joi, 4 septembrie 2008

UN ROMAN MEMORIALISTIC din Basarabia anilor 50-60



Leo BUTNARU. Copil la ruşi.
Editura „Ideea Europeană”, Bucureşti, 2008.

P.S. (Sau – mic epilog)

Da, anume aşa a fost /în/ copilăria noastră cea de toate zilele (...trecute)... – şi aceasta ar fi – ziceam undeva sus, în text, – sintagma, refrenul pe care l-aş fi putut pune după fiecare capitolaş dintre şase (trei şi trei) (aste)riscuri (...aste riscuri, domnii mei!), semănând, probabil, cu o, doar pe jumătate, câştigătoare piesă de domino... (Cea mare e şase-şase...) Copilăria noastră cea de toate zilele trecute (să renunţăm la paranteze; adică – să scoatem trecutul din ele), ce s-a topit difuz, cu oarecare şansă de re-întrupare imagistică, ideatică, de sentiment, în pasta deasă a negurilor inevitabile într-un spaţiu din preajma unui râu – Răutul, şi a unui altuia, care e un afluent al Lethei, la acesta ducându-ni-se, pe rând, fiecare vârstă în parte, nu toate – câte ne vor fi fost date – deodată. Aceste fluvii au apa ce oglindeşte, ralenti, procesul cum se dispare, cum se aneantizeză omul pe un anumit parcurs de ani, viaţă şi amintiri...
Dar se spune că, într-un mod anume, omul se poate împotrivi deplinei sale neantizări. Cel puţin, pe o anume postată cronospaţială. Unii – pe una mai scurtă, alţii – până la deplina dispariţie a vieţii de pe planeta Pământ. Dar, posibil, şi după aceea, dacă cineva dintre pământeni se va refugia în alte spaţii, în alte teritorii cosmice, prielnice (a)ducerii mai departe a vieţii concepute de (şi pe) Terra. (Uite că planeta noastră are componente bi-parientale: tată – Pământ, mamă – Terra). Însă, până atunci – dezastruosul sau, totuşi, fericitul deznodământ general – omul mai crede că se poate împotrivi Lethei şi afluenţilor ei de uitare. Prin scris – reiau, repet şi eu sintagma-loc-comun, acum, când simt şi văd aceste cuvinte scriindu-se. Pornind de aici, omul îşi mai spune că, bineînţeles, avea dreptate Genette susţinând că o operă literară, inclusiv una de memorialistică, ar fi un instrument pe care autorul i-l oferă cititorului pentru a-l ajuta pe acesta să citească în sine. Prin urmare, îndrăznesc să cred că şi prezenta (sus-)carte îi va ajuta pe mai mulţi oameni, din diferite generaţii şi, cum e posibil astăzi, din mai multe secole (XX, XXI) să citească în propriile lor copilării, să le invoce şi să le jure că vor face acest lucru cât mai des, întru nedespărţirea lor vreodată (ca nicodată, cât o mai fi să fie pe lume). Citindu-ne copilăria, drept valorizare a expresiei sinelui şi despre sine, drept autenticitate afină cu particularitatea întru personalizare (odată cu creşterea şi, hai să zicem, oarecare înţelepţire a ta) şi diferenţe specifice, care te fac recognoscibil printe sutele, miile, milioanele de alţi copii. Citirea de sine drept captivant-înduioşătoare confruntare – întru verificare – cu propria ta interior(in)timitate, structură-funcţionare a memoriei ca suflu divin şi mecanică sacro-cosmico-tainică. Este norocul şi modalitatea de a re-ajunge la tine şi la lume, în anumite faze ale acesteia şi ale tale, ca parte componentă a ei.
În tot ceea ce ne-a oferit (şi ne mai oferă/referă, prin rememorare) copilăria – fascinantă şi inventivă –, eu unul cred că, în modu-i de a fi, dânsa avu şi ceva din anticiparea... Internetului (!), despre care se spune că potenţează „reveria de a comunica absolut fară limite, până la transformarea ei într-un real accesibil în mod rapid si nedistorsionat. Eliminand graniţele fizice, corporale, ale contactului, transgresand limitele de timp si spaţiu, ei (Internetul şi... copiii – n.m) ajung, dupa cum spunea odinioara Marshall McLuhan, să transforme lumea într-un „sat planetar” (...NEGURENI, spre exemplu... – l.b.) – ca să mă refer, în parafrază, la unele din citatele la îndemână, aflate, cu mici variaţiuni stilistice, la mai mulţi autori (de pretutindeni).În acest efort de rechemare cu drag şi nostalgie vom vedea că din conştiinţa noastră, a fiecăruia în parte, prind a dispărea anumite pete oarbe şi o tot mai mare parte a memoriei de demult îşi... recapătă văzul, îşi recapătă conştiinţa de sine, adică – ştirea, informaţia despre ce şi cum am fost, am devenit. În aşa mod re-capeţi, re-cultivi o tot mai cuprinzătoare suprafaţă de proiecţie (şi protecţie!) a dintâielor tale experienţe de viaţă (adică, de... tot şi de toate felurile şi în toate modurile); o tot mai amplă suprafaţă de proiectare a ta în sineşi (tineţi), cel neîntinat, încă, pruncul-copilul-preadolescentul.
(p. 233-235)

vineri, 18 iulie 2008

Un poem


leo butnaru


CIORAN

...nu e căderea mea să-mi dau cu părerea despre
acest sau alt mare filosof – un
român din popor – vă
cam daţi seama la cine m-aş putea referi. Nu
sunt din cei care suspectează cancelaria proniei de
birocratism antiromânism – catastiful e
deschis vraişte: oricine poate citi numele
sapientului care întruneşte
dubla condiţie „cu obscuritatea” sau doar
pe cele ale ambiguităţilor existenţei – gândesc în
acest amurg când
în orice direcţie ar zbura
corbii taie diametral cerul – un
clişeu geometrico-melancolic inevitabil; corbii
fâlfâind jos razant peste
ţiglele sângerii-afumate ale
gării din Sibiu peste
peronul înserat pe care urmăresc cu
angoasantă fascinaţie spectrala antidialectică a
vedeniei filosofiei.

