duminică, 26 septembrie 2010

Din "România literară", 2010 - Nr. 33

   

DINTR-UN JURNAL YES-EU PARIZIAN


23 aprilie

Cimitirul Montparnasse


       Nu am un plan, din care să aflu unde e situată intrarea principală în cimitir, astfel că, de cum ies din subterana staţiei de metrou – Porte des Amandiers, o iau spre prima poartă care mi se arată ochilor. Chiar la câţiva paşi făcuţi în spaţiul umbrelor, pe stânga, văd cripta familiei Aurel Feteanu, medic veterinar, şi a soţiei sale, născuţi, respective, în 1927, 1929, decedaţi – 1969, 1989. Astfel că vizita o încep nu cu o somitate, ci cu o simplă familie de români, ce are deja în intimitatea mea oarece însemnătate. Trec pe lângă mormântul sculptorului Lucien Gilbert, merg în lungul zidului dinspre bulevardul Ménilmontant, pentru ca la un moment dat să mi se arate ochilor intrarea principală, unde pot obţine planul cimitirului. Astfel că – avanti, domnule Dante! (care, În Divina comedie, vă adresaţi lui Vergilius: tu duca, tu segnore e tu maestro).
          Din plan reţin că, chiar la câţiva paşi de intrarea principală, pe dreapta, sunt înmormântaţi Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir (pe mormânt – un fel de ofrande simbolice, bileţele cu cuvinte de consideraţie şi recunoştinţă). În faţa pietrei de mormânt a acestor doi mari scriitori mă gândesc şi la Celan, şi la Gherasim Luca. Motivul: mi-am amintit de fraza lui Sartre că deosebirea dintre om şi animal constă în faptul că omul se poate sinucide.
         La capătul aleii, luând-o pe stânga, ajung la casa de veci a autorului Florilor răului, Charles Baudelaire… – construcţie tombală sobră, de asemenea cu bileţele, pietricele, dar şi cu un... dop de plută de la vreo sticlă de vin, probabil ca aluzie empatică pentru boemă şi absint.
          De unde purced să-i întâlnesc pe ai noştri. Ajung la mormântul lui Eugen Ionescu şi al soţiei sale Rodica. Fără îndoială, pe aici trec zilnic foarte mulţi admiratori, dar care nu au ştiut, probabil, ce să scrie pe bileţele (absurdităţi?..), nu au lăsat pietricele etc. Sau explicaţia poate fi şi următoarea: periodic, mormintele celor mari sunt debarasate de flori, obiecte etc.
       De la Ionescu – la casa de veci a lui Emil Cioran. (Casa de pe lumea cealaltă, unde, posibil, Cioran deja şi-a îndeplinit visul – de pe lumea aceasta – de a fi hagiograful unor vagabonzi celebri.) Pietrele lor tombale nu se află prea departe una de alta, şi nici de cea a lui Constantin Brâncuşi. [Peste patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobiţa, marele sculptor se confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufleteşte, ştiind că trupul meu va putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă: mama mea”.] Pe mormintele lui Cioran şi Brâncuşi – semne de afecţiune: bileţele, panglici, bilete de metrou; la primul – şi o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus(ă) din România, poate chiar de la Răşinarii săi de baştină (din care, scria filosoful, „nu mă mai interesează decât uliţa copilăriei”). Iată şi o bancnotă de un leu românesc, prinsă sub argila ulcelei, să n-o ia, eventual, vântul. Pun şi eu, alături, una de un leu... moldovenesc.
          În Cimitirul Montparnasse se află şi celebrul... Le baiser de la mort, una dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910, Constantin Brâncuşi a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Raşevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg, din extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viaţă (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în studenţie, întâlnisem numele tinerei şi nefericitei rusoaice.
         După masă, la ICR, aveam să navighez prin internetul rusesc şi, după un timp, chiar să găsesc referinţa lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Raşevskaia o cunoşteam încă la Moscova, ea fiind sora colegului meu de şcoală Vasia; a stat în puşcărie, a plecat la Paris, s-a înscris la facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a otrăvit. (Alte surse susţin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una nefericită, nereciprocă. – L.B.) La înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: „Şi-i iartă-i ei toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie...”
