Chestionar: BASARABIA, ÎNSPRE EUROPENITATE?

Leo BUTNARU

PENTRU CA PRUTUL SĂ NU DEVINĂ APA SÂMBETEI


1.Care sunt atuurile Basarabiei de a ieşi din starea dilematică în care se află?

– La singular sau la plural, atuul-atuurile sunt, înainte de toate, şi nici că poate fi altfel, – Măria Sa Istoria. Sigur, în complexitatea ei, – civilizaţie, economie, politică, geografie, filosofie civilă şi infinit multe altele. Pentru că – haideţi să ne referim implicit-relaţional la una din componentele amintite, din care putem trage cu toată certitudinea concluzia că: în plină Europă, nu poate – nu! – să mai existe un fel de Cuba sau Coreea de Nord, pe cele 33,3 mii de kilometri pătraţi ai Republicii Moldova, sau peste cuprinsul pădurilor mlăştinoase beloruse sau pe întinsurile ucrainene etc. În tainele ei, Istoria lucrează chiar şi în moduri imprevizibile, cum s-a întâmplat cu căderea, aproape generală, a comunismului. Care e profetul ce ar putea să vină acum în faţa Istoriei şi să spună: „Eu am prevăzut căderea URSS în 1991”? Nu există. Iar dacă se şi gândea cineva la prăbuşirea colosului cu picioare de argilă, păi – în prea îndelungă perspectivă, foarte vagă şi incertă. Pentru că chiar şi prin 1989 URSS mai părea de nedborât, de... nedispărut. Astfel că este de neprevăzut ce se poate întâmpla, imprevizibil, între Nistru şi Prut. Imprevizibil, să zic, şi nu cu un alt sinonim: neaşteptat. Pentru că noi aşteptăm să se întâmple adevărata europenizare a Moldovei Interriverane. Istoria „nu se joacă cu ţara în bumbi”, precum spune românul, – pare că tace, dar ştie ce face. Bineînţeles, şi cu ajutorul omului, oamenilor luminaţi la cuget şi dornici cu adevărat de libertate. (Şi) acesta ar fi unul din A-tuuri (A-euri, A-voi-uri, A-noi-uri...).

2. Ce tradiţii/ instituţii/personalităţi cu vocaţie europeană posedă ?

– Nu cred că în cazul Modovei Estice se poate vorbi de oarecare tradiţii, decât cele legate de marile nume de basarabeni care, după Unire, în perioada interbelică, s-au contopit, organic, cu efortul românesc general de europenizare, atât cât a fost el – efortul, şi ea – europenizarea. Pentru că, după „epoca de aur” tăinuit(ă) în subteranele întunecate ale comunismului, cu tot cu om şi cu demnitatea acestuia, s-a dovedit că nici chiar însăşi România nu prea are tradiţii, instituţii (nu zic şi de personalităţi) cu vocaţie-orientare europeană. Nu poseda, ci era posedată. Încă. De himerele comunismului, nostalgii, incertirudini, spaimă, resentimente... Dar, dacă nu există tradiţii, în R.M. deja au apărut unele instituţii libere (de comunism şi jeg ideologic), există persoane şi personalităţi care tind spre Europa sui generis. Chiar dacă aceasta, Europa (sui generis), nu e, pe cât s-ar putea să fie, generoasă – şi curajoasă! – cu basarabenii. Sunt sigur că, dacă ar dori, Uniunea Europeană ar putea dezrobi, peste noapte, populaţia dintre Nistru şi Prut, ar putea-o scoate de sub călcâiul comunist, dacă i-ar deschide cu adevărat hotarele europene. Nu cred că cele 3,5–4 milioane de basarabeni ar perturba starea de bine şi euforie europeană. Conaţionalii noştri sunt muncitori, inteligenţi, – bineînţeles, cu excepţia specimenelor nefaste pe care le are fiece (parte de) naţiune. Ca orice organizaţie internaţională forte, Uniunea Europeană nu este una cu adevărat înţeleaptă, perspicace şi generoasă. Acolo jocurile le face altcineva care, am impresia, nu-i prea are la inimă pe români, pe basarabenii români... Iar politica externă românească este foarte... aproximativă, neconvingătoare, fără principii pe care să le apere şi chiar să le câştige în confruntări. Pentru România. Pentru Republica Moldova. Pentru noi toţi. E mult de cumpănit aici. Şi e dureros, amarnic de cumpănit... Dacă ne mai gândim şi la cacealmaua cu nerecunoaşterea de către România a cetăţeniei celora care s-au născut chiar pe teritoriul ei, până în august 1944 şi i-au fost copii, cetăţeni... Cum aţi califica o atare comportare, decât cea a unui stat... – tată vitreg... a unei patrii – mamă vitregă?...

3. Avem noi, cei din ţara de dincoace, relaţii de colaborare/prietenie cu instituţii de peste Prut şi personalităţi basarabene? Dar dumnealor cu noi?

– Şi da, şi nu. În ce prveşte oameni, grupurile de oameni, trebuie să se înţeleagă odată şi odată, că deja contează (şi rodesc, să zicem) relaţiile personale, de la om la om. Colectivismul, cu flori sau fără, este ineficient. Ne trebuie poduri trainice, funcţionale în ambele sensuri, chiar dacă facem abstracţie de flori. Instituţiile din Republica Moldova aproape că nu pot avea relaţii cu România, cu lumea, primo – pentru că sunt sărace, secundo – pentru că multe din ele rămân la cheremul analfabetismului politic comunist. Iar instituţiile din România, chiar dacă sunt superioare la capitolul mijloace financiare, nu sunt, totuşi, într-atât, ca să poată fi altruiste şi cu surorile lor, instituţiile din stânga Prutului. E drept că ele pot oferi mai multor basarabeni dotaţi un loc de muncă, le oferă condiţii de afirmare etc. Ştiţi prea bine cât de mulţi profesori, medici, ingineri basarabeni sau stabilit în dreapta Prutului şi, majoritatea, sunt foarte bine cotaţi. Numai că aceasta e puţin şi ineficient pentru ce s-ar numi re-sinteza spirituală general-românească. Poate că doar literatură, deocamdată.

4. Ce cărţi ale basarabenilor, nu doar de literatură, au reţinut atenţia în ultimii ani? Ce fapte/evenimente artistice din acel spaţiu ar putea fi creditate drept „valoare europeană”?

– Cărţile semnate de Aureliu Busuioc, Serafim Saka, Vladimir Beşleagă, Nicolae Esinencu, Arcadie Suceveanu, Vasile Gârneţ, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu, Dumitru Crudu, Eugen Lungu, Vasile Romanciuc, Nicolae Popa, Iulian Ciocan, Eugen Cioclea, Irina Nechit, Mircea V. Ciobanu... – amintesc doar o parte din autori, unii dintre care au intrat deja în atenţia criticii literare panromâneşti. Bineînţeles că e greu de „umblat”, de „raportat” la acest criteriu – „valoare europeană”. Dar îndrăznesc să cred că scrisul colegilor amintiţi ar susţine respectivul examen de valorizare.

5. Atitudinea mediilor româneşti şi a românilor în general faţă de soarta celor de peste Prut, cum se poate descrie?
– Parcă tot mai sastisită... Atitudinea... Deoarece şi mediile şi românii au destule probeleme, pentru ca să le mai rămână răbdare, bunăvoinţă, atenţie şi timp „faţă de soarta celor de peste Prut”. Este important ca însăşi basarabenii să înveţe a înota cât mai bine, pentru ca Prutul să nu devină apa sâmbetei. Dar atitudinea înţelegătoare, ataşamentul sufletesc şi istoric bineînţeles că ar conta mult la re-apropierea noastră.

V. R. Nr. 3-4, 2009

Un poem de Vladimir Maiakovski

DAR VOI AŢI PUTEA?

Eu brusc acoperii cotidiana hartă
cu vopseaua plescăită din pahar;
am demonstrat în blidul cu piftie
ale oceanului maxilare de barbar.
Pe solzii peştelui, lucios, de tablă
am citit chemări de buze diafane.
Dar voi
nocturne aţi putea cânta
la flautul
înaltelor burlane?

1913

Traducere de Leo BUTNARU

Din "Salonul literar", 2009, Nr. 66

„DE CE – ABC?”

(Dialog cu Leo Butnaru)

– Observând palmaresul creaţiei tale cu peste 50 de volume, cu înscrierea ta în multe antologii, cu traduceri în aproape douăzeci de limbi şi cu premii de la US din Moldova dar şi de la US din România, nu crezi că autorităţile ar trebui să-ţi fie recunoscătoare şi să-ţi dea mai multe drepturi?…Chiar ce drepturi au scriitorii moldoveni?