marți, 15 iulie 2008

TÂNĂRUL Vladimir MAIAKOVSKI



Vladimir MAIAKOVSKI
(1893-1930)

Traducere de Leo BUTNARU


S-a născut în localitatea Bagdadi din Gruzia într-o famile de dvoreni. Tatăl său activa în domeniul silviculturii. Studiază la gimnaziul din Kutaisi. După moartea tatălui, împreună cu mama şi cele două surori se stabilesc la Moscova (1906), unde urmează clasa a 4-a într-un gimnaziu clasic, dar, din cauza neachitării taxei de studii, în anul următor (1908), este exmatriculat. Preocupări marxiste, arest, 11 luni de închisoare. În detenţie, scrie un caiet cu versuri care îi este confiscat de gardieni. În 1911, se înscrie la Şcoala de arte plastice, face cunoştinţă cu David Burliuk (care îl consideră „genialul meu prieten”), organizatorul grupului futurist „Hileea”. Din cauza manifestărilor publice, în 1914 ambii sunt exmatriculaţi.
Debutează în presă cu două poeme – în almanahul „O palmă dată gustului public” (1912). Peste un an, debutează şi editorial, cu volumul „Eu”. Urmează serviciul militar într-o unitate de autotransport (1915-1917). Este tot mai evident că futurismul său impetuos are un caracter romantic.
Călătoreşte în Letonia, Franţa, Germania, – mai târziu – în Statele Unite ale Americii. Scrie impresii de călătorie, versuri, publicate în cărţi nu prea mari. Exegeţii creaţiei sale îi aseamănă opera unei piese în 5 acte: prologul – tragedia „Vladimir Maiakovski” (1913); primul act – poemele „Norul cu pantaloni” (1914-1915) şi „Flautul vertebrelor” (1915); actul doi – poemele „Război şi pace” (1915), „Omul”; actul trei – piesa „Misteriul buf” şi poemul „150 000 000”; actul patru – poemele „Iubesc” (1922), „Despre aceasta” (1923); actul cinci – poemul „E bine!” (1927), piesele „Ploşniţa” (1928-1929) şi „Baia” (1929-1930); epilogul – prima şi a doua introducere la poemul „În gura mare” (1928-1930) şi scrisoarea de dinaintea morţii (sinuciderii?) „Tuturora” (12 aprilie 1930). Celelate lucrări ale sale se încadrează, implicit, tipologic, în unul sau altul din aceste compartimente ale creaţiei unui autor cu adevărat atins de geniu. De altfel, ca şi Hlebnikov, Esenin – alţi doi mari poeţi ai avangardei, primul – totalmente devotat acestei fenomenologii, al doilea – episodic (imaginismul).


NOAPTE


Purpuriul şi albul aruncate-s, boţite,
în verde împroşcau cu ducaţi din străinătăţi,
iar negrelor palme-ale ferestrelor adunate
li s-au împărţit galbene şi arzătoare cărţi.

Bulevardelor, pieţelor straniu nu li se pare
să vadă togi albastre pe clădirile-nalte.
Mai alergând, ca răni de galbenă culoare,
flăcările prind gleznele-n brăţări bogate.

Gloata – o sprintenă şi bălţată pisică –
înota, mlădiindu-se, de uşi ademenită;
fiecare-ar fi vrut să târască puţin, adică,
namila din râsul ca bolovanul, cotilită.

Simţind ale veşmintelor chemătoare labe,
în ochi le-mboldii c-un surâs; şi-ameninţând infernal
de-a bate-n tinichea, hohoteau progenituri arabe,
peste frunte înflorindu-şi aripi de papagal.

(1912)

DIMINEAŢĂ

Ploaia-ncruntată priveşte cruciş.
Iar după
grilaj –
sumar anturaj –
ale firelor de fier
perine.
Şi pe
ele
se sprijină lejer
picioarele
răsăritelor stele.
Dar pei-
rea felinarelor,
ţărilor
în coroane de gaz lampant
pentru ochi
făcu mai dureros
buchetul prostituatelor cu mers clătinat
ce înde ele nu-şi ascund
gând duşmănos.
Şi e sinistru-n
glumiţa lui
înţepătorul râset beteag –
din galbene roze
ortăvitoare
se răspândi-crescu-n
zig-zag.
Să urmărească
larmă
şi dramă
plăcut i-i ochiului:
sclav
crucilor
indiferent-tihnit-suferind,
coşciugele
sordidelor lupanare
zorii le-aruncă-n glastră
cu flăcări mistuitoare.

(1912)

PORTUL

Cearşafurile apelor au fost sub burtă.
Pentru valuri le sfâşia un alb dinte.
Fusese urlet de sirene – de parcă la hurtă
goarne turnau amor şi pohtă ce minte.
Bărcile se lipiră de leagăne, la fiece intrare,
lângă mamelele mamelor minore.
În urechile asurzitelor vapoare
ardeau cerceii de ancore.