           Căsătorită cu un român! Oare nu de aici şi lucrarea lui Brâncuşi la mormântul tinerei rusoaice ce şi-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menţionează că, la acea vreme, printre ruşii ce se stabiliseră la Paris şi nu se puteau adapta aici, sinuciderea era ceva obişnuit.)
          Astfel redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncuşiene Barbu Brezianu găsim următoarele: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică monumentul Sărutul, pentru mormântul sinucigaşei, incizând cu litere chirilice inscripţia: „Taniuşka Rachevskaia, născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai iubită/ pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Comanditarul monumentului, medicul român Solomon Basile Marbé (Marbais), prieten fidel al lui Brâncuşi, fusese anume cel de care se îndrăgostise studenta Taniuşa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul că, dacă, iniţial, familia Raşevki (în transcripţie românească) nu acceptase viziunea brâncuşiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată, urmaşii respectivului neam, uimiţi de faima Sculptorului, susţin că, după actele cercetate în arhiva pariziană, Sărutul din cimitirul Montparnasse cade sub incidenţa unui obiect ce poate fi revendicat! (Da, eventual, dislocat, strămutat şi – Doamne, fereşte! – scos la licitaţie…)
         Dar, deocamdată, la Montparnasse, Sărutul simbolizează, deja de 100 de ani, dragostea eternă, însuşi Brâncuşi mărturisind, în 1956, nu cu mult înaintea definitivei sale treceri pământeşti: „Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit şi s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit”.
           Vecinul imediat al lui Brâncuşi este uriaşul editor Henri Flammarion.
          Câţiva paşi spre vest de mormântul lui Eugen Ionescu, se află locul de veci al captivantului prozator Julio Cortázar (care, în romanul Şotron, scria despre „ghemul Paris”, cu materia lui infinită care se înfăşoară pe ea însăşi), ceva mai încolo – al lui Samuel Beckett... Nu vi se pare mult grăitoare (în profunda linişte a cimitirului) această apropiere de Dincolo dintre corifeii teatrului (absurdului), Ionescu şi Beckett?... Să vă spun o mică întâmplare, „de contaminare”, care mi-a venit mie în minte, în imaginaţie, acum câţiva ani, şi pe care am retrăit-o, în acest aprilie, la Paris, pe când intram iar în Catedrala Notre-Dame. În mintea, în imaginaţia mea, astfel se petrecuseră lucrurile:
            „În anul 1938, cercetând lista celor nu doar sosiţi, ci şi stabiliţi la Paris, Samuel Beckett îşi reţinu privirea asupra numelui lui Eugen Ionescu, iar Eugen Ionescu îngădui mai mult cu lumina ochilor peste numele lui Samuel Beckett, ambii mirându-se, la început, de atare coincidenţă, zicându-şi în sinea lor că ea nu părea deloc întâmplătoare şi ar putea să aibă anumite urmări de oarecare ordin, artistic, dar şi biografic. Pozitive, mai puţin îmbucurătoare, urmările? Nu aveau cum şti. Beckett remarcase că Ionescu e cu trei ani mai tânăr decât el, şi nici atenţiei lui Ionescu nu putea să-i scape apropierea dintre cei doi ani de naştere, al irlandezului – 1906, şi 1909 – al său. Semnifică, totuşi, ceva sau ba o atare preajmă cronologică? Nu aveau cum şti.
          Dar, peste ani, chiar peste câteva decenii (trei-patru decenii trecute de la acel 1938) în faţa catedralei Notre-Dame de Paris se întâlniră un laureat al Premiului Nobel cu un membru al Academiei franceze, alias – Samuel Beckett cu Eugen Ionescu, unul pe picior să iasă din catedrală, celălalt – pe picior să intre acolo. Istoria nu a mai reţinut care şi în ce poziţie era, adică – pe picior de ieşire sau de intrare, şi unul şi celălalt cu bastonul în mâna întins spre intrare-ieşire.
