miercuri, 9 februarie 2011

Chestionar: Bancul şi literatura




 
Adrian Alui Gheorghe.După DEX bancul e glumă, spirit, anecdotă, prin extensie, minciună. Unde se întâlnesc – dacă se întâlnesc! – bancul şi literatura? E vreun semn de condamnabilă superficialitate în „cultivarea” bancului? E bancul doar un reziduu de spirit? Din câte am văzut Nichita Stănescu era un bun povestitor de bancuri pe care le spunea rar şi apăsat aşteptând reacţii de la auditoriu, Mihai Ursachi la fel, Cezar Ivănescu transforma bancurile în povestioare morale, şi asta ca să numesc doar pe câţiva dintre „cei mari”...! La Eminescu am găsit, între însemnări, aprecierea: „Omul care nu ştie a râde e monstruos şi trebuie să te fereşti de el”... 

Leo Butnaru. – Bancul şi literatura nu că se pot întâlni, pur şi simplu ele nu s-au despărţit niciodată. Pentru că anecdota e parte componentă a literaturii, începând chiar cu cele mai vechi exemple narative ajunse până în zilele noastre. Una dintre anecdotele începutului de literatură se trage din anul 1600 î.H.: «Cum să distrezi un faraon? Să laşi pe Nil o barcă încărcată cu fecioare ce poartă veşminte din plase pescăreşti, astfel va pleca şi însuşi faraonul la „pescuit”». Mai vechi însă ar fi un banc sumerian, din perioada 1900 – 1700 î.H., însă nu-l voi reaminti, pentru ca nu care cumva să declanşeze un furibund protest al feministelor.
Mai spre zilele noastre, anecdota (la plural) a apărut şi ca roman. Spre exemplu, romanul lui Vladimir Voinovici Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin e caracterizat anume ca roman-anecdotă. Mă rog, genurile se întrepătrund, precum s-a întâmplat şi cu romanul lui N. V. Gogol Suflete moarte (îl puteţi găsi pe… gogol-google…) ce poartă menţiunea poem.  
Apoi, în cel mai serios mod, unele opere literare celebre au pornit de la anecdotă. Să zicem, Dama de pică a lui Puşkin sau aceleaşi Suflete moarte de Gogol au avut drept impulsuri declanşatoare de mari pânze narative anume o anecdotă. Romanul lui Mario Puzo Naşul a pornit de la anecdotele pe care le povestea un bătrân ghid afroamerican despre magnatul industriei petroliere J. Paul Getty, ce s-a lansat pe timpurile Marii depresiuni din anii 30 ai secolului trecut. (Oare ce anecdotă va sta la baza vreunei mari opere literare inspirată de neagra Depresiune-Criză mondială curentă?...)
 Bancurile însoţesc descoperiri ştiinţifice (cel cu mărul lui Newton, cu Heureka! lui Arhimede…),
Eu unul preţuiesc agerimea celor care contribuie la izvodirea şi la răspândirea spiritului în forma sa de concentrat, de drajeu (…ne-deranjeu) numit anecdotă. Cum se mai zice, de bulină şi… de Bubulină, cea care îl însoţeşte în bancuri pe Bulă, dar şi pe cea din cântec: „Navidad en el cielo,/ Bubulina se llevo mi amor…”
Apoi, fără falsă modestie vorbind, printre anonimii izvoditori de bancuri mă pot prenumăra şi eu. Unele din operele-mi de atare gen unii colegi le-au inclus în colecţii tematice. E drept, aici numele autorilor sunt cunoscute.
Plus că, benevol şi neplătit nesilit de nimeni, am românizat foarte multe bancuri din ex-arealul sovietic, căutându-le nuanţele lingvistice adecvate spiritului nostru, iar prietenii, colegii, cei cărora le povesteam au avut grijă să le multiplice şi să le dea drept, get-beget, carpatine. Nu e bai, important că nu e – vai! În genere, în domeniul bancurilor protocronismul înseamnă… lipsă de umor. Adică, bancurile sunt da capo – transfrontaliere, la început interN-Naţionale, pe urmă (cele bune) – internaţionale.

A.A.G.Cum aţi putea defini bancul, ca manifestare a umorului, ca purtător de mesaj liminal şi subliminal? E umorul o terapie individuală sau colectivă? Cât bine au făcut bancurile existenţei de zi cu zi a românului? Cât rău au făcut bancurile evoluţiei noastre istorice?