– Care autorităţi?... În ultimii ani, cele mai multe cărţi le-am editat în dreapta Prutului, astfel că nu prea ştiu ce să punctez la „Drepturile scriitorilor moldoveni”. Mă interesează, eminescian opinând, doar ceea ce s-ar numi: scriitor român şi punctum. Nu obişnuiesc să mă refer la pluralul... singular al colectivităţii scriitoriceşti. Munca noastră e una personală, a creatorului „într-un singur exemplar”. Colectivitatea scriitoricească te sustrage de la Cuvânt (Logos), cel care a fost la Început şi cel care va fi la Sfârşit. Probabil, unul şi acelaşi.

– Urmărind capitolele din volumul ,,Lampa şi oglinda” în legătură cu orgoliul şi harul scriitorului, te întreb dacă găştile literare există şi în Moldova? Eu am sesizat două… tabere…

– Comunic în special cu colegii din dreapta Prutului şi cu cei din Interriverania Prutonistreană care, în concepţia mea, sunt scriitori români autentici. Mă gândesc la colegii şi prietenii grupaţi în jurul revistelor de la Chişinău „Contrafort”, „Sud-Est”, „Semn” (Bălţi), „Stare de urgenţă” (Chişinău-Bucureşti) şi chiar la cei de la revista tinerilor autori „Clipa”. Indiferent de vârstă, ei alcătuiesc o stare de creaţie. Iar despre Uniunea Scriitorilor din Moldva nu mă simt tentat să (mai) vorbesc. Ca şi cum ar fi, pentru mine, un capitol închis. E multă tristeţe şi anchilozare acolo... E chiar şi ceva „ieri brejnevist”, statutul ei fiind unul din cele mai nedemocratice (spre exemplu, a fost exclusă, tacit, urzupator, clauza că preşedintele nu poate fi ales decât pe două termene, ca în lumea civilizată). Şi totuşi, dacă e să ne referim la ceea ce numeşti găşti, mă ajută să răspund un confrate, Eugen Lungu, sagace critic literar, care scria în replică celor de pe versantul opus: „Apariţia antologiei „Literaratura din Basarabia în sec. XX” a probat şi altceva decât un secol de literatură – ea a adâncit şi mai mult clivajul dintre cultură şi subcultură. Zarva cea mai mare împotriva celor 12 volume a venit de la liziera literaturii, de la condeierii cu mormane de opuri dar fără operă. Agitaţia lor concertată, un fel de paradă a mediocrităţilor, a accentuat, dacă mai era nevoie, statutul lor de marginali. Luat aparte fiecare dintre ei era un ins cu o anume bibliografie; adunaţi împreună ei materializează un fenomen. Al lumii paralele cu literatura. Cu cât vâlva e mai mare, cu atât mai mult iese în relief esenţa acestei mase gri care interesează prezentul doar statistic, iar viitorul… mai vede el!” Iar „lumea paralelă” de la Uniunea Scriitorilor din Moldova cuprinde cam trei sferturi din membrii ei... Iar eu, ca să revin cu unele accente, pot trage concluzia-răspuns (şi... răspundere) că nu am făcut parte din găşti, dar, uneori, ca şi acum de altfel, am resimţit, resimt efectul de grup. În sens benefic, deoarece accept apropierea de un grup, mai mult convenţional, ceea ce, mai direct vorbind, ar însemna cei care plăsmuiesc nişte reviste care îmi plac, pentru care scriu, de care aminteam mai sus.

– Într-o carte de-a mea, subliniam marea importanţă a caracterului, mai ales la scriitori. Sunt vremurile noastre compatibile cu caracterul ? De fapt, ce primează la omul literelor? Caracterul sau opera?

– Nu cred că există scriitor valoros fără caracter. Greu să-ţi imaginezi vreo personalitate în dispensă de caracter forte. Caracterul înseamnă distincţie – de a simţi, reacţiona, de a scrie, de a crea (inclusiv alte caractere), de a aborda şi rezolva probleme socio-existenţiale, de a te poziţiona şi reacţiona faţă de puterea politică. În subtextele operei unui scriitor există, obligatoriu, şi amprentele caracterului său. Citisem undeva că numărul de adjective sau substantive utilizate, în engleză, pentru descrierea caracterelor ar fi de circa 18 mii. E drept, esenţiale sunt cam 49 de trăsături. Dar, oricum, uite aici litreratură, domnii mei! Atâtea nuanţe, atâtea posibilităţi de accentuare, reliefare, manifestare... Chiar şi în vremurile noastre corupătoare, ruinătoare de caractere...

– Hemingway afirma că un scriitor, după terminarea textului, este şi trist, şi fericit. Cum se simte Leo Butnaru în faţa foii albe ? Dar după finalizarea textului ?

– În faţa filei albe vin deja oarecum pregătit, „instigat”, provocat de o metaforă, de o idee. Când nu am ceva din cele amintite, trăiesc deplina fericire a libertăţii, bucuria de a citi şi reciti, de a umplea, în timpul lecturii, zeci de fişe cu note. Încă din studenţie, de prin 1968, sunt un împătimit al fişierului. Pentru că scrisul are şi partea lui regizorală, să zic, tehnică – nu? Scrisul e inspiraţie, dar şi combinaţie. Pentru că nu (doar) inspiraţia provoacă proverbialele 99% de transpiraţie. Iar după terminarea textului trăiesc o stare de continuitate spre alt text. Permanent, am o întreagă proiecţie de teme in nuce, dar şi teama că nu voi reuşi să ajung la toate.

– Ce-a reprezentat femeia în viaţa, în creaţia ta?

– Uneori – Muza, alteori – …Hurmuza, adică nu doar inspiratoarea, ci şi creatoare de proză a vieţii (şi viitoarei morţi...). Uneori – luciditatea, alteori – absurditatea, şi aceasta – de asemenea inspiratoare, emulativă. Este Femeia-Poezie care, precum cea din textul Ea şi coperta a IV-a: „Din cărţile mele/ poezia i se adresează lumii:/ ,Sunt aici împreună / cu cobaiul meu”, zice/ scoţând degetul printre file/ şi arătând spre poza mea/ de pe coperta a IV-a”. Femeia este interlocutorul în eterna problemă a dragostei, când „Între inimile noastre/ doar un fir de nisip/ poate să încapă/ – din el/ perlă ar putea să nască/ dar şi pustiul cu el poate-ncepe”, ca să mai amintesc şi de acest poem, pe care l-am scris acum treizeci şi ceva de ani. În fine, nu ştiu dacă Henrik Ibsen, aflându-se singur în faţa unei femei irezistibile, ar fi rostit ceea ce avea să scrie: „Cel mai puternic om din lume e cel cu desăvârşire singur”...

– Ai fost primit în US din Uniunea Sovietică, în US din România, în US din Moldova, eşti membru al Academiei Avangardei Ruse, al PEN – Centrului Moldova…O experienţă de excepţie…Cum le-ai putea descrie pe fiecare din aceste instituţii ? Întâmplări, oameni, evenimente…

– Probabil, e aici şi o umbră de glumă – cum să acuprinzi, descriptiv... neantul atâtor instituţii?... Dar, dacă e să întrebăm şi să răspundem serios, referinţele, directe sau implicite, apar în jurnalele mele „Student pe timpul rinocerilor”, „Perimetrul cuştii”, „Drumul cu hieroglife”, în cele cinci cărţi de dialoguri (interviuri) cu zeci şi zeci de personalităţi ale scrisului panromânesc, în cărţile mele de eseuri, în care am inclus texte sugerate de diverse probleme şi manifestări ce ţineau de instituţiile amintite. Este anume ceea ce exprimă unele titluri ale volumelor mele de dialoguri – „Prezenţa celuilalt”, „Spunerea de sine”, „Micşorarea distanţei”, iar primul din serie se numea „Răspuns şi răspundere”; ba chiar şi titlul celui mai recent volum de interviuri: „Răspund, deci exist”... Este norocul de a fi cunoscut mari personalităţi ale diverselor culturi. Colaborări, colegialitate, prietenii... Traduceri reciproce. Deschideri spre lume. Şi prezenţa ta în lume. Şi acut-jubilativa conştientizare a faptului a ceea ce a însemnat să cadă un imperiu, un lagăr politic, să cadă comunismul: suntem liberi şi trebuie să învăţăm a folosi la maximum această libertate.

– Te pasionează Avangarda Rusă. Dar avangarda românească este oare cunoscută în lume ?