(1912)

DIN STRADĂ ÎN STRADĂ

Strada,
pi-
aţa.
Faţa
bulevardelor
anilor
e mai dras-
tică.
A-
dică
peste caii de fier
prin geamurile caselor alergătoare
săriră primele cuburi.
Lebede ale gâturilor de colopotniţe-nalte,
arcaţivă-n juveţele firelor
de electricitate!
Deja în cer girafa desenat-conturată
gata-i să-mpestriţeze ruginii smocuri.
Pestriţ ca păstrăvul,
fiul
nereliefatei arături.
Scamatorul
şinele trage
dintre fălcile tramvaiului,
ascuns de cadranul turnului.
Noi suntem cuceriţi!
Căzi de baie.
Duşuri.
Ascensor.
Dezleagă al sufletului corsaj.
Palmele-ţi ard propriul trupşor.
Strigă sau nu striga:
”Eu nu am vrut!” –
dur e
garoul
remuşcărilor.
Vântul ghimpos
coşului
îi zmulge
smocul lânei fumuriu.
Un felinar pleşuv
languros îi scoate
străzii ciorapul
negru-cărbuniu.

(1913)

EU

Pe caldarâmul sufletului meu
măcinat de necunten mers
paşii deliranţilor
împletesc urmele frazelor dure cu
şi fără-nţeles.
Anume unde oraşele
sunt spânzurate
şi în ştreangul norilor
îcremeniră ale turnurilor grumaji ca
strâmbe interjecţii –
într-acolo merg
să bocesc de unul singur
vardiştii
răstigniţi pe intersecţii.

2. Câteva cuvinte despre soţia mea

Pe a nemaiştiutelor mări depărtate plaje
trece luna –
soţia mea.
Roşcovană amantă.
După al ei echipaj
guraliv se-ntinde gloata de constelaţii pestriţ dungate.
Se cunună cu al automobilelor garaj,
se sărută cu chioşcurile ziarelor deocheate,
iar trena căii lactee coafată-paj
e-mpodobită cu sclipitoare paiete.
Cu mine însă cum rămâne?
Celui ars de fiebră cobiliţa sprâncenelor
din fântânile ochilor îi aduse recile găleţi.
În mătasea lacurilor tu te legănai,
coapsele-ţi cântau ca o vioară de chihlimbar.
Pe plaiuri unde-i rău de-acoperiş,
nu vei prinde pasărea măiastră.
Mă înec în bulevarde, învăluit de tânga vânturatului nisipiş:
că aceasta este chiar fiica ta –
melodia mea
în ciorapi ajuraţi
lângă cafenea!

3. Câteva cuvinte despre mama mea

Am mamă pe tapetele cu albăstriţe.
Iar eu mă plimb pestriţ împăunat,
Vârtejite pâlcuri de romaniţe, măsurând cu pasul, le chinui.
Va prinde vântul a cânta la oboaie ruginoase,
voi aştepta la geam,
crezând
că voi vedea din nou norul
ce se aşează pe acoperişuri de case.
Iar spre mama bolnavă
se perindă freamătul norodului
de la pat până-n ungherul pustiu.
Mama ştie –
Astea-s vrafuri de gânduri demente
ce ies din al fabricei Şustov* acoperiş negriu.
Şi când fruntea-mi încununată de pălăria de fetru
geamul ce se stinge o va-nsângera,
voi spune,
cu basul meu despicând urletul vântului:
„Mamă,
dacă mi se va face milă
de glastra chinurilor tale,
lovită de tocurile dansului de nori
zdrăngănit la banjo –
cine ar fi să mângâie mâinile de aur,
frânte de-o firmă-n vitrinele Avanţo?**...”
________
*Fabrica Şustov – a industriaşului N. Şustov, mare producător de coniacuri.
**Vanţo – magazinul de articole de artă al lui B. A. Avanţo (nume rusificat după italienescul d’Avanzo).

Câteva cuvinte despre mine însumi

Îmi place să privesc cum mor copiii.
În lovitura râsetului aţi observat val înceţoşat
întins după tristeţe ca o trompă?
Iar eu –
în sala de lectură a străzilor –
atât de des răsfoii al sicriului tom.
Cu degete ude
miezul nopţii mă pipăia
pe mine şi gardul putrezind de boală
şi cu stropii de ploaie pe chelia-cupolă
alerga dement turnul de catedrală.
Văd – Hristos a evadat din icoane,
poala tunicii fluturând în vânt
i-o săruta, plângând, moina apostată.
Strig, în price cu chirpiciul,
înfigând frenetic cuţitul slovelor
în a cerului carne umflată:
„Soare!
Tatăl meu!
Barem ţie-ţi fie milă, nu mă chinui!
Anume sângele meu vărsat de tine curge drum-lung,
prin lume se duce.
Anume sufletul meu
ca petece de nori sfâşiaţi
pe fundalul cerului ars
se vede pe-a clopotniţei ruginită cruce!
Timpule!
Barem tu, iconar şontâcăit,
chipul mi-l schimonoseşte-n culori
pentru capela de pocitanii a veacurilor.
Eu sunt singur ca ultimul ochi
al omului ce se duce-n împărăţia orbilor!”

(1913)

duminică, 22 iunie 2008

Din "Ramuri", 2008, Nr.5.