L.B. În ce priveşte definirea… Despre bancuri/ anecdote se susţin disertaţii, cu anecdotele se iau titluri ştiinţifice. Cel puţin, în spaţiul post-sovietic, de unde am selectat câteva titluri de disertaţii (din mai multe!) despre acest fenomen:
– Anecdota ca material al retrăirii identităţii naţionale în baza anecdotelor evreieşti (doctor în psihologie);
– Anecdota ca fenomen al culturii cotidiene sovietice în anii 1960-1980 (doctor în culturologie);
– Fenomenul anecdotei gramaticale ruseşti;
– Anecdota în beletristica şi proza autobiografică a lui A. Puşkin;
– Anecdota contemporană în aspectele ei textologice, de gen şi discursive;
– Traducerea anecdotei: problemele adecvării şi echivalenţei;
– Aspectul lingvocognitiv al anecdotelor inspirate de diverse profesii;
– Mijloacele de realizare a specificului universal şi a celui naţional-cultural în anecdotă;
– Transformările semantice în actul comunicării (în baza anecdotelor);
– Vinul, vodca drept componente ale tabloului lingvistic general al lumii ruse;
– Mecanismul funcţionării metaforei în anecdotă (…filologie)…
Asta e: anecdota ar fi – primo: o simplă, elementară, chiar primitivă micronuveletă din viaţa cea de toate zilele; secundo – obiectul celor mai meticuloase cercetări a celebrilor antropologi, filosofi, filologi şi psihologi de renume mondial.
Astfel că nu e descalificant să te afli în această sferă de preocupări…
Îmi amintesc că, pe timpul URSS, erai întrebat: „Cunoşti cea mai scurtă anecdotă?” „Care e?” „Comunismul”… Şi acest banc scurtisim făcea bine, ţinea de terapia individual-colectivă, şi în socialism, şi în capitalism…

A.A.G. – E vreo diferenţă între bancurile de dinainte de 1989 şi cele de după 1989 din viaţa românului? Câtă libertate imprimă umorul unei existenţe? Cât din realitatea imediată e banc, câtă realitate e într-un banc? 

L.B. – Până la 1989 bancurile  erau vârful de lance a(l) necazurilor, erau capacul care sare când prea fierbe ceainicul. După 1989 bancurile au cam pierdut din combustie, din presiune. Sunt ceva mai de petrecere, de distracţie. Până la 1989 erau şi de… luptă, de rezistenţă. Adică, scăzând presiunea, creşte libertatea şi se împuţinează motivele pentru a izvodi bancuri. În banc e şi realitatea imediată, directă, dar, totuşi, bancul e, în primul rând, o pluralitate de substraturi ale realităţii.

A.A.G. – Cine e Bulă? Aţi putea face un portret, din ceea ce ştiţi despre el, al celebrului Bulă? A căpătat românul, după îndelungă convieţuire, ceva din trăsăturile lui Bulă? Are Bulă ceva din trăsăturile „românului majoritar”?

L.B. – Acum vreo 16-17 ani, pe când traversam podul peste Dunăre din Buda spre Pesta, m-am pomenit cu un distih ivit ca din senin: „Mi-a venit un gând. E ăsta:/ Bulă s-a născut la Bulapesta”. Ei bine, nu aveam nimic (rău) cu frumoasa capitală ungurească. Unde mai punem că, nu este exclus, să aibă şi ungurii un Bulă, numit în spiritul onomasticii lor. Iar azi aş putea zice: „De când nu este necesară viza,/ Bulă procreează pe Tamisa”. Sau: „Fiţi siguri în ce este de prezis:/ Bulă se va re’ntoarce la Paris”.
…(m)Da, Bulă e dintre minoritari. Dar e majoritar prin dar-ul frecvenţei referinţelor… banc-are (adică: are bancuri multe, pe seama lui şi nu numai). Un portret, o definiţie? Bulă e manelistul ne-manierist al bancurilor.

Adrian Alui Gheorghe. – Lăsaţi, vă rugăm, pentru cititorii noştri unul (sau mai multe?) din bancurile care v-au plăcut ... !

Leo Butnaru.Cică, într-un aeroport din Moscova a fost găsit jurnalul unui turist japonez. În el erau doar două notiţe.
Prima:
„Alaltăieri am băut cu un rus. Cât pe ce să mor”.
A doua:
„Ieri m-am dres cu rusul. Mai bine muream alaltăieri…”

*
La aeroportul Băneasa este aşteptată o personalitate japoneză foarte influentă în lume. În fine, avionul aterizează, japonezul-personalitate coboară, un grup din câţiva oameni se repede spre scara avionului să întâmpine celebrul oaspete, la care japonezul unde face pre limba noastră: „Nu, nu, nu, nu am nevoie de translator!... Eu cunosc perfect limba română!...” Cei care îl întâmpină – muţi de uimire! Japonezul turuie în continuare: „Mă întrebaţi de unde cunosc eu limba română?... Păi, acum treizeci şi cinci de ani oare nu eu am fost cel care a absolvit Facultatea de Economie la Iaşi? După aia, nu am fost eu cel care am lucrat cinci ani în Ambasada Japoniei la Bucureşti? Sigur, eu, cel care cunosc perfect limba română, ştiu din ea aproape 100 de mii de cuvinte şi toate sunt aici la mine în (arată cu mâna spre frunte) cur…” 
*
Unul despre turneele în străinătate ale teatrului sovietic:
           Pleacă Teatrul Mare – se întoarce Teatrul Mic, pleacă Teatrul Mic – se întoarce Teatrul de Cameră, pleacă Teatrul de Cameră – se întoarce Teatrul Unui Singur Actor, pleacă Teatrul Unui Singur Actor – se întoarce Teatrul Umbrelor.
                                        *                 *
                                                  *