– Înainte de a-ţi răspunde, am făcut o mică operaţiune de căutare pe web a referinţelor despre „romanian avangarde” şi „russian avangarde”. Rezultatele sunt, respectiv: 120 000 (pentru noi) şi 2 170 000 (pentru ei). Sau să cătăm în limba în care a fost scrisă respectiva literatură: „avangarda română” – 110 000 (fără ghilimele) şi 4 866 (cu ghilimele); la „русский авангард” (avangarda rusă) – respectiv, 3 118 513 şi 81 307. Chiar şi cu iminentul factor aleatoriu inclus, şi aceste constatări spun ceva, – nu? De ani de zile, întreţin o corespondenţă implicată în actul traducerii, întru elucidări de teze şi antinteze, subtexte şi nuanţe, cu colegi din Rusia, însă care predau cursuri de avangardă rusă în Germania sau Spania. Să fim siguri că sunt şi prin SUA, Marea Britanie etc. Ca să nu mai vorbim de cei de la Moscova, Sankt-Petersburg, Novosibirsk, Tambov, unde există catedre specializate în avangardă etc. Avangarda rusă e o fenomenologie uluitoare, avându-i de protagonişti, la diverse etape ale ei, pe Hlebnikov, Maiakovski, Krucionîh, Burliuk, Şklovski, Jakobson (futurişti, cubofuturişti), Mandelştam, Ahmatova, Gumiliov, Odoevţeva (akmeişti), Esenin, Şerşenevici, Mariengof (imaginişti), Severeanin (egofuturist), Bagriţki, Selvinski (constructivişti), Harms, Vvedenski, Zaboloţki (OBERIU – arta reală)... În afara grupărilor, dar implicaţi în avangardă au fost şi Pasternak, Ţvetaeva... Nu găsiţi aici autori atinşi de geniu sau chiar geniali? Plus faptul că începuturile avangardei ruse sunt fixate în anul 1908, când studentul V. Hlebnikov publică în revista petersburgheză „Vesna” (Primăvara) proza ritmică „Ispitirea celui păcătos”, iar secretarul de redacţie al acestei publicaţii, V. Kamenski, constată că: „Pictura şi poezia au conştientizat libertatea lor” (ca motto al cubofuturismului). Iar avangarda românească are un anume ecart faţă de respectiva mişcare literară europeană... Unde mai punem că unii din protagoniştii avangardei de la noi au ajuns în... avangărzi „străine”, au scris în alte limbi, pe când avangarda rusă nu se concepe în afara limbii ruse, în care au muncit cu ingeniozitate şi tenacitate, în care au verbocreat cu pasiune şi debordantă inventivitate chiar şi unii dintre autorii care au emigrat. Ar fi multe de discutat, de specificat la acest capitol. De altfel, am făcut-o nu o singură dată în mai multe eseuri.

– Am citit ,,leologismele’’ tale…Sunt extraordinare…Cât datorezi înţelepciunii lui Cioran, înţelepciunii antice?...

– În tinereţe, citeam şi reciteam cugetările lui Pascal, La Bruyère, La Rochefoucauld. Apoi cărţile din celebra colecţie „Cogito” a editurii „Albatros”. Ceea ce, însă, nicidecum nu înseamnă că îmi pusesem gând special să învăţ a scrie eu însumi maxime, aforisme. Mai curând, pentru mine adagiul a venit ca un... adagio, prin intermediul poeziei şi nu al raţionării la rece. Încă din perioada uceniciei literare, am avut o predilecţie nedisimulată pentru poemul laconic şi foarte laconic. Iată un distih din 1976: „Cu faţa ta crispată de ură/ nu păta lumina”. Sau un final de poem scurtisim din prima mea carte: „Cum e, trac-to-ris-te,/ – toată ziua să vezi ciocârlia,/ dar să n-o auzi?” Astfel că adagiul, fost adagio poetic, pur şi simpul nu era decât o metaforă ce „evada” din genul ei, pomenindu-se în spaţiile ceva mai „reci” ale lucidăţii, ale ludicului. Am tot lăsat prin fişier, prin caiete multe gânduri aruncate aşa, la întâmplare, iar acum vreo 15 ani, mi se pare, când mergeam spre Botoşani cu prietenii mei ieşeni, ne-am oprit la Hârlău, unde, de obicei, ne beam „tradiţionala” cafea în preajma minunatei Biserici Domneşti. La un moment dat, în vitrina unei librării... Trebuie să spun că jumătate din spaţiul fostei „librării întregi” era deja alocat pentru sediul filialei nu mai ştiu cărui partid... Aşadar, în vitrină văd „Dicţionarul de neologisme” şi, brusc, mă întreb: de ce nu aş aduna eu notele, gândurile de care pomeneam mai sus într-un „Dicţionar de leologisme”? Mai în glumă, mai în serios, le-am spus despre aceasta prietenilor Lucian Vasiliu şi Cassian Maria Spiridon, ei... au căzut de acord, şi... – cam asta e. Mă bucur că ţi-a atras atenţia trecerea de la adago la adagiu...
Dar, la capitolul datorii, ar trebui specificat ceva important: fiecare dintre noi, autorii de azi, trebuie să recunoaştem cu... recunoştinţă că în constituirea noastră profesională, ca destin, se află, implicit, şi munca multor mari autori ai lumii şi, noi, prin ce facem, trebuie să reîntoarcem ceea ce am primit şi mai primim ca dar ales.

– Având o operă şi, prin ea, un mare prestigiu, nu te-a tentat politica ? N-ai fi putut face mai mult pentru cultură ca deputat sau ca senator ?

– Probabil, literatura este cea mai geloasă, cea mai posesivă preocupare umană, te vrea integral, cu tot timpul şi spaţiul sufletului tău. Dar nu numai atât: mi se pare a fi şi cea mai captivantă. De ce ţi-ai trăi viaţa în amuzantul, ilarul, guralivul plictis al „profesionismului” politic? Apoi, de regulă, omul de artă implicat în politică eşuează. Să ne amintim de Dante. El a fost primul nenorocit de politică. Dar parcă am putea aduce puţine exemple din eşecurile scriitorilor implicaţi în politica din România sau Republica Moldova? Grav e că, de cum sunt catapultaţi din politică, scriitorilor prind a li se vedea certe semnalmente de ratare sau retardare în creaţie.

– Nu te-a bătut gândul să fii, pe vremea opresiunii sovietice asupra ţării tale, un alt Octavian Goga, care să lupte pentru ca Prutul să ducă ideile, cărţile şi chiar trupurile din Moldova în patria mamă, România ?

– Pe când eu, ţărănaşul de ieri, venisem la facultate şi, îndârjit şi fascinat, am purces a mă autoinstrui, a face studii de literatură universală, dar, mai ales, încercând să înţeleg contemporaneitatea scrisului lumii, la Bucureşti se întâmpla o mare descătuşare spirituală, inclusiv poetică, publicându-se minunata colecţie „Luceafărul”. Debutau, se afirmau Marin Sorescu, Nichita Stănescu. Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Gabriela Melinescu, Mihai Ursachi, alţii. Aveam acces la primele lor cărţi, vreo doi ani procurându-le şi la Chişinău (curând, autorităţile comuniste au închis raionul de carte românescă), apoi la Odessa, Cernăuţi, Moscova, Leningrad... Prin urmare, nu mai puteam merge pe urmele lui Octavian Goga, chiar dacă îl citeam, îl cântam, îl comentam, însă de modele îmi etrau alţi poeţi. „Devoram” minunatele colecţii, perfect valabile şi azi, „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”... Ceea ce, însă, nu înseamna că eram rupt de năzuinţele patriotice ale unei părţi a intelectualităţii din Basarabia: în 1976, toamna, am fost dat afară din redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru promovarea spre publicare a unui articol despre Mihail Kogălniceanu, unde era pomenit şi munteanul Grigore Alexandrescu, ambii – promotori ai unirii principatelor. Un timp, mi s-a ridicat dreptul la semnătură, pâinea câştigându-mi-o, pe cât se putea, prin (pe sub)... pseudonime. În ce priveşte ceea ce numeşti cutezanţa de a duce „ideile, cărţile şi chiar trupurile din Moldova în patria mamă, România”… Pare-se, e cunoscut cazul basarabenilor Ghimpu şi Usatiuc, când unul din ei, cerând audienţă la Ceauşescu, a tot fost amânat câteva zile, pentru ca, în fine, să i se spună: „Lăsaţi, tovarăşe, demersul la noi şi veţi primi răspuns”. Demersul era unul despre ce ar trebui să facă România pentru ajutorarea românilor din Basarabia, pentru eventuala reunire, pentru... Şi care credeţi că a fost răspunsul promis de cancelaria lui Ceauşescu? Un răspuns-denunţ la KGB... Ajuns la Prut, petiţionarul basarabean este arestat la vama Ungheni. Urmează un proces de răsunet în Chişinău, Ghimpu şi cu Usatiuc, care alcătuiseră şi un „guvern din umbră”, alegându-se cu grele condamnări în Gulag... Aşadar, îţi imaginezi ce „floare la ureche” era să duci şi să aduci ceva din România?... Prin 1964, studentul Mihai Moroşanu a fost condamnat la închisoare doar pentru faptul că şi-a „dezorientat” colegii, în timp ce profesorii Institutului Politehnic mergeau să depună flori la monumentu lui Lenin, el îndemnându-şi camarazii să depună florile la monumentul lui Ştefan cel Mare... Dar câte alte cazuri de persecuţie, de ingerinţe ameninţătoare din partea KGB-ului!... Cam astfel se încheiau atunci speranţa şi frăţia noastră: prin încătuşare... Dar uite că nici azi încă nu ne-am prea descătuşat, pe ambele maluri... Dar, în acelaşi context, în sens de întâmpinare, e perfect logică şi repoziţionarea întrebării tale, iubite confrate: De ce, exact în aceleaşi vremuri, la Bucureşti sau Iaşi, Craiova sau Cluj, Focşani sau Galaţi, în toată geografia şi... conştiinţa românească, nu au apărut scriitori-patrioţi care „să lupte pentru ca Prutul să ducă ideile, cărţile şi chiar trupurile din Moldova în patria mamă, România” şi din România – în Basarabia?... De ce nu se vorbea în şcoala socialistă românească despre Moldova Estică, de ce nu pomenea de Basarabia presa românească, radioul, televiziunea?... Grele întrebări... Apăsătoare... Şi astăzi când, iată, patria mamă România vrea sî ne reunim prin... regim de vize, întreţinut cu atâta străşnicie... Nu-ţi pare de râsul gâştelor care au salvat Roma?... Dar cine va salva România, dimpreună cu Moldova Estică?...