           Fiecare îşi spuse în sinea sa: „Iată că nu este deloc absurd să se întâlnească faţă în faţă doi protagonişti ai (teatrului) absurdului”, după care Eugen Ionescu făcu un pas în dreapta, ca să-i ofere loc maestrului Samuel Beckett care, la rândul său, concomitent, făcu un pas în stânga, ca să-i ofere trecere maestrului Eugen Ionescu, astfel că ambii se pomeniră şi mai faţă în faţă, gata să se ciocnească sau să se îmbrăţişeze, cel puţin – să-şi pună unul celuilalt mâna pe umăr sau, simplu, – să-şi strângă mâinile. Însă Eugen Ionescu schimbă pasul, de data aceasta făcându-l în stânga, ceea ce i se întâmplă, ca maşinal, şi lui Beckett, care făcu pasul în dreapta. Pe feţele ambilor scriitori, ce se pomeniseră atât de – cum să zic? – vizavi se perindă câte o umbră de jenă sau, poate, fâstâceală. Apoi unul făcu pasul cum îl făcu, spre a-l ocoli pe celălalt coleg, acesta, la rândul său, vru să treacă, ocolit, pe lângă cel din faţa sa, astfel că Beckett şi Ionescu mai să se lovească nas în nas! Parcă năuciţi de coincidenţa manevrelor pe care le întreprindeau unul şi celălalt, maeştrii absurdului se opriră, după care unul dintre ei spuse: „Haideţi să convenim: de data aceasta eu voi lua-o în stânga, iar dumneata – în dreapta”. Aşa şi făcură. Însă fiecare de pe poziţia sa, astfel că – buh! – Beckett şi cu Ionescu se ciocniră frunte-n frunte!
       – Ha, ha! făcu, binevoitor, autorul „Rinocerilor”. Ne-am lovit, totuşi.
       – Mda, făcu autorul lui „Godot”, nu doar că ne-am lovit, ci chiar ne-am şi contaminat.
       – Mai demult, zise românul.
      După care, făcând, în sfârşit, fiecare pasul salvator, se despărţiră, gândindu-se dacă au glumit sau au spus adevărul”.
        Mai e la Montparnasse şi un alt român celebru, sculptorul Ion Vlad, nu departe de Brâncuşi. Pleacă din România în 1965, stabilindu-se în Franţa. Peste doi ani, i s-au comandat 5 sculpturi pentru Espace Pierre Cardin din Paris, după alţi doi ani devine profesor titular de sculptură şi desen la Centrul American din metropola franceză; din 1975 – profesor de sculptură şi desen la Universitatea Sorbona. Printre lucrările mai importante ale lui Ion Vlad se numără o decoraţie murală, de 100 mp, realizată pentru Musique, Diffusion Francaise, Bois-Colombes, şi două sculpturi în bronz şi ciment pentru Spitalul Saint Joseph din Stockton, San Francisco (California). Sculptorul a lăsat şi portretele, „sumare”, de-a dreptul originale, în piatră, ale lui Eugen Ionescu şi Mircea Eliade. Iar capodopera sa este considerată statuia lui Eminescu din preajma Universităţii Sorbona, edificată prin contribuţia a doi români din Spania (Ascension Maorta şi Aurel Răuţă), când se împlinea centenarul naşterii poetului.
      Pe când eram în căutarea mormântului lui César Vallejo, mă gândeam că locul respectiv ar purta o distinctă patină a timpului, pentru că poetul peruvian s-a stins în anul 1938. Însă presupunerile mele nu au avut nicio şansă în faţa pietrei de mormânt din granit verzui, pusă parcă ieri, 22 aprilie 2010. De ce zic – ieri? Pentru că ieri a fost zi de joi, iar într-un poem Valliejo scrisese: Muri-voi la Paris/ într-o zi cu ploaie multă.../ probabil într-o joi, ca azi... Sumbra sa premoniţie s-a adeverit întru totul, chiar cum spune versul plin: ...într-o joi, ca azi, de toamnă. Am iubit şi iubesc în continuare creaţia acestui herald al metaforelor grele, ţin minte că, în juneţile mele, îl citeam într-o cazarmă de pe malul râului Bug, la Nikolaev (cam pe unde se petrece acţiunea din romanul lui Zaharia Stancu Şatra), volumul intitulându-se „Ciornâie geral’dî” (Heralzii negri), de un dramatism cutremurător. Şi iată-mă la Montparnasse, în faţa granitului verzui, pe care e scris, simplu: „César Vallejo – qui souhaita reposer dans ce cimitière”. Însă, iniţial, din diverse motive, dorinţa sa nu a fost respectată, în 1938 fiind înmormântat în cimitirul Montrouge, după care, în 1970, transferat la Montparnasse (de unde explicaţia de ce lipsea… patina timpului). Şi o frază dint-un bileţel lăsat de cineva pe piatra verzuie: „M-am născut într-o zi când Dumnezeu era bolnav” (Nací un día que Dios estuvo enfermo), – vers cu care începe şi se încheie ultimul poem din „Heralzii negri”, iar în partea de jos a dalei – enigmaticul epitaf pe care l-a lăsat soţia sa, Georgette: „J’ ai tant neigé pour que tu dormes”.