                                        EASTERN
   (Un banc foto din Estul sălbatic  - Interriverania prutonistreană)


Serafim Saka, Nicolae Vieru şi Leo Butnaru
(Colaj publicat de săptămânalul "Literatură lşi artă" în ajunul Adunării Generale a Scriitorilor din RSS Moldovenească, septembrie 1990)

duminică, 6 februarie 2011

O INVITAŢIE LA NEPTUN


Primesc următoarea invitaţie:

Stimate domnule Leo Butnaru,
Numele meu este Ozana Cucu-Oancea, sunt fiica scriitorului Nelu Oancea şi vă scriu în legătura cu un proiect editorial legat de Casa Scriitorilor de la Neptun.
Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la înfiinţarea Casei Scriitorilor "Zaharia Stancu", loc unde mi-am petrecut aproape toate verile de când m-am născut şi până astăzi. Având acordul şi sprijinul moral şi logistic al USR, am demarat luna aceasta proiectul de realizare a unei monografii a Casei Scriitorilor de la Neptun.
Aş dori să invit la acest volum monografic şi scriitori basarabeni, care au frecventat de-a lungul timpului (bănuiesc ca după 1990) Casa Scriitorilor "Z. Stancu". Am astfel marea rugăminte de a mă îndruma spre cei care credeţi că mi-ar putea împărtăşi "povestea" lor legata de Vila Scriitorilor de la Neptun.
Monografia va viza, pe de-o parte, reconstruirea "istoriei obiective" a vilei, iar pe de altă parte, reconstruirea "istoriei subiective", desprinsă din amintirile (poveştile!) celor care au frecventat acest loc înainte şi după 1989 (şi este vorba atât de scriitori, cât şi de copii sau de nepoţi de scriitori, de soţii/soţi ai acestora, dar şi de alte persoane, pictori, actori etc. care au avut ocazia sa cunoască Casa Scriitorilor de la Neptun şi ale căror impresii şi amintiri vor întregi imaginea acestui loc). Obiectivul ultim al monografiei va fi cel de a evidenţia rolul pe care l-a jucat Casa Scriitorilor "Z. Stancu" în cei 40 de ani de existenţă pentru comunitatea scriitorilor români (pe diferite dimensiuni: creaţie, odihnă, socializare etc.)
Iată şi un ghid cu totul orientativ care ar putea fi luat în calcul în construirea "povestii":
 – perioada în care aţi frecventat Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu”;
 – primul/cel mai recent contact cu vila (prima/cea mai recentă vacanţă acolo);
 – descrierea locului şi a ritualurilor specifice vacanţei acolo (eventual o tratare cronologică, cu accent pe „atunci” – înainte de 1989 – şi „acum” – după 1989);
 – enumerarea eventualelor creaţii literare realizate (fie şi în parte) sau inspirate de vacanţa la vila;
 – relatarea unor „momente memorabile” (întâmplări, întâlniri, trăiri semnificative);
Nu există o dimensiune fixă pentru texte, dar este de preferat ca ele să nu depăşească 7 pagini. Ideal ar fi ca până cel târziu la finele lunii martie să pot strânge textele necesare reconstruirii istoriei subiective a Casei Scriitorilor "Z. Stancu", pentru a putea definitiva volumul în timp util, astfel încât să apară în acest an aniversar (eh, ideala ar fi fost o lansare chiar la Neptun, fie şi în Septembrie).

Numai bine,
Ozana Cucu-Oancea.


Prin urmare, îmi aduc şi eu modesta contribuţie la demararea proiectului, care îmi pare foarte interesant, readresând această invitaţie colegilor pe care dna Ozana (…crengiană) nu a izbutit să-i contacteze din motivul că nu le cunoaşte adresele. Mă gândesc cu dragoste şi recunoştinţă şi la tatăl domniei sale, regretatul coleg şi prieten Nelu Oancea, care mi-a îngrijit şi publicat la Editura „Eminescu”, unde a fost director, antologia de poeme „Iluzia necesară” (1998).
Concomitent, (re)public  (pentru că sunt din… (Re)publica Moldova…) aici unele texte care mi s-au întâmplat pe când eram chiar la Neptun, la „Vila Stancu”, sau când, în Interriverania prutonistreană, la Chişinău, eram doar cu gândul dus într-acolo, .


leo butnaru


POEME ŞI POEŢI ŢINÂNDU-SE DE MÂNĂ

                                               La nouă dimineaţa,
                                                               e Arctica.
                                                                              (Sylvia Plath)
                       