– Oare pe voi, trăitorii din Moldova, experienţa balaurului totalitarist comunist cu două capete, unul rusesc, celălalt moldovenesc, nu v-a obligat să fiţi duplicitari, nu v-a îndemnat să scrieţi mai încifrat sau să aveţi o mare literatură de sertar?

– În ultimile două decenii de existenţă a Uniunii Sovietice nu te mai obliga nimeni, totul mergând cam spre indiferenţă, apatie, bancuri despre orice ins politic, despre situaţia de facto etc. Dacă nu ţineai să faci carieră, puteai să te manifeşti oarecum liber, ştiind că eşti şi urmărit, şi ascultat, şi îndosariat, însă nu puteai fi arestat. Unii intelectuali, inclusiv scriitori, s-au ţinut departe de colaborarea cu regimul, au evitat oportunismele. Alţii, din contră, pe când bolşevicul suprem al RSSM, Ivan Bodiul, tuna şi fulgera de la tribună contra naţionalismului, românismului, ei parcă l-ar fi susţinut, ticluind texte despre Lenin, partid, calomniind românii şi România. Mai grav, se dedau pedofiliei ideologice, să zic, băgând în căpşoarele copiilor textuleţe, cântecele stupide despre marele cârmaci Vladimir Ilici, despre ce bine e în Uniunea Sovietică, despre... Dar literatura de sertar a fost puţină. Ca şi în România, de altfel. Pe de altă parte, în URSS nu mai erau la modă dezmăţurile encomiastice gen florilegiile dedicate lui Ceauşescu şi PCR. Colaborau, de cele mai multe ori benevol, doar lichelele şi ariviştii. Existau şi încifrări, însă, nu peste mult timp, la sugestia hipervigilenţilor mankurţi, ele erau sancţionate. Au fost retrase din librătii şi topite cărţi de Petru Cărare, Mihail Ion Ciubotaru, Dumitru Matcovshi, Ion Vatamanu... Nu a mers deloc uşor nici colecţia tinerilor de atunci „Debut”, cărţile noastre fiind ţinute cu anii în sertarele editurii. Apoi să nu uităm că Republica Populară, apoi – Socialistă România era o ţară independentă, pe când Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – o colonie, totuşi, dintr-un dublu imperiu, rus şi sovietic. Plus lichelismul autohton, cozile de topor de diverse calibre. Unele din astea, cozile, sunt bine mersi şi astăzi, vădindu-şi ablităţile de oploşire oportunistă, pe care şi le-au grădinărit pe timpuri, chiar trecând drept (strâmb!) „patrioţi români”...

– Acum însă – cred – totul s-a schimbat…Chiar şi idealul scriitorului din Moldova? Care o mai fi acest ideal?

– Probabil, trebuie întrebaţi diriguitorii Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, dacă cei de pe listă au sau ba idealuri. Când eşti liber, trebuie să încerci a-ţi da cât mai deplin măsura harului tău. Pentru fiece scriitor din Moldova Estică, idealul... ideal ar fi, ar trebui să fie să ajungă un foarte bun scriitor român, recunoscut ca atare în pretutindenea limbii lui Eminescu (dar – de ce nu? – şi a lui Enescu).

– Câţi prieteni adevăraţi ai în acest moment? Prieteni care să se bucure de/pentru CELĂLALT?…

– Nu duc o contabilitate… Pot constata doar că, în casa noastră, la sărbătorile de famile, nu vin obligatoriu doar scriitori. Printre prietenii noştri, vechi, excepţionali, buni, generoşi, avem medici, cineaşti, ingineri, pictori, profesori, oameni simpli, ca ieri, azi angajaţi în activităţi capitaliste, să zicem. Am prieteni buni şi în dreapta Prutului... Iar în ceruri deja dăinuie umbrele de aur ale altor prieteni, cu care ne apropiaserăm sufleteşte pe când, cum scria un coleg, eram tineri şi aveam de unde muri. Apoi, ar fi nedrept să nu spun că am mai mulţi colegi tineri care mi-au devenit prieteni. Unii dintre ei mi-au prefaţat cărţi, au scris despre ele, sunt primii cititori ai mai multor texe pe care le prezint la revistele pe care le vârfuiesc dânşii cu multă inteligenţă şi profesionalism.

– Cât de mari sunt diferenţele între scrisul tău din tinereţe faţă de cel de astăzi ? Dacă sunt…


– Diferenţa e una sensibilă: scrisului din tinereţe îi lipseşte armătura experienţei, ca esenţă, pe care aveam să o acumulez peste ani. Ca să nu vorbim – vorbind, totuşi! – şi de obligatoria profesionalizare. Dar, în mare, eu, cel ajuns deja la mai multe decenii de existenţă literară, rămân fidelul... discipol al debutantului, tânărului scriitor care am fost... Sper că nu ne-am dezamăgit, mutual...

– Ne amintim că Blaga era foarte meticulos în creaţie, dar şi în păstrarea însemnărilor despre el din ziare, cărţi şi reviste. Îşi pregătea, s-o spunem, posteritatea?… Tu cum scrii şi cum îţi pregăteşti…posteritatea ?

– Nci o posteritate nu va rezista contra încălzirii globale, globalizării uniformizatoare şi, peste câteva milioane de ani, definitivului apus al soarelui. Oricât de orgolioşi am fi, să nu luăm în deşert preceptul ecleziastic: totul este deşertăciune şi vânare de vânt. Sau doar – de curent literar vânare... Unde mai punem că nu sunt excluse, în acea „posteritate”, mutaţii psiho-entropice, să zic, uluitoare, în urma cărora codul-receptor al celor din viitor va fi cu totul altul, incompatibil cu modulaţiile informaţionale, inclusiv cele ale literaturii, pe care le lăsăm noi. Astfel că nu se ştie cam câţi din miile şi miile de autori ai contemporaneităţii noastre vor fi incluşi, ca interes, în ceea ce în teoria informaţiei se numeşte: „Mărime fundamentală care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis”. Şi acest/ acel element, pentru a fi transmis, mă tem că, mai întâi, va trebui să fie tradus sau trecut dintr-un cod în altul. Şi nu e sigur dacă posteritatea va avea timp şi chef să se ocupe şi de ceea ce a rămas de la noi... Dar, probabil, este important să ştim a ne pregăti nu atât posteritatea, cât chiar ziua în care trăim, scriem, citim, conversăm, ne bem paharul bucuriei sau amarului. (Însă văd că de la posteritate ajung la un fel de... post-ereticitate, ca să îndrăznesc a verbocrea ceva extra-DEX...)

– Un scriitor prolific este un grafoman? Punem semnul egal între PROLIFICITATE şi GRAFOMANIE ? Critica, dar şi creatorii, n-ar trebui să clarifice nuanţele ? Tu cum vezi chestiunea?

– Probabil, critica a şi clarificat ceva important, şi mai clarifică, în cazurile zecilor de volume ale lui Balzac sau Proust, Tolstoi, Turgeniev sau Dostoievski. Poate că şi în cazul interminabilului roman al lui Musil „Omul fără însuşiri”… Dar Shakespeare, Goethe?… Sau, dintre contemporani, americanul John Uprike. Dar fulminantul, neobositul Umberto Eco? Concluzia ar fi una: aceştia şi atâţia alţii au fost şi sunt scriitorii marilor însuşiri. În plan autohton, în respectiva ecuaţie s-ar încadra doi scriitori prolifici – Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, „Scrierile” acestuia ajungând, în 2005, la 46 de volume... Prin urmare, să ne referim la... ortomani, nu la grafomani, – ca să zic uşor baladesc pe plaiurile unde a fost izvodotă „Mioriţa”. Dar, în general, în literatură, în artă, acolo unde contează individualitatea creatoare, este spaţiul (sau chiar, se mai zice, universul) în care „semnul egal” nu există, nu e funcţional...

– Marea literatură rusă care, sunt sigur, a fost ţâţa de la care ai supt cultură adevărată, ca şi literatura românească, au stat la temelia formării viitorului scriitor Leo Butnaru? Cine şi cum te-a influenţat?