           Este unul dintre marii scriitori pe care nu doar l-am citit, ci, cred, l-am şi… meditat, contemplat, esenţializat, cumva, în conştiinţa şi sensibilitatea mea, zicându-mi că instinctul indistinct al sumbrei inspiraţii îi spusese sibilinicului poet ziua fatală – într-o joi ploioasă la Paris. („Adio, Champs Élysées, adio, ciudate raite pe stradela Luna; şi naşterea mea pleacă, şi moartea – împreună”.) Deja damnat, profetic, în sincopatul dus-întors al respiraţiei gâfâitoare în naveta ei infinitezimală dintre viaţă şi neant, Don Quijote-César ca oricare ins slab de înger cerca să-şi imagineze joia lui de ieri, răpusă de uitarea cruntei beţii de viaţă, pentru ca Suprema Voinţă permiţându-i, prin proprie voinţă, de om, să mai îndure hazardul câtorva zvâcniri sau simple gesturi sub botniţa statuilor (patina verde şi excrementele hulubilor), astfel sfidând în parafrază fraternul „de te-ndeamnă de te cheamă” la Paris cu larma pietrificată-a monştrilor notre-dame-zi sub orbirea cărora-n eterne zaruri creierul e numărul şi numele de-anagramă al ecoului de ere suprapuse (ere-eire-rere-iere-ecre-creier...), anti-metabolic şi, concomitent, anabolic pentru un herald care în clipa morţii îşi câştigă demn înfrângerea prezisă... – în această atmosferă de lirică neagră a modernismului cu cromatica ei de cimitir. Din numele Asociaţiei internaţionale a scriitorilor pentru apărarea culturii, la înmormântarea lui Vallejo a vorbit Louis Aragon. (Nu am îndrăznit să-i spun marelui Vallejo că un poetastru basarabean i-a plagiat, i-a jefuit Heralzii negri...)
           Dau de mormântul marelui campion mondial Aleksandr Aliohin – pe o tablă de şah, scris: „Gloria Franţei şi a Rusiei”.
         Pe multe pietre tombale este indicat că acolo odihnesc soţii cu soţiile. Adică, după ce au convieţuit, au conmurit... Necruţătoare legea firii, vorba lui Topârceanu.
        Alte monumente pe morminte vegheate de îngeri ne-atletici sau chiar apostolic scheletici.
       La un moment dat, mă aşez pe o bancă, să-mi mai ostoiesc oboseala. Şi, cum stau mângâiat de lumina soarelui blând, parcă în uitare de sine, la început vag, apoi, prin efort de memorie, îmi amintesc că aici, în Montparnasee, au fost transferate dintr-un alt cimitir, din apropierea Parisului, osemintele mitropolitului Visarion Puiu. Însă nu sunt deloc sigur că aş putea să aflu unde, ca să pornesc spre piatra de mormânt a aceluia care, spre sfârşitul anilor 20, începutul anilor 30, a fost director al Seminarului teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia. După aceasta, devine episcop al Hotinului, episcopia avându-şi reşedinţa în Bălţi, oraş în care, cu strădania nemijlocită a înaltului păstor, a fost ctitorită catedrala, inaugurată prin 1935, pare-se, în prezenţa Regelui Carol al II-lea. În perioada războiului de Reîntregire, Visarion Puiu a îndeplinit funcţia de şef al Misiunii Bisericeşti Ortodoxe Române în Transnistria. Prevăzător, după 1945 părăseşte ţara în care, odată cu invazia sovietică, este condamnat, în contumacie, la moarte şi excomunicat de Sinodul Bisericii Ortodoxe, reabilitat abia prin 1990.
        Aici, în panteonul Montparnasse (cimitir fabulos, atât de… primitor…), cugetul simţindu-ţi-l ca pe Ţara de Sus a Sufletului, spre vale, spre intrare curgând sentimentele – aceste sălcii plângătoare, tot ale Sufletului…
             Aici sub-pământul marilor nume e, concomitent, şi adâncul sub-cerului, adică în legătură cu firmamentul rămânând.
               În fine, sub zidurile cimitirului – egalitate deplină. Inclusiv cea a eremiţilor ce şi-au trăit cu pasiune viaţa fără pasiuni, dar şi cea a poeţilor – Baudelaire, Vallejo, atâtor altora – care şi-au dus viaţa plină de pasiuni. Sub zidurile cimitirului, unde cuvântul moarte are un sens popular înfricoşător şi un alt sens filosofic, neutru până la indiferenţă.
            Şi o rugă la ieşirea din cimitir: Visul nostru cel de toate nopţile împlineşte-ni-l, Doamne, în vreo zi oarecare, cât mai departe de moarte, cât mai aproape de soare…
                   ------:::::::::::::::::::::::::::------