La unul din poli
pe catedrale de gheţari
unde se află Vaticanul pinguinilor imperiali
papalitatea păpătorilor de heringi argintii-albaştri
acolo mi s-a întâmplat un poem laconic încât
poate fi reprodus şi aici –
(pe creasta unui nor – semiluna
ca o focă de foc
pe vârful aisbergului din tărâmurile unde
exoticele noastre dorinţe
se întretaie cu recea
realitate) – de fapt trecuta şi prezenta zămislire
întâmplându-mi-se la Neptun în dreptul Vilei Stancu unde
marea poartă botniţă şi zăbală de stabilopozi caraghioşi
întinzându-şi pe ţărm balele melanjului de spumă
alge şi meduze lentiloforme
lunecoase simpatico-greţoase
uneori îngogoşate în placente de petrol
suprapuse şi supraexpuse ca năzdrăvăniile din textele
zise dadaist-suprarealiste
comentate de veleitari cu ochii încercănaţi
împupilaţi ca un ombilic dedublat al oboselii şi posibil
începutului bolii de rinichi
şi atunci şi acum mirându-mă cum iată
toatele se leagă în lumea aceasta dacă
liantul este reţeaua liberală a poeziei în care
sensurile circulă în toate sensurile
până fireşte se întâmplă accidentul finalului de poem
sau poate de poet precum în cazul Sylviei Plath care
în rochie albă cu trenă lungă de tul transparent
e mireasa ce zboară peste catedralele gheţarilor
eu unul având impresia că bărbatul ce o ţine de braţ
(exact: ca într-o pictură de Chagall)
e unul din viitorii poeţi români sinucigaşi
                                                                                ambii
cu picioarele gracile plutind deasupra stranelor
altarelor reci precum scria
condrumeaţa sau poate chiar iubita colegului nostru care
în loc să traverseze Styxul traversează
Oceanul Îngheţat de Nord.

18 august 2002
                 (Cetatea nu e gata de război, 2003)            

DIN VACANŢELE DE LA NEPTUN

Conştient că din partea Cuiva mitul n-ar fi decât o
atitudine politicoasă – dar cu un incert subtext indiferent
la sensul gratuităţii existenţei umane (...creatoare...)
nici eu nu sunt din cei ce ar renunţa la fascinanta poveste (totuşi)
ba invocându-l pe Orfeu craiul purtător de liră ba
comunicând via Internet cu Zeus cârmaciul Olimpului ba
la Neptun în preajma Vilei Stancu dându-i bineţe lui Octavian Paler sau
lui Hermes ce se plimbă pe ţărm prin spuma valurilor ce-i înfloreşte
aripile de la glezne îngreuindu-i-le –
                                                             în timp ce inşii goi ce fac plajă
colegii ceva mai tineri i se plâng de lipsa căilor de acces către zei sau
– fie! – barem către muzele lehuze ce au
trandafiri în loc de viscere şi un ironic zâmbet pe buze
(ceva mai departe – un segment de mare căruia i s-a pus botniţă de
stabilopozi (sau... stabilo-plozi?)); adică acolo
printre muze şi hurmuze în preajma Vilei Stancu
se manifestă necesitatea exprimării încât vară de vară
pe parcursul a câtorva amiezi cineva e aproape fericit
nici pe departe gândindu-se că i s-ar putea întâmpla ca
ultimul vers sau cel din urmă poem să-l trăiască fatal într-o
maşină a Salvării care nu va mai avea rost să ajungă la destinaţie
în urmă în exterior rămânând umanitatea debusolată
şi busola deumanizată şi filmul vechi în care aleargă
cele dintâi locomotive cu panaşuri de fum fluierător în
marginea în gingia de arină a pustiului ce îşi aduce până
în preajma metropolelor sfincşii itineranţi ai dunelor în măciniş
(pustiul ce uimeşte şi umileşte cu fascinaţia second hand a mirajelor
şi cu rumoarea nisipurilor – ziceam – dislocate...)...

...astfel că prietene tu Don Herodot al bătăliilor pe tabla de şah
nu-mi mai spune că nu ai încredere în supra(i)realism de parcă
realitatea ne-ar oferi mai multe premise pentru a ne încrede ei...

7.IV.2003
(Sfinxul itinerant, 2004)


ÎN PREAJMA VILEI STANCU

totul palpită
zodiacul îşi roteşte hora greco-superstiţioasă
lentă ca începutul de Sirtakis

de pe pământ ridicându-se, roua
mai adăstă sub reversul frunzişului
sub venele rămurişului, puţin
dar parcă prelungind totuşi ceva – o
durată, o stare, un hazard de prospeţime

năvoade cu nimic sau, poate
cu lumină; mirt pe fruntea sfârâitoare a
după-amiezii; restricţia pauzei de prânz
închide difuzoarele; răscopt
câte un fruct încearcă să zâmbească a râde
câte o libelulă năucă se loveşte de lentilele
ochelarilor de soare
peşti zburători poposesc pe binoclul căpitanului
Olandezului zburător

e timpul intens, condensat al traiectoriilor
peste care strigă muezinii Balcanilor
în paralelismul religiilor guralive

mi-i dor de Balcic şi re-
compun pe nisip harta într-un chip pur geometric
dând din cap a nu cu gestul de da al bulgarilor

un interpret de folclor apăsându-şi peruca pe che-
lie (sună aproape italieneşte: che-
lie...) când înoată prin golfuleţul ocrotit de stabilopozi stu-
pizi, ţinând – cântăreţul – capul ridicat precum
reptilele mezozoicului
şi cârlionţii artificiali îi scapătă peste ochi

sub paravane de plajă – picioare ridicându-se pe rând
în presupusa artă a nudismului
indivizi ce aduc a borne ruginii
sau, din contră, a stâlpi de sare; talie medie, €uro-
peană; realismul plajei nudiştilor
lipsă de tentaţii, ca şi cum vara e
anotimpul emasculaţiei parţiale a populaţiei

ioc stele şi căluţi de mare
ce se mai află doar prin enciclopedii, dicţionare
prin CD-urile entropiei exoticului, dar
şi derizoriului
printre risipirea de nervi a algelor – pescăruşi
cu aripi de tuş ţipă ceva din procesul intentat lui Bau-
delaire