– Marea literatură, ca asumare conştientă de studiu, cunoaştere, iniţiere profesională, „a venit” abia după ce am citit (după 17 ani) marii autori români, după ce am început a face şcoală serioasă la excepţionala revistă „Secolul 20” (unul din magiştrii mei!), după ce i-am citit pe uimitorii poeţi traduşi în celebrele colecţii „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”. Şi cele două sau trei volume de „Poezie germană modernă – de la Stefan George la Enzensberger”. Apoi mi-a dat mari bătăi de cap (plăcute...) „Opera deschisă” a lui Umberto Eco, apărută în 1969 – adică, exact când „îmi trebuia” – eram student la anul doi jurnalism şi filologie. Apoi, lucrurile ce veneau dinspre literatura română şi cele ce adiau dinspre literatura rusă au ajuns la concomitenţă şi coexistenţă, la o conlucrare şi sinteză, atât în conştiinţa şi luciditatea mea, cât şi în subliminal. Pe la 18 ani deja puteam citi coerent şi eficient în ruseşte, mă apropiam de avangardă şi de samizdat. Pe atunci, ca o jalonare de bibliotecă, să zic, apăru şi fenomenala „Panoramă a poeziei universale contemporane” a lui A. E. Baconsky. Iar dacă ar fi să numesc şi ceea ce venea din(spre) literatura rusă şi nu numai, ar trebui să scriu un ego-tratat de recunoştinţă. În fine, alte evenimente ale formării mele mi le-am consolidat ca un autodidact sadea, ca un autoghidat de propria intuiţie, – pentru că la facultate ni se spuneau prăpăstii.

– Datorită situaţiei deosebite a ţării în care te-ai născut, nu s-a putut scrie un roman fluviu despre trăirile de excepţie ale unui intelectual şi ale unui popor care au suportat urmările celui de-al doilea război mondial, luptele interne dintre adepţii stalinismului şi cei ai capitalismului, luptele dintre adepţii unirii cu România şi separatişti, luptele cu?…Dar câte n-ar fi de scris ! Nu s-a încercat măcar o epopee…ştiind că avem doar una în româneşte…,,Ţiganiada”? Ce ştii că s-a făcut în acest sens?

– De multă vreme nu-mi mai pun întrebări şi nu caut răspunsuri doar în context basarabean. Situaţia e, vorba neamţului, spiegel im spiegel (oglindă în oglindă). Cum de s-ar fi putut întâmpla în stânga Prutului ceea ce era imposibil în dreapta acestui râu care încă ne mai temem că ar putea deveni apa sâmbetei? Răspunsurile ar fi cam cele pe care le schiţează şi Eugen Negrici în volumul „Iluziile literaturii române”, în capitole şi subcapitole intitulate: „Faza fundamentalistă. Marele pogrom al cărţii româneşti şi consecinţele lui: distrugerea fundamentelor unei istorii literare”; „faza falsei destalinizări”; „etapa confuză a noii glaciaţiuni”... Unele lucruri, şi nu puţine, cred, le-am spus în cartea publicată anul trecut la Iaşi „Românii, Enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz”, altele ar putea fi găsite şi în romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, apărut de asemenea în 2008 la editura „Ideea Europeană”. Cu alte cuvinte, încercăm să ne dumerim şi să răspundem la obsedantul, ncruţătorul: DE CE? Barem în ceasul al 12-lea...

– Dacă ai face un top al primelor 20 de scriitori ai lumii, ai pune acolo şi un român ? Dar topul primilor zece scriitori români ar cuprinde nume din Moldova ?

– Dintre poeţi – sigur. Iar dintre reprezentanţii celorlalte genuri – scriitori românii afirmaţi în alte ţări: Ionesco, Cioran, Eliade... Din Moldova Estică, în context panromânesc?... De asemenea ar rezista un nume-două.

– În 1993, Nicolae Manolescu afirma că Leo Butnaru are o ,,reputaţie” mai mică decât valoarea lui…Acum, în 2009, a ajuns reputaţia la nivelul valorii sau a depăşit-o?

– Nu sunt eu cel indicat să mă pronunţ în astfel de subtilităţi. Pot constata doar că unele din volumele mele au fost prefaţate cu înţelegere de Ioanid Romanescu şi Cezar Ivănescu, Fănuş Neagu şi Lucian Alexiu. S-au referit la scrisul meu Gheorghe Grigurcu şi Nicolae Prelipceanu, Constantin Ciopraga şi Adi Cusin, Gheorghe Istrate şi Dan Stanca, Liviu Grăsoiu şi Lucian Vasiliu, Gellu Dorian şi Liviu Antonesei, Mircea A. Diaconu şi Barbu Cioculescu, Octavian Soviany şi Dan Mănucă, Ştefan Borbély şi Mihail Gălăţanu, Ioan T. Morar şi Ioan Groşan, precum şi mai mulţi colegi din stânga Prutului, la opiniile cărora ţin – Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu, Vasile Romanciuc, Em. Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu, Eugen Lungu, Maria Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Lucia Ţurcanu... Nu ştiu dacă nu e nemodest, însă voi reproduce o apreciere a regretatului Cezar Ivănescu din prefaţa la antologia mea „În caz de pericol”: „Leo Butnaru i-a dedicat Hypatiei un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”

– Este o întrebare pe care o aşteptai…şi nu a venit…Care?

– Păi, hai să o inventăm ad hoc. Una despre un început oarecare. Spre exemplu, de ce ordinea primelor litere din alfabet e ABC şi nu ACB sau CBA?... Or, la o adică, alfabetul putea începe cu oricare altă vocală sau consoană. Dar Marele Anonim al potrivirii alfabetice anume astfel a decretat: ABC. De unde se şi ajunge la literatură, destin de scriitor, la limba şi patria română, la lumea mare... Pentru că despre ele am discutat, nu?
C. I. Uşurelu