luni, 20 septembrie 2010

vineri, 17 septembrie 2010

„Bucovina literară” – anul XXI, nr. 8-9, august-septembrie 2010


              A apărut un nou număr al revistei „Bucovina literară” (revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovinei şi Consiliul Judeţean Suceava), realizat de o redacţie (nouă) condusă de Constantin Arcu şi din care fac parte Alexandru Ovidiu Vintilă (secretar de redacţie), Sabina Fînaru, Aida Hancer şi Carmen Veronica Steiciuc. Reamintim, din colegiul redacţional fac parte acad. Dimitrie Vatamaniuc (căruia, înţelegem, i se dedică acest număr, pentru apropiata aniversare a 90 de ani), prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru, prof. univ. dr. Elena Brânduşa Steiciuc, Gheorghe Flutur, Ion Beldeanu, Gheorghe Gabriel Cărăbuş, Nicolae Cârlan. Calitatea de colaboratori permanenţi ai revistei o au Adrian Alui Gheorghe (Piatra Neamţ), Liviu Antonesei (Iaşi), Leo Butnaru (Chiţinău), Mircea A. Diaconu (Suceava), Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu,(Bucureşti), Matei Vişniec (Paris).
                Rubricile numărului (cu o copertă nouă şi, în interior, cu noi elemente de grafică de pagină) sunt: Editorial, Interviu, Poesis, Cronica literară, Jurnal comentat, Epica magna, Autograf, La aniversare: Dimitrie Vatamaniuc – 90, O antologie a poeziei româneşti de Mircea A. Diaconu, Proză scurtă, Pe contrasens, Reflux, Muzeul de imagini, Lirice, Debut, e-Literatura, Chipuri şi privelişti, Retrospective, Eseu, Cronica traducerilor, Reportaj bucovinean interbelic, Note de lector, Traduceri, Leprika! Intervievatul ediţiei este Dan Lungu, iar semnatari ai textelor incluse în numărul pe septembrie 2010 (ce acoperă două luni) sunt Constantin Arcu, L.D. Clement, Liviu Ioan Stoiciu, Şerban Foarţă, Ioan Holban, Horia Gârbea, Emanuela Ilie, Adrian Alui Gheorghe, Matei Vişniec, Ion Cristofor, Vasile Schipor, Theodor Codreanu, Ion Beldeanu, Constantin Hrehor, Leo Butnaru, Alexandru Ovidiu Vintilă, Constantin Dram, Aida Hancer, Vlad Sibechi, Deniz Otay, Liviu Antonesei, Luca Piţu, Jean Dumitraşcu, Elena-Brânduşa Steiciuc, Liviu Papuc, Paul Celan.
Celemnt. media