încerc să-mi reamintesc ermetisme/ barbisme
întru a mă convinge că am foarte puţin în comun cu papa-
galii – aversiunea faţă de mulţime; ies din provizoria criptă a
nisipişului, dându-vă astfel, sper (naivul!), o veste oarecum opti-
mistă în această viaţă de permanentă murire prin(tre) nisipăriile uni-
versului-(şi)-versului)... À  bientôt!

20 iunie 2003
(Sfinxul itinerant, 2004)

Scările ce duc de la "Vila Stancu" - la mare

sâmbătă, 5 februarie 2011

Anchetă: CE UMILINŢE RECENTE AŢI TRĂIT

leo butnaru

– În ultimul timp (…recent) umilinţa vine tot mai mult din partea… timpului (…din ce în ce mai puţin), care se duce prea iute. Şi nu e nimic de făcut în acest caz (deloc simplu-uman, ci… cosmic – nu?), decât să acceptăm umilinţa în sensul ei biblic: potolirea orgoliului, eradicarea (ce tare spus!) egoismului, adoptarea unei atitudini aproape paradoxale – de fapt, mai că (maică…) lipsa de atitudine, amintindu-ne că latinescul humilitas îşi are rădăcina în humus  – pământ (…pulbere în vânt?… Nu numai, ci, înainte de toate, în sensul: precum pământul care acceptă toate cele ce vin de la cer). După care urmează o – mai să zic: fastuoasă – trenă de epitete prin care e caracterizată de obicei umilinţa, ce ar însemna: supuşenie, bunătate, receptivitate (la necazurile aproapelui), deschidere evlavioasă spre cele bune din lume, prudenţă, cumpătare, cuminţenie, lipsă de podoabe de orice fel, adică – simplitate, renunţare, interiorizare (întru imensă deschidere/ exteriorizare cerească), răbdare, ascultare, iertare, recunoştinţă, virtute, adaptabilitate (dar nu conjunctură, Doamne, fereşte!), pe această cale ajungându-se la iubire şi măreţie… (S-ar putea spune, o fastuoasă împăunare – pozitivă! – de epitete…) Dar, probabil, acestea în mod conştient… neconştientizate, pentru ca să nu ne pomenim într-un cerc vicios: unii cred măreţia o evadare din umilinţă etc. Pentru că spune Psalmul 50: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” Însă astăzi, ca nicicând altădată, se creează impresia că toate intenţiile şi învăţăturile bune ţin de ceea ce apostolii numeau Vox clamatis in deserto… Pentru că – cum ar fi de tăinuit? – lumea scriitoricească, precum toată cealaltă lume, e cam bântuită de orgolii, egoisme, vanităţii…
Apoi, fără orgolii şi iluzii vorbind, de asemenea e adevărat că, pentru un scriitor, umilinţa ţine şi ea de experienţa necesară (uneori – de creaţie…)… Literatura română, ca individualităţi, dar şi în ansamblul ei, a cunoscut şi cunoaşte ce e umilinţa. Iar din marii autori de pretutindeni să ne amintim de Dostoievski, de emblematicul său titlu: Umiliţi şi obidiţi…

  5.02.2011

vineri, 4 februarie 2011

HOŢII


PRIMESC DE LA UN COLEG

„Dragă Leo,
te copiază fetiţele, ceva de speriat! Verific-o pe Marineasca de pe Reţeaua literară şi ai să vezi cum crede ea că versurile tale sunt bun al întregului popor...
Zi frumoasă! V”.

Apoi dau  şi de următoarele:

Plagiat

Plagiat

Lucia Marinescu , plagiatoare inraita . Am cerut o explicatie la textul ,,poem-ghiulgiu’’, deoarece acest poem figureaza la aceasta adresa , dar pe alt nume, Marina Cracana ; http://concursulprovers.files.wordpress.com/2010/02/marina-cracana.pdf
A sters textul, dar nu si copia aceasta…
 
     Mai grav, majoritatea textelor, sunt copiate din poeziile domnului Leo Butnaru.
Cateva exemple;

http://www.tiuk.reea.net/14/3.butnaru_poezia.html.
si
http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_ne...

Stampă
Text postat de Lucia Marinescu
Pe creasta unui nor-semiluna-focă de focpe vârful aisberguluiexoticeaprinse dorinţese întretaie curealitatea
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
Acum va las si pe dvs. sa descoperiti mai multe…
Va multumesc!”