Portret de Octavian Onea

Din "Observatorul cultural" Nr. 467, 2009

Igor MOCANU

AVANGARDA RUSĂ

În Avangardă – versus postmodernism, prefaţa lui Leo Butnaru la propria antologie de 100 de poeţi ai avangardei ruse, ni se spune indirect că această selecţie copleşitoare îşi propune să demonstreze că „adevărata poezie e «dincolo» de principiile declarate în diverse manifeste şi chiar e creată în afara lor de însăşi semnatarii respectivelor proclamaţii”. Dacă Velimir Hlebnikov căuta cîndva „fondurile lingvistice ancestrale, primare, însă prin ele însele poetice şi în stare să sugereze noi perspective metaforice”, atunci e de presupus că această cercetare a celui care-l va înspăimînta pe Stalin cu „verbocreaţia” lui s-a extins asupra întregii sale creaţii poetice. Hlebnikov, spune Leo Butnaru, era obsedat „să-i re-dea vocabulei nu doar graiul şi... auzul, ci şi... văzul”, de unde şi o preocupare constantă „pentru giratoriu în lingvistică”, „limbajul înainte de toate”.
Însă cel care analizează această antologie nu are, în esenţă, decît două posibilităţi de lectură: fie urmăreşte ideea acelui „dincolo de manifeste” în poeziile tuturor celor o sută de poeţi antologaţi, pentru a verifica judecata critică a antologatorului şi, prin asta, coerenţa antologiei; fie încearcă să înţeleagă ce fel de antologie ne oferă, de fapt, antologatorul. Cît priveşte prima posibilitate, cred că CV-ul de traducător al lui Leo Butnaru poate oferi un răspuns: Avangarda rusă în două volume (1. Poezia, 2. Proză, teatru, 2006), Ian Satunovski, Lupii de-ne-vorbit (poeme, 2007), Velimir Hlebnikov, Joc în iad şi muncă-n rai (poeme, 2007), asta ca să le amintesc doar pe cele citite de mine, acestea îl îndreptăţesc pe Leo Butnaru să afirme, în 2008, că „explozivitatea avangardistă din manifeste nu se regăseşte în «blîndeţea», aproape neoclasică, a mai multor poeme ale lui N. Burliuk sau I. Severianin”, în confluenţă cu acel „dincolo de manifeste” amintit mai sus.
Dar dacă în poemele celor o sută de poeţi antologaţi este de negăsit, parţial sau pe de-a-ntregul, „explozivitatea avangardistă” din manifeste, rezultă că literatura acelor poeţi nu este una de avangardă. Şi prin asta ne apropiem de cea de-a doua posibilitate de analiză a antologiei. Aflat la capătul unui lung travaliu de antologări, să le zicem, canonice, demersul de acum al lui Leo Butnaru este unul de recuperare alternativă. Dacă în primele două antologii era vorba de un canon, o listă cu valori primite de-a gata de la critica şi istoria artei din Rusia, de data asta Leo Butnaru merge pe cont propriu. „100 de poeţi ai avangardei ruse” nu înseamnă că textele din antologie sînt neapărat de factură avangardistă, înseamnă doar că autorii de-acolo sînt / au fost avangardişti, însă au creat şi altfel, şi mai înseamnă că unii artişti ai avangardei neliterare s-au îndeletnicit şi cu poezia, aceştia fiind, de fapt, pictori, regizori, dramaturgi, emigranţi...
Sînt de găsit în antologie cîteva poezii ale lui Vasili Kandinski, capturi cotidiene, reportaje laconice în versuri (Totul încă?, Devreme primăvara), capricii poematice de Kazimir Malevici sau Viktor Şklovski, fantasme picturale în Tabloul de Marc Chagall („Dorm – leoarcă de vopsele, în patul meu / În aşternutul meu din tablouri”). Îl întîlnim pe Iliazd, cel care va publica în 1923 la Paris Ledantu le phare: poème dramatique en Zaoum, cu prefaţă de George Ribemont-Dessaignes, dar care acum se cheamă Ilya Zdanevici şi scrie poeme cu titlul Daunele iubirii sau Galoşul. Avem surpriza să întîlnim şi un poem al lui Dziga Vertov, scris prin 1920 de regizorul Omului cu aparatul de filmat şi care poartă chiar titlul Dziga Vertov. Merită citat în întregime: „Aici mă dezic / de nimic / ce nu-l poţi zări / chiar de pe catalig / şi de nou uz / (d)zic ca / un franţuz - / vérité / fiind cel ce crede că - / în veac / sub tălpig / racla-şi zîngă- / neşte // veriga. / Pur şi simplu verdeş / de vînt vîrtej / veacuri pe vîrtelniţă. / Dar – zîngăt! – în / rotiri de / disc. / Gong în por / şi fior / de-aortă! / I-o-ho-ho! – autozgîit / în tavernă cu / buze crov / Dziga Vertov.”. Prin acest poem, spune Leo Butnaru, Denis Kaufman explică metamorfozele semantice şi conceptuale care l-au îndreptat către pseudonimul „Dziga Vertov”. La fel cum surprinzătoare este şi descoperirea poemului Înmormîntare la Chişinău al necunoscutului, pînă acum, Dovid Knut. Urmează apoi poeziile scrise ocazional de unii din poeţii care s-au intersectat la un moment dat cu avangarda rusă ori numai s-au apropiat de ea asimptotic: Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Marina Ţvetaeva ori Serghei Esenin.
O altă direcţie conceptuală a antologiei este aceea conferită de poemele mai obscure, eterate şi blînde, ale autorilor canonici ai avangardei ruse: Elena Guro, David Burliuk, Velimir Hlebnikov, Nikolai Gumiliov, Aleksei Krucionîh, Igory Severianin, Nicolai D. Burliuk (ajuns în 1917 pe la Botoşani, după care, în 1918, angajat ca funcţionar la Direcţia Agricolă din Chişinău), Osip Mandelştam, Ilya Ehremburg/ Ehrenburg, Vladimir Maiakovski, Daniil Harms (cu poemele Lui Viktor Vladimirovici Hlebnikov, Nu acum şi La moartea lui Kazimir Malevici) şi Igory Bahterev. În paralel cu această direcţie, se construieşte şi aceea a dedicaţiilor pentru avangardiştii canonici: Leonid Cernov (Sindicatul demenţilor, „dedicat prietenilor imaginişti: Viktoria Belakovskaia, Serghei Goncearov, Iosif Kricevski, Gheorghi Fileanski”), Aleksandr Arhanghelski (Montaj sentimental, un poem dedicat lui Viktor Şklovski şi întregii şcoli formale ruse), Konstantin Olimpov (Litera lui Marinetti), Piotr Neznamov (Maiakov stena, aluzie la Maiakovski), Igory Terentiev (Lui Aleksei Krucionîh), Eduard Bagriţki (Imn lui Maiakovski), Viaceslav Kovalevski (La moartea lui Velimir Hlebnikov), Aleksandr Vvedenski (Filialei leningrădene a uniunii panruseşti a poeţilor). Pe restul poeţilor, pînă la 100, vă las să-i descoperiţi singuri.
În finalul prefeţei, Leo Butnaru întreprinde martirologiul avangardei ruse, numărînd în jur de 30 de artişti lichidaţi de NKVD, decedaţi în Gulag, sinucişi (în ambele sensuri, pasiv şi reflexiv, după caz şi versiune oficială) ori, pur şi simplu, emigraţi în Occident. Proiectul utopic al avangardei ruse trecuse demult de faza lui artistică, iar acum - teorie fundamentală a lui Boris Groys în Stalin. Opera de artă totală – concurau sistemul şi harnaşamentul lui ideologic. Aproape acelaşi tablou îl avem şi în Ungaria unde Republica Sfaturilor a forţat, prin cenzură şi interdicţii, majoritatea artiştilor din jurul revistelor Ma şi A Tett să emigreze. Cînd în 1956, Albert Gyergyai va scrie prefaţa la Poezii alese de Lajos Kassák, text intitulat, simbolic, Kassák şi ismele, acesta îl va caracteriza ca fiind un poet „universal”, „internaţional”. Dar nu cumva „universalitatea” sau „internaţionalitatea” artiştilor avangardişti, din Ungaria sau din Rusia, nu sînt, în acelaşi timp, semn şi indiciu pentru primul şi ultimul act dintr-o dramă simptomatică a proaspetelor state comuniste?


Leo Butnaru, 100 de poeţi ai avangardei ruse, Antologie, versiune românească, prefaţă şi note de Leo Butnaru, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008, 365 p., (pe coperta I, Wasily Kandinsky, In Grey, pe coperta IV, Wasily Kandinsky, Arround the Circle).

Despre "Copil la ruşi"