Marina ŢVETAEVA
(1892 – 1941)

Traducere şi prezentare de

Leo BUTNARU

S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză, finlandeză. Învaţă la Moscova, apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte cu Serghei Efron care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, e bănuit că ar colabora nu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina Ţvetaeva are un roman cu poeta Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme. În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi soţul şi fiica, acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să petreacă 16 ani. Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga. Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941 se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani mai înainte, alţi mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.
A editat cărţile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de şobolani” (1925), „Poemul sfârşitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.
În internetul rusesc, excepţionalul şi extrem de bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminate, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har: predecesorii (anticipatorii, preanunţătorii avangardei), akmeiştii, imaginiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Lireny”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breasla poeţilor”...) – însă nu doar poeţi, prozatori, ci şi pictori, compozitori, sculptori etc. Ne putem întreba: de ce anume (această... lume) pe un site dedicate unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea mult (adânc) implicată în efervescenţa fenomenologiei avangardiste? Răspunsul e unul simplu: Marina Ţvetaeva a reformat / reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei ei – a uneia din cele mai mari poete ale lumii.

***

Versurilor mele, scrise atât de devreme,
Încât nici să ştiu că aş fi – poet,
Ce erupseră ca stropii din havuz şi steme,
Ca scânteile din rachetele-n foc desuet,

Explodând, ca mici diavoli, fiinţe ciudate,
În sfânt locaş, unde-i vis şi tămâiere,
Versurilor mele despre tinereţe şi moarte,
– Versurilor necitite-n orice sfere! –

Aruncate prin praful de magazine, oriunde,
(Chiar dacă nimeni nu le-a luat şi nu le ia!),
Versurilor mele, precum vinurilor scumpe,
Le va veni timpul, numaidecât, – da.

Mai 1913

***

Lui P. E.

Peste pământul dumitale frunzele cădeau în hău,
Şi-acum mai miroase-a pământ.
Ascultă-mă, mortule, ascultă-mă, dragul meu,
Totuşi, îmi aparţii, ca prin legământ.

Simt că râzi! – În fericită trăsurică de drumeţie pitit!
Luna e sus.
Al meu – atât de netăgăduit şi de nepotrivit,
Ca acest braţ supus.

Iar cu bocceluţa, devreme, veni-voi, până dimineaţa cade,
La uşa spitalului.
Dumneata pur şi simplu ai plecat în ţările calde,
Spre-ntinsul oceanului.

Da, v-am sărutat! V-am vrăjit, cât se poate!
Râd de bezna de dincolo de mormânt, fioroasă!
Eu nu-i cred morţii! Vă aştept de la gările toate –
Acasă!

Las’ să se scuture frunzele; spălate şi şterse
Fie cuvintele pe panglici de doliu, la groapă.
Dar, dacă pentru lumea întreagă sunteţi mort, reiese –
Şi eu sunt moartă.

Bineînţeles, văd, simt, – vă presimt aievea.
– Pe ale dumitale coroane care-ar fi rostul benzilor?! –
Nu, nu v-am uitat şi nu vă voi uita
În vecii vecilor.

Unor atare promisiuni le cunosc lipsa de sens,
Ştiu de-al lor impuls insipid.
– Scrisoare în infinit. – Scrisoare în nemărginit univers. –
Scrisoare în vid.

4. X.1914

***

Mă vreau la oglindă, unde-i neclaritate
Şi vis ce înceţoşează rostul,
Eu m-aş interesa – unde ţineţi cale, încalte,
Şi unde vă este masul, adăpostul.

Văd clar: catargul navei în soare,
Şi dumneata – pe punte, a uimire...
Iarăşi dumneata – în fumul trenului... Ogoare
În veşnică jeluire...

Înrourată-i înserata câmpie,
Deasupra noastră – corbii, ciorile...
– Binecuvântată vă fie
Năzuinţa spre toate zările!

3.V.1915

***

Cu năvalnica tandreţe – mai apoi,
Curând de la toţi voi pleca, –
Şi tot mă gândesc căruia din voi
Blana de lup îi va rămânea,

Cui – pledul plin de alint
Şi bastonaşul subţire cu ogar încrustat,
Cui – brăţara-mi de argint,
Cu peruzea – praf presărat...

Şi toate bileţele, şi florile toate,
Pe care nu am cum le păstra...
Şi tu – ultima rimă a mea,
Ultima mea noapte!

22.IX.1915

luni, 9 iunie 2008

Leo BUTNARU: o proză din "România literară", 2008, Nr. 15.



ULTIMUL CITITOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ...