Îi mulţumesc domnului Iuri Iulian Lorincz pentru semnalarea acestei hoţii, dar, la drept vorbind, nu ştiu să lupt cu furii de poeme. Iar Lucia Marinescu nu poate fi calificată decât o lamentabilă… descalificată. Mă tem că pe Reţeaua literară există foarte mulţi jefuitori la drumul mare… Să mai vadă administratorii respectivei reţele, să pună pe urma lor… SIS(L)-ul [Serviciul de Informaţii şi Securitate (Literară)]…
Mie unuia nu-mi rămâne decât să confirm din nou că următoarele texte, furate de cea numită Bezna (sau: Lucia?) Marinescu, îşi cunosc tatăl (nu… mama):

 STAMPĂ

Pe creasta unui nor – semiluna –
                                                          focă de foc
pe vârful aisbergului din
tărâmurile unde
exoticele
aprinsele noastre dorinţe
se întretaie cu
                         recea realitate.

1990
(Din volumul „Puntea de acces”, Ed. Hyperion 1993)

GÂND LUCID

La picioarele noastre
umbrele noastre
ca nişte morţi neîngropaţi.


1991
(Din volumul „Iluzia necesară”, Ed. Princeps, 1993)

                Pe când celelalte poeme care mi-ar fi fost… „furate”? Cred că au şi ele memoria statornică şi însemnele distinctive ale obârşiei lor. (Găsitorii sunt rugaţi să anunţe Ministerul Literaturii.)

                        Leo Butnaru

          P.S. Mie unuia plagiatorii mi se par surprinşi adecvat în imaginea următoare:


Presupun că L. Marinescu ar fi cea din dreapta...

joi, 3 februarie 2011

HRUŞCIOV DESPRE JAZZ ŞI NU NUMAI

Octombrie 1960. Nikita Hruşciov dând cu pantoful în tribuna ONU.
          
              La 17 decembrie 1962, a fost pusă la cale întâlnirea neoficială a boşilor partidului comunist sovietic cu intelectualitatea de creaţie. Aşa cum, de regulă şi… anormal, lui Nikita Hruşciov îi veneau în minte şi în instincte multe şi nevrute, de data aia îl pălise grija – şi îngrijorarea! – jazzului. (După care avea să mai atace sculptura, pictura literatura „sovietică”, inclusiv pe poetul Andrei Voznesenski, despre care am mai scris. Urletele lui Hruşciov în adresa Poetului le pureţi auzi aici


Până a reproduce din inepţiile prim-secretarului PCUS, stenografiate cu acribie, face să amintesc că, în 1962, se împlineau 40 de ani de la primul concert de jazz. În anul 1922, poetul, muzicianul şi coregraful Velentin Parnah adusese de la Paris instrumentele necesare pentru un jazz-band, formând Prima Orchestră excentrică din Republica Federativă Socialistă Rusă, care avea să concerteze la 1 octombrie a aceluiaşi an. Cu toate ale sale, multe bune, dar şi cu ingerinţe „de sus”, ideologice, dar nu foarte categorice, jazzul în „ţara lui Lenin” avea deja istoria sa, protagoniştii săi, performanţele sale, perfect în acord cu spiritul occidental. Pe scurt, jazzul se statornicise ca o componentă necesară a vieţii culturale, în general, şi cu tenta sa elitară, în special.