Răzvan VONCU


COPILĂRIA: O RECUPERARE POSTMODERNĂ

Poetul Leo Butnaru, unul dintre cei mai autorizaţi reprezentanţi ai optzecismului din Basarabia, este şi autorul câtorva cărţi de proză, dintre care cel puţin două (Îngerul şi croitoreasa, din 1998, şi Ultima călătorie a lui Ulysses, din 2006), s-au bucurat de atenţia criticii literare. Îndrăznesc să afirm că noul său volum de proză, intitulat Copil la ruşi , merită să fie comentat mult mai insistent, fiind – atât prin formulă, cât şi prin relaţiile pe care le stabileşte cu contextul literar – unul dintre cele mai surprinzătoare ale anului ce se pregăteşte să se încheie.
Nu este vorba, aşa cum am fi, poate, tentaţi să credem, de un volum de antropologie narativă, în genul cărţii În căutarea comunismului pierdut (a universitarilor Ion Manolescu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir). Cu atât mai puţin, nu se poate vorbi de o replică la cunoscutul volum „memorialistic” Născut în URSS, al lui Vasile Ernu, cu toate că şi Leo Butnaru este născut... tot în fosta Uniune Sovietică. Ca să fiu sincer, nici măcar nu m-aş grăbi să spun că este un volum de proză confesivă: este cert că scriitorul cotrobăie prin străfundurile copilăriei sale, în special ale „copilăriei mici”, însă nu spre a(-şi) elucida întâmplări şi înţelesuri, aşa cum fac, de regulă, memorialiştii. Imboldul de a găsi un fir evolutiv, la capătul căruia copilul Lică devine scriitorul Leo Butnaru, nu este deloc evident, după cum lipseşte şi preocuparea pentru regăsirea arheologică a însemnelor mitologiei unei epoci şi a unei societăţi: cea a Moldovei de peste Prut, în perioada sovietică, atât de bine conservată în amintirile lui Vasile Ernu.
Mai mult decât toate acestea, autorului îi place să povestească. Element care îl leagă de Ion Creangă şi, în general, de marea tradiţie a povestitorilor moldoveni, de la Ion Neculce, la Mihail Sadoveanu. Filiaţia crengistă nici măcar nu este ascunsă de Leo Butnaru. Dimpotrivă: printre amintirile care revin la suprafaţă se află şi cele, bogate şi numeroase, legate de marele humuleştean, deopotrivă un reper identitar şi un model prozastic. Proza din Copil la ruşi se naşte, întâi şi-ntâi, din plăcerea de a povesti întâmplări din perioada anilor ’50-’60, petrecute într-un sat din Basarabia, pe fundalul unor încercări extrem de dure pentru românitatea rămasă în provincia pierdută, încercări cauzate, simultan, de agresiunea identitară şi de nedreptatea structurală a orânduirii socialiste.
Aminteam, la începutul acestui text, de apartenenţa lui Leo Butnaru la optzecism, până acum manifestată aproape exclusiv în poezie. Copil la ruşi ne demonstrează că adeziunea scriitorului la formulele literare ale generaţiei optzeci este una substanţială, volumul fiind original atât ca materie, cât şi ca organizare a acesteia. Dacă ar fi să simplificăm nepermis de mult discuţia, ar trebui să spunem că ne aflăm în faţa unor Amintiri din copilărie, în variantă postmodernă. Însă ar fi o simplificare care ne-ar ascunde multe dintre mizele cărţii.
Dacă vorbim de optzecism, trebuie să începem prin a remarca fragmentarismul care domină textul. Un fragmentarism structural, care guvernează nu numai poetica textului, ci şi poetica rememorării copilăriei. Amintirile lui Leo Butnaru nu se aşează, cuminte, pe o aţă, într-o curgere graduală şi ordonată, la ale cărei capete se află copilăria mică şi, respectiv, adolescenţa: exerciţiul de memorie execută o mişcare de „du-te-vino” între diferitele întâmplări, unele mai importante, altele, poate, cu o semnificaţie mai redusă. Ar fi însă o eroare să credem că hazardul este cel care guvernează actul rememorării. Acesta ascultă de starea de spirit actuală a celui care scrie, de curiozitatea lui de a peripatetiza cu sine însuşi printre ruinele propriei memorii, iar mişcarea de „du-te-vino” nu operează numai între întâmplările trecutului, ci şi între trecut şi prezent. Nu acurateţea biografică a reconstituirii întâmplărilor trecute îl preocupă pe Leo Butnaru, ci dialogul său – adesea livresc – cu ele.
Dimensiunea livrescă a cărţii nu trebuie, prin urmare, ignorată, dacă tot vorbim de postmodernism. Fireşte că, fiind în discuţie amintirile unui scriitor, prezenţa cărţilor, a cuvântului scris, în general, nu trebuie să ne mire. În cartea de faţă, totuşi, palierul livresc este mult mai subtil şi mai semnificativ. Leo Butnaru nu este interesat (ca alţi scriitori din Basarabia, de ce să nu recunoaştem) să îşi impresioneze cititorul cu precocitatea, nivelul şi întinderea lecturilor sale. Din contră, nu se ruşinează să salute funcţia enormă pe care au jucat-o în formarea sa scriitori care astăzi sunt mult mai puţin prizaţi dincoace de Prut. De pildă, pe lângă reperul Creangă, care revine adesea, cum spuneam, un nume care lasă urme, între primele lecturi literare româneşti ale copilului Lică, este George Coşbuc (editat, la Chişinău, sub numele, „moldovenizat” şi el, de Gheorghe Coşbuc). Dar rememorarea amintirilor „literare” din copilărie acordă un spaţiu mai amplu Abecedarului şi emoţiei primei întâlniri cu şcoala, cu cuvântul scris şi tipărit, cu primele exerciţii de scriere, cu primele exemple de versificaţie de care ia cunoştinţă. Rememorarea, în fragmente, a şcolarităţii este unul dintre momentele de vârf ale textului lui Leo Butnaru, care reuşeşte peformanţa de a ne face să înţelegem sentimentul complex pe care îl trăieşte copilul român la întâlnirea cu şcoala sovietică. Duplicitatea fundamentală a vieţii spirituale a românilor din Basarabia transpare dureros din rememorarea contactului cu Abecedarul în uz în anul 1955. Un Abecedar redactat de necunoscuţii (astăzi) M. Afteni şi P. Doţenco şi editat de „Şcoala sovietică”, plin de poncife ideologice, în care, cum spune Leo Butnaru, „în vreo zece rânduri [...] apare cam de şapte ori numele lui Stalin.” Căutându-l, în anii noştri, în rafturile Bibliotecii Naţionale din Chişinău, scriitorul redescoperă, în textele şi ilustraţiile cărţii, semnele ideologiei care încerca, în acelaşi timp, să şteargă conştiinţa naţională a românilor din Basarabia şi să îi îndoctrineze în spiritul ideologiei comuniste. Dar, regăsindu-şi abecedarul aproape uitat, Leo Butnaru nu poate trece peste bucuria – universală, am spune noi, dacă tot l-am pomenit pe Creangă – cu care atunci, în anii întunecaţi ai stalinismului, copilul Lică deschidea timid uşa cunoaşterii, învăţând primele litere... O bucurie care transcende epocile şi ideologiile...
E o poveste şi cu aceste litere, căci primul alfabet al lui Leo Butnaru a fost, evident, cel chirilic, impus cu forţa de autorităţile sovietice românilor din stânga Prutului. Un alfabet care, alături de alte invenţii lingvistice, intenţiona să acrediteze ideea că românii basarabeni sunt altceva decât ceea ce sunt. Totodată, însă, alfabetul chirilic este alfabetul primelor şapte cărţi pe care le-a publicat Leo Butnaru, cărţi care, definindu-i profilul literar, nu au fost relegate din biblioteca scriitorului român, revenit, după 1989, la alfabetul natural al limbii sale. Copil la ruşi nu este, cu toate acestea, volumul răfuielii patriotarde cu o istorie vitregă, cu o limbă şi o cultură (cea rusă) care nu pot fi făcute responsabile de utilizarea perfidă pe care le-a dat-o stăpânirea sovietică. Leo Butnaru nu se desparte de trecut nici râzând, nici ricanând, ci meditând. Preocupat de meandrele memoriei, de funcţia arhivistică a literaturii, nu de exploatarea clişeelor patriotice.
Nici măcar ciclul anotimpurilor nu guvernează rememorarea prin naraţiune a copilăriei. Aceasta, în ciuda relaţiei indisolubile dintre anotimpuri şi viaţa la ţară, acolo, în Negurenii Basarabiei. O Basarabie care rămâne, cumva, patriarhală, neatinsă în structura ei profundă de transformările pe care le operează socialismul, unele dintre aceste transformări (alcoolismul indus de consumul de basamac, distrugerea ocupaţiilor tradiţionale ale satului) fiind profund nocive. Spre deosebire de ceea ce se petrece în dreapta Prutului, satul basarabean este mai rezistent decât oraşul. Scepticismul funciar al ţăranului român, conservatorismul său spiritual (înţeles ca încredere într-un set de valori tradiţionale) fac ca locuitorii din Negureni să răspundă cu ostilitate noilor „valori” aduse de ocupanţi. Închiderea bisericii, de exemplu, declanşează un puseu de nemulţumire în rândurile sătenilor, care încep să vorbească deschis despre traiul Basarabiei „la români” (adică înainte de 1944) şi chiar să critice făţiş, în vorbe aspre, noul regim adus de ocupaţia sovietică.
Însă, repet, Leo Butnaru este un scritor şi un intelectual autentic. Rememorarea sa nu poate ocoli relaţiile interetnice bune care se stabilesc, în satul natal ca şi în alte sate, între localnicii români şi coloniştii aduşi de pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. După cum fluxul memoriei nu poate ocoli nici alte elemente de noutate, foarte atrăgătoare pentru lumea neştiutoare şi oarecum inocentă a satului românesc, pe care le aduce regimul sovietic în Basarabia: cinematograful sătesc (cu filmele sale de război, evident, tot sovietice), patefonul, radioul, maşinile... Prima vizită „la oraş” – la Chişinău, adică – nu este, totuşi, spectaculoasă şi nu lasă în conştiinţa copilului Lică decât amintirea unei farse copilăreşti făcute de un coleg, care pune capse pe şinele tramvaielor din capitala „republicii”...
Scriitorul este, însă, mai puţin interesat de „scriitura aventurii”, adică de consemnarea fidelă a întâmplărilor edificatoare din perioada copilăriei şi pre-adolescenţei. Leo Butnaru adoptă o conştiinţă poziţional postmodernă. Este un autor care nu vrea să ştie (textual vorbind) ce înseamnă „experienţă edificatoare” şi nu doreşte să impună exigenţe exterioare fluxului imprevizibil al memoriei, ce alimentează funcţia arhivistică a textului. Aminitirile devin ele însele livreşti, căci ceea ce consemnează textul nu este întâmplarea brută, ci umbra ei pe canavaua conştiinţei scriitorului, transformarea ei în obiect de reflecţie şi comentariu. Tocmai biografismul, care defineşte într-o măsură atât de mare proza optzecistă, este cel ce se cere invocat aici, cu observaţia că traseul din Copil la ruşi merge în sens invers faţă de cel din Zmeura de câmpie: nu dinspre existenţă înspre text, ci dinspre text înspre existenţă.
Mă opresc aici cu comentariul pe marginea acestui text meşteşugit şi, într-un anume sens, sucit. Leo Butnaru a reuşit o carte remarcabilă, care cuprinde şi amestecă alchimic, într-o reţetă foarte particulară, experienţa personală a scriitorului şi cea istorică. Tranzitul permenent între cele două creează literatura.

Contemporanul – Ideea Europeană, 2008, Nr. 12

Chestionar Kafka

Leo BUTNARU

KAFKA SAPIENS

1.Ce este Kafka pentru dvs.? Este el pentru dvs. o prezenţă interioară, un partener de dialog, o referinţă pur livrescă, poate un frate (chiar un geamăn)? Despre ce vă vorbeşte Kafka în prozele sale?