Lui Gheorghe Grigurcu

Prin secolul 33 (XXXIII – cu cifre romane...), în Republica Moldova, sau, posibil, în România, ba chiar, nu este exlus, în România Mare-bis – nimeni nu poate şti ce şi cum se va întâmpla până atunci în – hăt! – hatul secolului 33, încât urmaşii noştri se pot trezi chiar cu toate teritoriile întregite în cadul Europei Unite cu Statele Unite ale Americii sau chiar cu cele două Americi, de sud şi de nord, plus Cuba, Triunghiul Bermudelor, – ca să nu excludem din calcul Eurasia şi China, în special, – astfel că nu sunt în zadar pledoariile noastre prezente pentru un dimpreună-a-fi...
Dar s-ar părea că o luarăm pe pârtia unui alt subiect, dramatic, stringent non-stop, dar totuşi – altul, faţă de intenţia iniţială a naraţiunii prezente, în desfăşurare sub ochii domniilor voastre... Numai că nu se poate desfăşura sub ochii dumneavoastră, dacă, asemeni personajului care iată-iată apare peste câteva rânduri de text – în text, sunteţi de asemenea din secolul 33... De ce nu se poate?... Pentru că problema, ecuaţia e următoarea: în acel secol 33, în ţările, uniunile sau comunităţile pe care încerc să le presupun, să le conturez, trăia – atenţie! – un cititor în limba română. Ceialţi, concetăţeni sau con-continentali, con-intercontinentali-interplanetari etc. (deja în lume apăruseră multe noţiuni noi, în dependenţă de modelele, modulaţiile şi tribulaţiile politice, statale, etnice ş.a.m.d); aşadar, ceilalţi îl considerau pe acest unic cititor din Moldova, România sau... (vezi textul de mai sus) un pic cam ieşit de pe fix. Dar, mă grăbesc să-i dau dreptate cititorului, – nu era aşa, ieşit-sărit: pur şi simplu, omul era extrem de legat de lectură, ca într-un basm foarte vechi, de prin secolele 27-29, poate, când, cică, mai citeau încă până şi fata babei şi fata moşneagului, şi Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, Meşterul Manole şi Ana, preşedintele ţării şi unii politicieni etcetera. Aşadar, era un ins de modă veche, antică, s-ar putea spune, homeriană, chiar dacă, din cauza orbirii, Homer nu putea nici să scrie, nici să citească.
Însă românaşul nostru citea! Se încăpăţâna să citească. Acolo, în peste 12 secole de aici înainte! Nu, nu s-ar fi putut spune că are atingere cu ieşitul de pe fix – liceul l-a terminat aproape cu eminenţă, a participat la olimpiada internaţională a elevilor cititori (încă), unde, din vreo 50 de state, se găsiră doar vreo 21 de concurenţi. Mergea bine şi la Universitate, însă de acolo, pe la anul trei, fu exmatriculat: un coleg de cămin l-a turnat că, nopţile, citeşte sub plapumă la lumina unei lanterne!
Dar, în fine, chiar şi cu studii universitare incomplete, s-a descurcat. Şi-a procurat un avion supersonic, astfel că, dacă ai casei îl cicălesc că citeşte şi citeşte şi tot citeşte, lectorul acesta ciudat zboară aiurea, într-un loc numai de el ştiut, unde se mai poate citi în relativă linişte. Oricum, familia o poate întreţine din citit – din reclamă de genul: „Vizitaţi Chişinăul! Printre alte curiozităţi, vă veţi întâlni cu omul care mai citeşte! Întâlnirea – cu bilete plătite”.
În mare, totul e ca la oameni. Ca la lume. Numai că, – mă rog, –chestia asta cu cititul... îl deosebea. Îl... retro-particulariza. Radical. De ceilalţi. Asta e: îi plăcea să citească. Şi nu, colea, o oră-două pe an, sau, hai să zicem, pe lună, ci – devora carte după carte. Minuţios, atent, fără grabă citea.
Când cineva se plângea că el strică aspectul general al societăţii, autorităţile constatau, oarecum abătute: „Ar putea fi şi mai rău... Lăsaţi-l în pace...” Şi de ce n-ar fi fost lăsat? În pace. Nu bârfea pe nimeni, nu turna la CNASS; când era chemat la şcoală, că, mă rog, unul din cei cincisprezece copii ai săi a comis cine ştie ce abatere de la regulament, – venea. Frecventa adunările părinteşti. La 1 martie, le dăruia mărţişoare alor casei, la 8 – flori soţiei. Pe 1 decembrie se prindea în hora unirii pe podul de peste Prut care, spre fericirea noastră, nu devenise apa sâmbetei.