                                     Prima orchestră de jazz din Federaţia Rusă, 1922

Dar, precum spuneam, pe Hruşciov, după ce bătu cu pantoful în tribuna ONU, îl apucase obsesia unui alt „NU!”– Nu – jazzul! Precum reiese din cele spuse de mahăr în decembrie 1962: „Să mă ierte amatorii de jazz, dar dacă dumneavoastră aveţi o opinie personală, nu mă lipsiţi nici pe mine de propriile-mi sentimente, de opiniile şi gusturile mele. Nu-mi place acest fel de muzică! Nu o înţeleg! Nu o înţeleg! (Respiră greu.) Fiecare trebuie să cânte la instrumentul său. Şi îmi veţi spune că aceasta e orchestră? Dar eu vă spun: nu – aceasta nu va fi decât o cacofonie. (Strigă.) Jazzul nu va fi decât jazz!!!...”
După un timp, întrerupându-l pe unul dintre oratori: „Eu nu aş vrea să jignesc negrii. Dar, după mine, aceasta e o muzică a negroizilor. Mă refer la jazz… Ha?... Ce?... Odată, eu stăteam împreună cu ambasadorul Americii Thompson. Mă uit la el şi-i spun: „Păi asta e o muzică a negrilor”. Nu vreau să o condamn. Fiecare popor are propriile tradiţii şi, probabil, dânşii s-au născut în atare atmosferă, s-au obişnuit cu asta, asta le place. Însă eu m-am născut într-un sat rusesc. Am fost educat cu muzică rusească, populară. Iată de ce îmi este plăcut să ascult când cântă Soloviov-Sedoi, chiar dacă nu e Sedoi, ci Soloviov. (Bossul a ţinut să facă o butadă: numele Soloviov-Sedoi s-ar traduce ca: Privighetorescu-Căruntu. L.B.)… Îmi place să ascult melodia tovarăşului Evtuşenko „De vor ruşii război”, chiar dacă acolo sunt şi lucruri discutabile…
Acum un timp îmi povesteşte tovarăşul Polianski (membru în Biroul Politic al PCUS. L.B.)… La nunta din familia sa se discuta despre acest gen muzical. Şi de asemenea un tânăr, pur şi simplu spuse adevărul: „Noi, zice, am pierdut melodia”. El o spune: „Noi – poporul.” Deci, vorbeşte din partea poporului, din partea societăţii, că ar fi pierdut melodia. Iată de ce-i este dat azi jazzului să se dezvolte. (Pauză.) Posibil că aşa ceva nu e la modă, că ar ţine de vechiul regim… Însă, ca vârstă, eu sunt un om al vechiului regim… De ce ar trebui noi acuma să mergem şi să luăm la înarmare muzica de jazz? Îmi vor spune că aceasta e o noutate…
Dar cum se numeşte dansul acesta?... Sfist sau wist? (Hruşciov o dă în calambur: sfist în ruseşte înseamnând – fluierătură. L.B.) Twist? Şi ce înseamnă asta?!! Se spune că există o sectă a zdruncinaţilor. Da-da, există una ca asta: Zdruncinaţii!!! Ştiu asta din operele C.K-iştilor (C.K. – Comisia Extraordinară, organ represiv. L.B.). Ei se ocupă cu aşa ceva. Eu nu am văzut zdruncinaţii, însă C.K.-iştii mi-au raportat ce fel de sectă este asta… Mi-au spus că anume astfel dansează acolo!!! Adică, până la deplină tâmpenie, dacă puteţi să înţelegeţi. După care cad din picioare, dacă înţelegeţi. Şi acesta ar fi dans?!!
Dar de ce trebuie să renunţăm la dansul nostru popular? Eu, cum s-ar spune, prin poziţia mea în partid, sunt un om rătăcitor. Ca să nu mai spun: ruşii, ucrainenii. Luaţi-i pe uzbeci, pe kazahi, oricare alte popoare – ei au un dans lent, frumos. Pe când astea, observaţi, astea sunt necuviincioase!!! Să faci atare gesturi cu unele părţi ale corpului!!! Nu e cuviincios în societate. Şi asta să însemne noutatea?!! Eu cred, tovarăşi, că trebuie să ne ţinem de tradiţie. Da, de timpurile vechi. Ca să nu cădem în această decadenţă. Drace, nici nu mai ştiu ce cuvinte să folosesc aici…
Odată, Stalin se apropie de mine şi mă întreabă: „Cum vă numiţi?” Să vezi!! Să mă trag de ureche, nu alta! El mă întreabă care-mi este numele de familie! Pe mine, membru în Biroul Politic. „Îi spun: „Până la acest moment eram Hruşciov. Dar deja nu mai ştiu cine sunt.” Stăteam împreună cu Ejov, discutam ceva înainte de şedinţa Biroului Politic. „Nu, – îmi spune mie Stalin, – nu sunteţi Hruşciov, ci sunteţi unul al cărui nume se termină în „ski”. Sunteţi polonez”. Şi ce puteam eu să-i spun? „Sunt din Ucraina, – răspund, – verificaţi-mă!!!” Aici chiar Stalin mi-a luat apărarea. Zice: „Toate astea le-a inventat despre tine Ejov." Iar Ejov unde face: „N-am inventat aşa ceva”. „Erai beat, – îi spune Stalin.; – i-ai spus lui Malenkov, iar Malenkov – mie”.
Vedeţi cum era pe timpul cultului personalităţii? Bine că Stalin a crezut că eu nu sunt polonez!!! (Aplauze…)”
                   
                               *       *       *














Un portret al lui Valentin Parnah realizat de Pablo Picasso.



Valentin PARNAH    (1891 – 1951)

