, nu ieși din casă. Dansează. Bossa-nova.
Palton pe trup gol, joben, desculț, - vezi, nu luneca!.
În hol miroase-a varză și-a schiuri proaspăt unse.
Ai scris prea multe buchii. Mai lasă și ascunse.
Palton pe trup gol, joben, desculț, - vezi, nu luneca!.
În hol miroase-a varză și-a schiuri proaspăt unse.
Ai scris prea multe buchii. Mai lasă și ascunse.
Nu ieși din casă. Numai odăii tale fie-i dat
Să știe cum arăți. Încolo – strictul anonimat
În ergo sum; inimii rămână-i secretă substanța.
Nu ieși! Afară nu-i Eldorado, nu e nici Franța.
Să știe cum arăți. Încolo – strictul anonimat
În ergo sum; inimii rămână-i secretă substanța.
Nu ieși! Afară nu-i Eldorado, nu e nici Franța.
Nu fi prostănac! Să-ajungi ce alții n-au fost să fie.
Nu ieși din casă! Chiar dacă-a tapetelor hârtie
Îți fură chipul, iar mobila te crede un ins intrus.
Baricadează-te cu ea de cosmos, eros, de virus.
Nu ieși din casă! Chiar dacă-a tapetelor hârtie
Îți fură chipul, iar mobila te crede un ins intrus.
Baricadează-te cu ea de cosmos, eros, de virus.
1970
Traducere de Leo Butnaru
Abonați-vă la:
Postări (Atom)