Ei, dar asta e (buba), – devora, rând pe rând, cărţi din bibliotecile ce mai rămăseseră pe ici-colea în oraş. Nişte... rămăşiţe, bibliotecile... Nimeni-ţipenie în ele, ci doar gardianul. Nici vorbă de director, bibliografi, bibliotecari – nimeni, ci doar gardianul. De te simţi ispitit – mă rog, intră, umblă şi tu, cu gura căscată, prin labirintul de tomuri, prin tranşeele cu cărţi rare, chiar – incunabule, numai să nu comiţi cine ştie ce neregularitate... Pentru că nici n-ai putea face vreun rău: de pretutindeni, eşti fixat de ochii camerolor de supraveghere... Vreun vizitator intrat pe-acolo, din curiozitate, privind nedumerit de jur-împrejur, prin geometria ciudată a rafturilor din spaţiul a ceea ce, cu doar două-trei secole înainte se mai numea bibliotecă, zice aiurit: „Da’ proşti mai erau ăia, dom’le...” „Ăia” – aţi înţeles corect – premergătorii care mai construiau, completau şi frecventau biblioteci... Nişte retardaţi, cum ar veni...
E drept, cititorul nostru inveterat are programul său, nu uită de familie, duce gunoiul la conductă, mai repară câte un întrerupător electrico-electronico-computerizat, face o cafea – îi place – iarăşi păsărele? – râşniţa manuală! – frecventează anticariatele, după care, cu mare greu şi chieltuială de timp, uneori poate găsi vreun animăluş de pluş de prin secolele 25-26... Include televizorul, uneori priveşte vreo două minute de fotbal, din pogramul non-stop. Încolo – se retrage în cabinetul său şi – dăi, dăi, dom’le, cu întorsul filelor de carte! Fâş, fâş, pâş, pâş! – are un ritm ameţitor de lectură. Pentru că el e din foarte puţinii din Moldova, sau România. Sau... – precum spunea ceva mai sus – unul din puţinii, poate că unicul care nu confundă încă literele cu cifrele... ceilalţi scriu şi citesc numai cu şi în cifre! El, însă, ajunge a citi câte 3-4 cărţi, nictemer.
I se mai impută că nimeni nu mai înţelege ce fel de cărţi citeşte el. „Româneşti”, le spune calm. „Păi şi noi suntem români, de ce nu înţelegem?” Ce să le răspundă?... Şi el – citeşte româneşte, încă; dar, precum şi ceilalţi conaţionali ai săi, vorbeşte deja o altă limbă. Esperanto, se pare, sau, poate, încă engleză... Nu e frivol a presupune – şi chineză... Sau – hindi... Astfel că, repet, în româneşte citeşte numai el, pe când ceilalţi 11 milioane de conaţionali – atâţia i-a constatat ultimul recensământ, din anul 3333... O fi emigrat, inclusiv – pe alte planete?... Sau – nu s-au declarat ca atare... Nu că sus şi tare, ci barem în anonimatul cela de anchetă statistică...
Citeşte, citeşte, citeşte, apoi strânge cu acurateţe volumele răvăşite, le aşează frumuşel în raft – Doamne, – raft! – ce arhaism! Papură Vodă, nu altceva! După care se întinde în pat şi visează cu ochii mijiţi. Cuprins de euforie. Bine că a strâns cărţile de pe duşumele – să nu se împiedice de ele vreun gâgâlici din famile, unul din mai recenţii veniţi pe lume. Şi pe lună, s-ar putea spune. Pentru că, în familie, ei toţi, părinţi şi copii, şi-au făcut un scop sin a aduna o sumă necesară pentru a plăti 17 locuri – recheta ful – pentru o excursie în lună. Astfel că, pe de o parte, ai casei se străduie să nu-i prea arate iritarea lor, când îl văd că citeşte sau vin turişti de aiurea, îmbulzându-se în casa lor, să vadă cum tăticul e absorbit de lectură. Vă spuneam doar chestia aia cu reclama: „Vizitaţi Chişinăul! Veţi vedea un român care citeşte! Vederea – cu bilet de intrare”.
Numai că nu a fost să ajungă şi el în lună... Din cel mai banal motiv: pur şi simplu, s-a isprăvit...
A început să vadă prost cu un ochi. Apoi cu celălalt. Soţia îi zice, hai în vizită la oculist. Iar acesta, doctorul, era chiar unul dintre rudele lor îndepărtate. S-au salutat, apoi a luat loc în fotoliu, oculistul a pus o lumină, alta, a luat microscopul, oglinzi, lupă şi altele, s-a porăit mult cu ruda sa importantă, cititorul nostru, mândria noastră etnică din secolul 33, însă după o oră de studiu, cercetare, diagnosticare suspină adânc, poate că chiar dureros, spunând doar atât: „Nu mai e nimic de făcut...” Auzind astea, cititorul – baţ! – o dă în infarct! Şi chiar moare...
El se temea nespus de tare de oculişti. Că-i vor spune odată că nu-i mai pot reîntoarce vedere. Deci, că nu va mai putea citi. Precum i se şi întâmplase în fotoliul rudei sale îndepărtate. (Poate că chiar de pe altă planetă...)
Da, se temea de oculişti.
Dar cine nu se teme de ei. Da, da, chiar mai mult decât de stomatologi se tem! Pentru că nu este echivalentă scoaterea unui dinte cu scoaterea unui o...!!!...chi!!!