– În retro(per)spectiva tinereţii mele, Franz Kafka se (mai) asociază cu impulsul şi efortul conştientizat(e) de a mă distanţa cât mai repede de textele şi, mai ales, „exemplele” din becisnicele manuale şi crestomaţii pe care le-am utilizat în sistemul de învăţământ sovietic şi de a cuteza să înţeleg şi ALTCEVA; chiar CU TOTUL ALTCEVA, uneori. La un moment dat (ce ţinu cât o perioadă, momentul), Kafka fusese profesorul, îndrumătorul meu în studiul autodidact al unei altfel de literaturi, precum cea inserată, în bună parte, în selecta, celebra revistă „Secolul 20”, pe când eu, ţărănaşul de ieri, venisem student la Chişinău şi o citeam, asiduu, la Biblioteca Naţională (...,,N. Krupskaia”...). Nu ştiu dacă îmi poate fi un frate; un confrate – da, dacă nu iese că sunt oarecum lipsit de modestie (vorba aia: a se trage de brăcinar cu... – întru mare familiaritate).
Iar celelalte elemente din iterogaţia „Apostrofului” – şi prezenţă interioară, şi partener de dialog, şi referinţă livrescă – sunt fireşti pentru unul care simte necesitatea de a reciti şi... reînţelege Kafka.

2.Pentru dvs., „kafkian” se referă la oameni sau la instituţii, la realităţi sau la proiecţii? Cît de des folosiţi acest epitet şi pentru ce fel de situaţii?

– Din nedorinţa de a participa la tot mai grava banalizare a respectivului epitet, nu mai încerc şi eu să fiu... original, invocându-l. Epitetul nu atât se referă, cât ar fi chiar el însuşi – o stare de referinţă existenţial-generalizată, încât, dacă vrei, poţi spune: Kafka sapiens sau Homo kafkiens. Este bun la toate tristeţile, prezenţele şi absenţele unei vieţi de om, ca realitate şi proiecţii în irealitate, suprarealitate şi chiar – suprairealitate.

3. Este Kafka un înalt funcţionar nevrotic din domeniul finanţelor care încearcă să evadeze din lumea birocraţilor prin scris sau un scriitor perfecţionist pînă la mânie care încearcă să se ascundă îndărătul unei poziţii funcţionăreşti acceptabile în ochii establishmentului, sperînd că astfel îşi va păstra neatins spaţiul de libertate intimă şi onirică?

– De ce nu am putea spune că Franz Kafka este cel care a anticipat perfect imeprfecţiunea ce înseamnă anume nevrotismul timpurilor noastre, până în pânza albă a zilei de azi şi, posibil, pânza neagră a zilei de mâine? Ştiind că, din păcate, nicidecum nu îşi va putea păstra „imaculată” libertatea intimă şi onirică. Agresiunile mutuale oameni–om, om–oameni (societate) sunt de neevitat în această lume care se pretează atât de lesne la absurdizare (ca percepţie şi... decepţie).

4. În ce dimensiune a operei sale este Kafka cel mai apropiat de dvs.?

– Uneori, în umbroasa ei poetică. În acel sfumato amar, trist până la tragic. Iar în proza pe care o scriu, în cutezanţa de a filia subiectele în – şi din vastele planuri ale propriei mele experienţe existenţiale: în câteva pagini de text, întâmplările, acţiunea pot avea loc în arii fabuloase: Chişinău, Moscova, vama Ungheni, Bucureşti, via Iaşi, Könegsberg (atăzi – Kaliningrad), Ermitj, un tramvai din Petersburg sau „Săgeata albastră” românească, munţii Bucegi... Sunt spaţiile pe care le cunosc, cât de cât, în unele din care am vieţuit sau vieţuiesc şi pe care le pot duce în ireal, spre a le coborî în absurd, ca prezenţă umană in actus, ca ideaţie ce nu recunoaşte constrângerile unei înţelegeri de ţafandache sau mic-burghez băţos. Aici, deopotrivă cu Kafka, mă ajută şi principiile din manifestul avangardiştilor ruşi „O palmă dată gustului public” (1913) – foarte actuale şi astăzi.

5. Dacă v-aţi hotărî să pătrundeţi în „Castelul” lui Kafka, cum aţi proceda, ce cale de acces aţi alege? Credeţi că aţi reuşi să forţaţi accesul?

– În genere, accesul spre Kafka (virgulă) ca operă şi spre operă ca (bis-virgulă) Kafka trebuie mereu forţat, pentru a înţelege şi altceva din câte s-a înţeles, în mare parte – la nivel (sau: subnivel) de presupunere, ce poate fi numită şi subiectivism inerent fiecărui om-cititor luat în parte. Totdeauna, subiectivismul, în diferenţe de nuanţe sau chiar şi vectorii săi de bază.
În această situaţie, cititorul, interpretul, exegetul trebuie să fie foarte inventiv, iar cine este în stare – şi co-creativ. Kafka-operă, opera-Kafka sunt din aceeaşi „plămadă” superfluă ca şi răspunsul Sfinxului, ca şi mesajul Pytiei, pe care cei mai mulţi sau nu-l aud, sau, de-l aud, nu-l înţeleg. De aia şi este necesar de forţat accesul, dar – apoi – şi retragerea din „Castel” trebuind forţată. Pentru a nu uita că astea ar fi relaţiile cu un întemeietor al absurdului în literatură.

6. Ce-aţi scrie dacă cineva v-ar închide pentru o noapte în căsuţa albastră de pe Uliţa Aurarilor, zisă şi „Uliţa Alchimiştilor”, în care Kafka obişnuia la un moment dat să se refugieze nopţile ca să scrie?

– Aş fi răspuns, în scris, fireşte, la acest chestionar al „Apostrofului” sau aş fi inventat, la rându-mi, un chestionar-Kafka (vezi răspunsul 8). Ambele îndeletniciri mi s-ar fi părut captivante, ca acea plăcută zăbavă, de care vorbea încă bătrânul cronicar.

7. A făcut oare bine Max Brod că nu i-a ars manuscrisele? A fost acesta un legatar testamentar şi un prieten moral, nepunîndu-i lui Kafka manuscrisele pe foc, sau a fost un prieten şi moral, şi clarvăzător? Oare despre ce vorbesc ei, Kafka şi Max Brod, acum, Acolo?

– Sigur că Max Brod ar merita Premiul Nobel pentru ne-distrugere de manuscrise, în pofida dispoziţiei auctoriale. Pe ambele extreme decizionale, el avu în faţă şi în spate câte un ilustru exemplu: legatarii testamentari ai lui Vergilius – Varius şi Tucca –, la ordinul special al lui Augustus, nu au pus pe foc manuscrisul „Eneidei”, pe care Vergilius îl considera nedesăvârşit şi ceruse să fie nimicit. Şi e bine că Brod nu luă exemplu de la Nikolai Vasilievici Gogol care, precum spune google, şi-a ars partea a doua a „Sufletelor moarte”, după care, dacă autorul rămânea, totuşi, în viaţă, ar fi putut urma şi partea a 3-a a captivantei naraţiuni. (Eu, răspunzându-vă de la Chişinău, vreau să vă amintesc că „Sufletele moarte” au fost ticluite după o temă aflată pe undeva prin Tighina, prin Basarabia colonzată de ţarism.)
Şi tot în acest context mă gândesc că, dacă Max Brod respecta doleanţa pre-letală a autorului, – cum ar fi arătat literatura lumii fără opera lui Kafka? (Aceasta fiind şi una din întrebările chestionaruli de care vorbeam în răspunsul 6.)

8. V-aţi simţit vreodată ca şi cum aţi fi în pielea lui Kafka?

– Când poetul scrisese: „Când eram mai tânăr şi la trup curat”, am îndrăznit să merg şi mai îndărăt, îndărătnicul de mine, – scriind: „Când eram mai copil şi la suflet curat”. Astfel că, şi în acest caz, aş fi dorit să fiu mai mult în sufletul, decât în pielea lui Kafka. Pentru că, din câte pricep eu, Kafka nu excludea ludicul; nu l-ar fi obstrucţionat.


"Apostrof", nr. 12, 2008

Un coleg despre alt coleg

Dumitru Augustin DOMAN

Un om luminos din Negureni

Cred că starea de fericire este una de calm şi seninătate firească, de meditaţie şi reverie. Această revelaţie am avut-o stând câteva ore cu Leo Butnaru în grădina Corso de pe strada Lăpuşneanu din Iaşi, traversând de sub copertină mai multe reprize de ploaie şi soare. Leo Butnaru îmi pare un om fericit... A trăi, a citi, a scrie – sunt totuna pentru el. Le face firesc, fără fasoane de mare intelectual, deşi e unul rafinat, fără snobism, fără înfumurare, ci normal, cum albina face miere.
Născut în Basarabia, la Negureni, omul e un luminos. Stând cu el la o tacla câteva ore, pleci cu bateriile încărcate; îţi dă energie pozitivă pentru multă vreme.

„Lumea e atât de veche, încât
Dumnezeu ar putea începe
Să-şi scrie memoriile”.

Aşa sună un poem de Butnaru. Luându-l în răspăr, am puntea spune că Leo e atât de tânăr, că ar trebui să mai amâne scrierea memoriilor.

„Argeş”, 2009, Nr. 1, pag 1.