Poet, traducător, jurnalist, istoric al baletului, coregraf şi muzician. Precum s-ar spune, – impresionantă personalitate „sintetică”. Fratele poetesei Sofia Parnok (numele lor adevărat fiind Parnoh), una din protagonistele literaturii doamnelor „veacului de argint”.
Valentin Parnah s-a născut la Taganrog. În 1915 se stabileşte în Franţa. În interes de studiu, călătoreşte în Arabia, Palestina, Spania, Egipt şi Sicilia. La Paris, se apropie de Ilya Zdanevici, avangardist radical, Parnah însă temperându-şi râvnele întru înnoire şi orientându-le în albia unui epigono-futurism destul de ingenios.
În 1922 revine în Rusia, ziarul „Izvestia” anunţând pe prima pagină că: „La Moscova a sosit Preşedintele Camerei poeţilor din Paris Valentin Parnah, care îşi va demonstra lucrările din sfera muzicii noi, poeziei şi dansului excentric, reprezentate cu mare succes la Berlin, Roma, Madrid şi Paris”. Se apropie de grupul „Parnasul moscovit”, publică articole  despre arta novatoare, montează dansuri în teatrul lui Meyerhold. Era în perioada când celebrul regizor experimenta stilistica sa biomecanică. Parnah este prima persoană om care familiarizează publicul rus cu jazzul, artă despre care a scris mult, inclusiv grupaje de poeme, unele din care sunt prezente şi în florilegiul inserat aici.
Primele sale cărţi de versuri i-au apărut la Paris, ilustrate de N. Goncearova şi M. Larionov, iar o alta – cu un portret de P. Picasso:  „Cheiul”, „Samum” (ambele 1919), „Se caţără acrobatul” (1922), „Introducere în arta dansului: Versuri alese” (1925). În anul 2000, editura „Ghileia” (Moscova) îi publică volumul de opere alese „Momâia girafoformă”.
Însă viaţa în Rusia avea să i se modifice spre rău, după ce V. Parnah publică un volum despre istoria inchiziţiei, apărut la editura „Academia”. Avu şi o variantă franceză a acestei cărţi, încredinţându-i-o lui Louis Aragon care, însă, pierde acel unic exemplar.
 În anul 1941 se află în evacuare împreună cu poetesa Marina Ţvetaeva (oraşul Cistopole). Ambii fac tentative de a obţine o slujbă oarecare, pentru a se putea alimenta la cantina fondului literar. Parnah are şansă, fiind angajat uşier, Ţvetaeva însă e respinsă. Poetesa se sinucide. V. Parnah avea să moară zece ani mai târziu.

Poeme despre jazz


*     *     *

Negrele vene se zbat la tâmple, pe frunte.
Precum la puşcăriaşi – mâinile la spate!
Involuntar ochiul săgetează cu un verde snop.
Stâlci o buză.
Smoc de păr ruginiu – otravă închegată.
Tăinuieşte! Stop materia.
De parcă s-ar fi auzit a prorocului trâmbiţă.
Prime lovituri,
Foxtrot,
Deplinul tău triumf.
Uşorul tremur al dervişului.
Burtă pneumatică.
Marabu
Al tabunului de mişcări.

1919, Paris

*     *     *

Lui M. M. Ghingher

Tremur de banjo, banda saxofoanelor.
Chirceşte. Caramba! Zdrăngănind,
Ţimbăluiesc lacome jazz-banduri
Fonojar.
Iuţeală de var otrăvitor,
Variabil curent electric.
Frisoane. Reculuri şfichiuitoare.
Negrul a înhăţat şi a târât
Necunoscutele  molecule ale larmei,
Tuflindu-şi peste gura de saxofon
Boltitul melon.
El reuşi să schimonosească măiestrit
Cârlionţii focului de artificii
Colorat risipit.
Eliberarea de sub jug, asuprire!
Ciudatul, veselul negroid
Brusc dezlănţui tremurul jocului,
Dislocând, punând în mişcare
Noi desfătări-încântări!

Totul în risipire!
Preţ de-un minut – muzica vuieşte!
Instantaneu erupe bubuitură de cauciuc spart.
Căzură, duduind, la pământ bucăţi
De sonore detalii de maşină.
Şi dintr-o dată – străpungător
Cornul-claxon de automobil
Întinsă limba-i de oţel. Urlet.
Înţepătură-ngustă. Prin sforăit
Eu cu capul dezgheţat.
Fript de tablă-inox.
Supapa s-a şi închis.

(1919)

*     *     *

Postându-şi picioarele, ca turnul Eiffel,
Actriţa răguşeala-şi accelera. In iris –
Florile Arabiei
Smoleau adumbrit la Cazinoul Paris.

În tumbe abil se rostogoli
Ironicul cuplet despre muierescul talaş.
Şi necruţător răpăia avanul jazz-band,
Des, precum grevele în imensul oraş!

(1920)


Poetul, coregraful şi dansatorul Valentin Parnah pe scenă.

*      *      *

Mai sună încă a val, a talaz blindat
Capul deschis, vesel peste poate.
Asemeni chimvalelor şi jazz-bandului
Erau neauzite cuvintele strigate.

Şi acuta mişcare a trupului
Se metamorfoză întru paza duhului.

JAZZ-BAND II

Lui Lado Gudiaşvili

Noi de jazz fuseserăm lipsiţi.
O, coşciuge! Dintr-o dată – după
Îndelung coşmar de lungi tăceri
Cu frenezie respirară
Cratiţele zdruncinate.
Ciudăţeniile acusticelor sisteme!
Pe vergele gonguri tresăltau,
Se răsuceau răguşite huruitoare,
Alergări şi goane imposibil de
Îmblânzit... Maestru în răspărul cu
Ştiutele armonii!
În acord cu vânzoleala şi tremuriciul.
Dos încordat ca arcul de ceas
Şi jocul de umeri în toi
De negroide orgii.
Şi capul între umeri înşurubându-şi,
Din când în când îl lasă iar să iasă.
La zbaterea viperelor
Se-mpiedică, şezând. Ţipăt acut,
Cârligul braţului îndoit,
Pneumatică tragere la ţintă...

(1922)

Traducere de
              Leo BUTNARU