P.S. Bineînţeles, aveţi dreptate în ceea ce vă gândiţi: într-adevăr, pe piatra sa de mormânt fu scris, simplu: „Ultimul cititor în limba română”.
Vizita mormântului era şi ea pe bază de bilete pe care era imprimat chipul său, al micului (Marelui?) Ultim.... Astfel că familia rămasă în urma sa nu o ducea deloc rău...

22.II.2008

miercuri, 21 mai 2008

O CARTE. O prefaţă.

ŞLEFUITORUL de lentile: [eseuri] – Ch.: Prut Internaţional, 2005. – 252 p. – (Scriitori contemporani).

PASIENŢA PURTĂTORULUI DE OGLINZI
(în loc de prefaţă)
În structura sa, această carte este, probabil, a unui continuum analogic ca parte componentă a ceea ce Roland Barthes numea cosmogonie literară, în subtextul său întrunind procesul propriu-zis al scrisului dedublat mereu de cel al lecturii ca entropie («care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis», precum spune definiţia; ei bine, aici informaţia e mai curând sugerată, decât indicată), în imensele întinderi textuale şi multitudinii ideatice ale acesteia. Pe parcursul a trei decenii, «cronica» acestei simbioze a fost documentată în mii de fişe cu note, impresii, consideraţii, detalii alese sau pur şi simplu expresive ce atestau, implicit, o anumită obsesie întru luxul estetic (artistic, în general) sau, poate, nobleţea ei delicată, «cuminte, ca semn al bunei creşteri», dar şi elementarul «vagabondaj» de bibliotecă şi cartotecă. Încă de student, pe când începusem încropirea unui fişier sau doar a unui fel de tabelae memor, de-a dreptul haotic în primara-i alcătuinţă, la sumara lui cercetare, mă impresiona, mă captiva mobilitatea spiritului creator în pluralitatea specificităţilor sale umane, personalizate de mari creatori într-o fascinantă diversitate de posibilităţi, variaţiuni şi opţiuni de afirmare ca viziune şi originalitate. Apoi, purcesei la o primă tentativă de sistematizare, inserând diverse fişe afine ca informaţie, pe criterii motivaţionale, ideatice sau de... liberă asociere şi asociaţionism, autonomizându-le în plicuri aparte, din care prinseră a mi se contura vag-explicit eventuale combinaţii de sintagme angrenate/integrate în sisteme tematice, de gen şi stilistice ce le-ar face «şi mai compatibile» (!) unele cu celelalte într-o râvnită unitate de subiect expresiv(ă). Din conţinutul unuia dintre acele plicuri, pe care scrisesem încă prin 1968, «Pseudonime», se înfiripă un text (dacă i-aş spune eseu, ar fi prea mult şi neadecvat). Spre surprinderea şi bucuria mea, acel text a şi fost publicat în revista Cultura din 12 aprilie 1969 (Enigma unor pseudonime), mai apoi fiind inclus şi în Cartea pentru toţi, o ediţie gen almanah, alcătuită de Spiridon Vangheli. Aşadar, acele fişe – câteva zeci – au fost dintâiele supuse triajului, detalierilor, pasienţei de... compatibilitate combinatorie, strâmtorii dintre da şi nu, probelor de selecţie şi simbioză literaturologice. La începutul anilor optzeci, apelând la fişierul în continuă extindere, deja jinduiam împlinirea cât de cât coerentă a unor texte ca spaţii de asamblare în care informaţiile, fragmentele şi evenimentele îşi cedează (impuse de autor, desigur!) libertatea, aplicându-se unor construcţii şi regii eseistice. Şi, odată ce ţinteam eseul, ca şi cum vizam specificitatea creatoare/ "inginerească" de (oarecare) gen, ceea ce însă nu era obligatoriu una a rigidelor aplicaţii sistemice de atentă execuţie metodologică. Pentru că simţisem necesitatea ca acelor eseuri (începând cu anul 1978, câteva din ele publicate în hebdomadarul Literatura şi arta, primele fiind Blocnotes (19 mai) şi Manuscrisele (22 iunie), ulterior incluse în volumul Umbra ca martor, 1991) ce vizau, în principiu, interpersonalitatea cir­cuitului scriitor–literatură–cititor/exeget să le ofer o desfăşurare nara­­tivă, de – aproape – nuvele. Oricum, chiar de ţi-ai pus sau nu atare gând, eseul «te verifică», totuşi, dacă ai ceea ce Constantin Noica numea simţ epic, altfel spus – har de a povesti idei. După apariţia volumului Umbra ca martor, am început să rescriu textele despre spectacolul literaturii, întâi de toate, consolidându-le ca documentare, amplificându-le şi «co­men­tându-le» chiar în procesul maeuticii (naşterii) lor asistate de tot alte şi alte «mobilizări» eurisice. Cred că deja, într-o anumită măsură, reuşeam să mă distanţez, prin luciditate (moderată...), de ceea ce «ar fi vrut» să se plăsmuiască în nerăbdarea sau doar pasiunea revelaţiei eseistice (vă asigur că există şi aşa ceva), declanşatoare de idei, subiecte, imagini, chiar şi de... himere, uneori. Astfel că textele despre istoria scrisului şi cea (dramatică!) a manuscriselor sau despre doar «câte mai puţin de un geniu pe deceniu» în durata civilizaţiilor umane, despre primordiul celor ce aveau să ajungă inegalabile personalităţi de creaţie sau despre relaţia scriitorului cu puterea, despre inspiraţie şi metodele de creaţie sau despre reluări, contaminări, pastişe, plagiate, despre onorariile care, de cele mai multe ori, au fost destul de... zgârcite sau despre ultimele clipe din viaţa nemuritorilor etc. –, acele texte, deci, au cunoscut o variantă apropiată celei prezente încă în vara anului 1991. Însă abia peste zece ani am revenit la ele, dându-le o «a doua formă», în care, începând cu anul 1999, au şi fost publicate în revista Sud-Est, pentru ca, înainte de a le potrivi în ansamblul volumului Şlefuitorul de lentile, să mai fie supuse completărilor şi redactării minuţioase. Adică, independent de concreta persoană a autorului, şi de această dată se confirmă general-valabilul principiu conform căruia un eseu se naşte atât dintr-o intenţie prealabilă, cât şi din dezvoltarea şi ramificarea respectivei intenţii în timpul acţiunii de elaborare literară propriu-zisă.