miercuri, 1 septembrie 2010

O carte tradusă în limba rusă

Лео Бутнару. Песчинка – Жемчужина – Пустыня // Leo Butnaru. Fir de nisip – Perlă – Pustiu. Editura „Vest-Kasalting”, 2010, Moscova. (Biblioteca revistei „Deti Ra”). Poezie. Trad. – Chiril Covalgi, Evgheni Stepanov, Viktor Ciudin, Anna Bessmertnaia.

miercuri, 11 august 2010

UN CELEBRU POET RUS


Andrei VOZNESENSKI (1933 – 2010)


EŞTI TU...

Amurg fulguitor peste-arătură
şi astrul, asfinţit pe jumătate,
înaureşte brazda, ca pe-o dungă
ce-ar aminti de căile ferate.

Şi chiar de ţine doar câteva clipe
a frumuseţii tainică splendoare,
eu vin seară de seară să contemplu
cum aureşte dunga – şi dispare.

Dragostea mea, eşti tu în prag de noapte,
eşti tu, iubirea mea îndepărtată,
această dungă luminoasă, parcă
răzbind pe sub o uşă încuiată.


* * *

Se stinge, bate inima a teamă
de ce e dat şi cum e dat pe lume.
De-a lungul drumului o neagră coamă
pare a fi pădurea fără nume.

Vis trecător e totul, se topeşte...
Şi tu de-asemeni, zână trecătoare.
În acest vers o să rămâi, fireşte.
Păcat că nu pe buzele-mi amare.


GOSPODINA

Deschizi rama, pui pe pervaz vasul cu apă,
apoi mângâi cu palmele sticla, de sus în jos;
tu speli fereastra precum ai cânta la arpă.
De la muzică se face curat şi luminos.


LUMÂNAREA

Pentru Zoia

Îţi mulţumesc că-ai pus o lumânare
în codrul cel de rit străvechi, catolic,
că nu s-a stins plăpânda ei ardoare
pe crucea ce-o tot port pe-un drum nespornic.

Mereu mă-ntreb: cu ce seamănă oare
aprinsa lumânare în scădere
până ajunge jos, la merişoare?
Trecut-au vremi, dar nu am vreo părere…

Prin zilnice pâraie-n tulburare
eu celui cristalin îi mulţumesc;
prin mii de lumânări de-nmormântare –
o duc pe-a ta, de viaţă, şi trăiesc.

BARIERA

Ridicat-am ochii, să văd adevărul,
cât aşteptam marfarul de-a se îndepărta.
Pe cer, de-a curmezişul, era scris c-un fulger:
„Te rog, nu mă lăsa!”

Spre tainica pădure privii întrebător –
ce-ar fi cu modul ăsta de a se umili?
„Te rog, nu mă lăsa!” era scris pretutindeni –
„O, nu mă părăsi!”

Pe geamul de canton: „Nu mă lăsa!” scria.
În dungi, ca ilustrata „Avia” tremura
smintita barieră ce trecerea-nchidea
cu: „Ah, nu mă lăsa!”