Filiate din mii şi mii de fişe/note, dintre care cam jumătate au rămas dincolo de aria subiectelor, unele texte se pot percepe ca osmoză a ceea ce Barthes numea literatura şi aventura cu tentă uşor... «detectivistă» în care sunt relevate momentele cruciale ce au determinat vocaţia unei sau altei celebrităţi, făcând-o să aleagă pentru totdeauna anume calea acestui/acelui destin, ca făptuire şi «recompensă». Iar ca să ajungi a conştientiza dispoziţiile şi intuiţiile formative de perspectivă artistică, de preocupări intrinseci ale unei vocaţii neordinare, nicidecum nu se poate fără a dubla problemele artei cu cele ale psihologiei spiritului creator de artă (literatură, pictură, muzică etc.). Aceasta presupune şi capacitatea de a sesiza sau a deduce anumite «mişcări» comune în cadrul proceselor creatoare ce li se întâmplă diferiţilor autori luaţi aparte (nici nu se poate concepe altfel!), însă care presupun şi elemente similare, drept acţiune spirituală, general-valabile sub aspect teoretico-gnoseologic. Deoarece, cu inerentă şi precumpănitoare subiectivitate şi relativitate, în depistarea şi obiectivarea (atât cât şi cum sunt ele posibile) fenomenologiei creatoare declanşate în intimitatea artistului, ca individualitate, este posibilă totuşi integrarea sinestezică a particularului în formele legităţilor şi ordinii universale (cel puţin foarte vag), comune creatorilor de artă.
Prin urmare, pornind de la conceptul de creaţie ce nu e decât o nemaiîntâlnită întâmplare a sinelui auctorial, aceste bibliotexte se referă, într-un mod anume, la concepţiile fundamentale din epistemologia, ontologia şi teoria cunoaşterii, filosofia valorilor, istoria culturii (prepon­derent, celei a literaturii); la problemele de metodă şi antropologie artis­tică, dar, unde a fost cazul, şi la... mitologia tuturor acestora. Ceea ce ar reprezenta un fantastic laborator «al conştiinţei (într-un dimpreună-a-fi universal, L.B.) care produce adevăruri despre noi înşine» (Evelyne Accad), iar pentru un autor luat aparte, cum e şi cazul subsemnatului, se include chiar în profesiunea de credinţă care conştientizează, elucidează şi consolidează întemeierea şi cursul vieţii sale. Iar fidelitatea faţă de fundamentala profesie de credinţă a subsemnatului este mărturisită, implicit, şi de genonatura – îndrăznesc să contaminez simbiotic doi termeni distincţi – ce ar defini formal-tipologic prezentul volum de eseuri: în mare parte, el cade sub incidenţa poeticii în accepţia acestei noţiuni extinse asupra tuturor genurilor de artă, exact-general (!) în sensul pe care-l punea Valery în termenul de poein, ca proces «care se încheie printr-o operă – acţiunea care face». Sau în spiritul în care, în prefaţa la Opera deschisă, Eco defineşte poetică drept «un program operativ pe care artistul şi-l propune de fiecare dată, proiectul de operă care trebuie să se realizeze aşa cum îl înţelege artistul, în mod explicit sau implicit (...) E limpede deci că, în accepţia noastră, noţiunea de «poetică» ca proiect de formare sau structurare a operei acoperă şi primul sens amintit: cercetarea asupra proiectului iniţial se perfecţionează printr-o analiză a structurilor finale ale obiectului artistic, văzute ca document al unei intenţii operative, ca urme ale unei intenţii».
În fine, înclin să cred că, şi în cazul Şlefuitorului de lentile (care, la propriu şi la figurat, rămâne a fi, desigur, Benedict (Binecuvântatul!) Spinoza în persoană, însă care, implicit, poate deveni oricare dintre marii creatori) se confirmă adevărul că o astfel de selecţie şi «recoltare» de imagini/acte/documente/întâmplări/prezumţii/teze şi antiteze din realitatea (şi irealitatea sau hiper(i)realitatea) spectacolului general al artelor, din biblioteci, din spaţiul mental şi spectrul sufletesc sau din mitul şi fantezia sui generis, de regulă, remodelează, reproiectează şi reedifică, prin împlinire. Anume aceasta s-ar numi creaţie (şi nicidecum... recreaţie, divertisment, plăcută petrecere de timp); în mod particularizant – s-ar numi literatură în lumea căreia funcţionează ca şi cum o imuabilă legitate ce ar avea tangenţă cu înclinarea spre transcendental (omul drept co-creator, ca mână dreaptă, «calfă» a Atoatecreatorului) a ceea ce, în filosofie, se referă la conştiinţă: adică, specificul eu-lui altcuiva – celuilat – constă în imposibilitatea de a nu se confunda nicicând cu al meu (al tău, al lui), nici să devină parte din natura sa; de a fi mereu deta­şat de mine (tine, el) şi, totuşi, în raport inevitabil, afin cu mine-tine-el. Deoarece există o predistinată mediere a conştiinţelor înde ele. Astfel că nici printre fenomenalii, genialii, inegalabilii pământeni, care subscriu la ideea conform căreia crearea lumii nu poate fi completă atâta timp cât omul nu-şi îndeplineşte obligaţiunea de (co)creator, nu predomină egofilii, egocentriştii ce ar considera că se manifestă ca fapte ale spiritului doar pentru ei înşişi. De regulă, şi iarăşi predeterminat, cei mai mulţi şi cei mai valoroşi creează cu prezumţia că celălalt/ceilalţi s-ar putea regăsi în credinţa, ideile, arta şi năzuinţele lor, învăţând a-şi rostui destinul (ce include şi vocaţia) în funcţie de libertate şi graţie acesteia; în funcţie de Sfânta Libertate, de «un infinit de libertate, un spirit care acoperă pământul şi frământă întregul eter», precum raţiona Kahil Gibran, afin filosofilor ce susţin că libertatea ar fi pre-dumnezeiască şi că anume ea a fost cea din care se născu, subsecvent, Creatorul. Iar dacă Libertatea l-a creat pe însuşi Dumnezeu, care, la rându-i, ne-a plăsmuit pe noi, oamenii, de ce oamenii nu ar crea în numele libertăţii, precum ne lăsă exemplu Binecuvântatul (Benedict) Spinoza, cel care declină invitaţia la curţile puterii, căutându-şi imperturbabil de-ale sale: de şlefuitul lentilelor?...
Leo BUTNARU

14 februarie 2004