Recunoscui, fireşte, scrisul tău anume
şi o pornii în goană cu gând de-a te-ntâlni.
Pe lângă gări numite la fel: „Nu mă lăsa!”
treceau aceleaşi trenuri: „Ah, nu mă părăsi!”


* * *

Plaja e de aur, marea-i tărâm de mit.
Prin răsfir de unde mândre-notătoare
Braţele-şi agită – ca-n cerul însorit
Aripile dalbe-un stol de zburătoare.

Tu ia şi doru-n cerul care-ţi este dat,
Pe când străbaţi înot al golfului platou,
Apoi, de cum revii cu ora ce-a plecat,
O să-ntâlnim, fireşte, iarăşi Anul Nou!

Tocmai pentru-acest revelion fantastic
Cupele-pereche-şi spumegă elanul
Şi, precum un brad împodobit văratic,
După geamul nostru a-nflorit castanul.


* * *

Frunzare veştede, foi de arhive.
Pe ramuri, amare, poamele durerii.
Precum bemoli desprinşi din portative
Se cern sonor seminţele-ntomnării

Şi în fularul tău pufos se-anină,
Se încâlcesc prin buclele-ţi bogate.
Peste grădini, zeiţă şi stăpână
Te-au decretat… Dar unde, 'n care parte?

ROMANŢĂ

Această clipă ţine-o minte şi
măceşul pe colnic
Şi spinul ce pe umăr ţi-a-ncrustat
semn de vaccin durut.
Eu sunt eternul tău poet şi sunt
amantu-ţi veşnic.
Şi – nimic mai mult.

Memorizează-această lume cât
ţi-i dată de destin,
Iar după ce în lanţ de vremi un veac
zbura-va în trecut,
Tu o să ţipi uşor de parcă iar
te-ar înţepa un spin
Şi – nimic mai mult.

* * *

Fu alb mestecănişul
Sub care v-aţi iubit –
Precum nişte găoace
Tulpini s-au descojit.

Al scoarţei var atunce
Lui i-a rămas pe haină,
De parcă renunţase
Mesteacănul la taină.

Iar când de-altă tulpină
Te atinseseşi – calde
De umeri ţi s-au prins
Două aripi albe.

Şi astăzi, pe oricare
Căi aspre rătăceşti,
Perechea cea de aripi
Nu-o ştergi, ci-o ocroteşti.

Traducere de
Leo BUTNARU

sâmbătă, 7 august 2010

România literară, 28/30 iulie 2010

Leo BUTNARU




PEISAJ CU POMUL VIEŢII



Peisaj imaginându-se pe sine

văzându-se altfel decât îl vedem noi

cei care, la rândul nostru, imaginându-ne pre noi

ne vedem altfel decât suntem în realitate

ba mai mult – în conştiinţa-ne

sau subconştient şi în

transluciditate.



Nu mai ştii dacă atare geometrii ca peisaje

au legităţi, constituţii, regulamente, canoane

sau sunt apologia inutilă, ca tot ce e cosmos

a instabilităţii ca unică formă de creaţie

procreaţie – ceremonie zurlie

ca ozorul de canava „pe dincolo”

pe dos.



Omizi efemeride ieşind din pori minusculi sau – gigantice – din pori uriaşi

porii-cratere de absurditate

ceva între pagubă, pagodă şi inutilă odă

ce te face să te gândeşti că pe atare cernoziom

cel mai abitir ar rodi rodiile

în pomul vieţii dus la prohodire de om.



Asta e! – peisaj cu un singur copac

zis pomul vieţii pe drumul de moarte

pomul vieţii ce avusese de ramuri chiar versurile astea

ce vor ieşi alandala dintre file de carte

ca nişte nervi sfâşiaţi

sau râme

sau vene tăiate...



DE SPUS PRUNCULUI



1



Naşte-te – e timpul

să începi a muri...



2



E târziu să mai plângi: viaţa

deja a început...



COPACUL DINTRE GHILIMELE



Nu este exclus

să fi căzut pe gânduri

sau pe sentimente –

acţiune cvasiinertă ce m-ar fi dus

spre scris

despre copacul bonsai (un fel de

„arbore” între ghilimele

pentru a se înţelege oarecum altfel

aproape invers decât ceea ce e

în realitate

un arbore fără ghilimele).



Bineînţeles

la Chişinău sau Bucureşti

putea să mă bată gândul

sau sentimentul

sau să fi venit inspiraţia

simpla metaforă să

scriu un poem despre „copacul” bonsai

dar –

la ce bun

dacă în spaţiul informaţional românesc

doar vreun procent-două

să zicem

din populaţie ştie

ce ar fi ăla un

„arbore” bonsai?



Unde mai pui că

cine ştie ce răuvoitor ar putea ironiza că chiar

ţara noastră e una bonsai...



FLASH



1



lumină puternică

de scurtă durată

însă

de cum încremeneşte

devine vădit materială şi

de lungă durată – o

lună şi ceva de vară

floarea soarelui-flash.



2



nu pentru prima oară

scriu atât de scurtisim – chestiune

obişnuită deja

la care pot adăuga doar că poezia

e mereu imprevizibilă

poate plictisi dacă

îi pretinzi să fie mai mult decât

fastuoasa reprezentaţia de-o clipită

a unui flash îndreptat spre locul unde

probabil

s-ar afla Dumnezeu.




TAINICA SEMIOTICĂ


Ca în amnioticul uterin

pruncii înoată de-a valma

în agheasma în care sunt botezaţi

întru

comuniune cosmică

sau pur şi simplu ritualică



părându-se ciudat

poate chiar monstruos

doar că

pe spate şi pe burtici

pruncii din cristelniţa lumii

au semne punctiforme de zaruri.

vineri, 30 iulie 2010

Din ZIARUL DE DUMINICĂ, 29 iulie 2010

 


Poemul de duminică

Leo BUTNARU


CA ÎNTRE POEŢI


Discutam cu un poet rus despre Gorki
despre Danko cel aproape sud-basarabean care
şi-a scos inima din piept
luminând prin hăţişuri de codru cale; Danko
acest Moise mărunt al unui grup de necăjiţi rătăciţi
prin post-amintiri de sarmaţi, de sciţi;

bineînţeles, în treacăt l-am invocat şi de Prometeu
focul furat de la zei
pedeapsa... însă în acel caz nu a fost vorba
şi fapta
de inimă
ci de ficat; oricum
ceva înrudit-aplicat;

în zborul dinspre Moscova spre Chişinău
m-am gândit şi la Frida Khalo care
în unele portrete de sine
se înfăţişa cu inima în afara trupului ei suferind
ea, căreia într-un accident de autobuz
i-a fost sfâşiat până şi uterul
inima însă, spre norocul ei
păstrându-şi-o neatinsă
pentru ca mai apoi
într-un gest de mutilare artistică
să şi-o înfăţişeze în afara sânului
sau printre lăstari şi liane fel de fel
de parcă şi ea, inima, atunci, în accident
fusese dislocată
scoasă în goliciunea cosmică.

În fine, tânărul poet rus a zis, precum ar fi zis
confraţii săi minimalişti de la noi: Dacă
ar fi să dau nas în nas cu Gorki
sau cu Danko
cu Prometeu sau cu vulturul ori
cu Frida Khalo, eu
făcând din răsputeri tot ce pot
spre a evita afectul
şi camufla defectul
mi-aş sfâşia pieptul în faţa lui
sau a ei
sau înaintea lor
sau altor jucători de efect cardiac
spunându-le foarte calm: Priviţi
ce larve de purpur
bineînţeles – ale autoironiei
îmi populează, mocnitor-vegetativ, inima... Până la urmă
de aici se va zburătăci un roi de fluturaşi purpurii
un fel de molii ale nemuririi...