sâmbătă, 3 septembrie 2011

APROAPE VIZUAL-POEM


AIDOMA FUMATULUI

Când – ca din senin instinctiv – încep să trec în revistă
sau – gândit meditat – să scriu în reviste numele prietenilor şi cunoscuţilor
stinşi de licorile pe care la vremea lor le stingeau cu necruţare (de sine)
nume ce încep cu toate literele alfabetului
în afară de x  şi y
pentru că prietenii şi cunoscuţii mei nu au fost şi nu sunt nişte necunoscuţi
                    să li se spună x sau y
deci
când trec în revistă sau scriu în reviste numele lor
îmi zic iar: gata – las băutura! mai iau acum doar un strop-două
cât să încapă în păhăruţul literei
U– corp de literă 72
după care – amin! – închei definitiv cu
această de sine ruinătoare lucrare

însă
într-o anumită măsură
sunt şi eu oarecum slab de caracter (probabil parţial
                                                              şi slab de înger)
semănându-le bineînţeles foştilor mei prieteni de pahar
şi de literă
zicându-mi iar: încă un strop-două – şi s-a zis! închis!
un stop-două cât încape în păhăruţul literei – aici
mai scad câteva puncte din mărimea lit(e)rei –
U– corp 36
şi tot aşa
cum Bernard Shaw spunea că este uşor să te laşi de fumat
el făcând asta de vreo sută de ori
şi de alcool te desparţi (…definitiv!) repetat repetent
tot reducând câteva puncte din mărime păhăruţului literei
Uuuuuuuuuu – de-ţi vine să  uuuuuuuuRLI
(…sau să cânţi luminos…)

23.VIII.2011
                                                                                   l. b.

joi, 1 septembrie 2011

ORHEIUL VECHI, 30 august 2011



                                                  Biserica satului Butuceni


Comuna Trebujeni

 
Un grup de scriitori la Orheiul Vechi: Radmila Popovici-Paraschiv, Claudia Partole, Leo Butnaru, Teo Chiriac, Andrei Burac, Ileana Mălăncioiu, un domn din Alba Iulia, Nicolae Spătaru.


Pod peste râul Răut


Răutul la Trebujeni

 
Spre culmea crucilor

miercuri, 31 august 2011

O ANTOLOGIE ÎN CURS DE APARIŢIE



RESTABILIREA PUNŢILOR DE ACCES

(Fragmente din prefaţă)

Se poate spune cu certitudine că, („exact!”) după o sută de ani, şi în Estul Europei a venit, în fine, timpul valorificării şi sistematizării istorice neconstrânse, necenzurate, obiective a fascinantei fenomenologii de reînnoire a discursului literaturocreator, numit avangardă (avangardism) care este supus(ă) discernerii, reevaluărilor, abordărilor din multiple unghiuri de apreciere pe care „le  sugerează”, să zicem, permanentul proces de contemporaneizare a concepţiilor estetice, artistice al(e) lumii ca civilizaţie (…) În spaţiul estic postcomunist, interesul pentru avangardă generează noi şi noi acţiuni de restabilire a  punţilor de acces dintre fulminanta literatură a începutului de secol trecut şi cea din contemporaneitatea noastră, punţi arse de primitivismul agresiv al ideologiei bolşevice şi perniciosul realism socialist, inchizitorial, ca „metodă de creaţie”, pentru care cultura însemna, întâi de toate, un sistem de interdicţii. Pentru că, de la un moment încolo, avangarda ajunge indezirabilă regimului bolşevic, prinzând a fi încolţită de ceea ce se prefigura – proletcultismul – chiar la etapa când ea îşi conştientiza cu certitudine prezenţa şi prestanţa, sub aspect istoric şi axiologic, apărând deja şi cercetătorii, şi exegeţii ei ce recurgeau la prime sinteze, studii, antologii etc. Astfel, în 1928 fusese pus în aplicare primul plan cincinal care nu viza doar economia, ci şi arta, dându-se de înţeles că bolşevismul nu mai este predispus să tolereze diversitatea curentelor literare, inclusiv a celor avangardiste, stilurile individuale, atacându-se din toate tunurile aşa-numitul formalism burghez. În consecinţă (de etapă), spre finele primului cincinal, în 1932, este constituită unica organizaţie tolerată de guvernanţi, „Asociaţia scriitorilor proletari” (RAPP). Toate astea confirmă că agresiunile asupra artei, literaturii noi au început cu mai mulţi ani înainte de a se ţine primul congres al scriitorilor sovietici, ce avea să fie prezidat de controversatul literat, de calibru mare, dar, uneori, de fapte minore, Maksim Gorki, întrunire la care Andrei Jdanov, ulterior – satrap sadea, şi sadic, al ideologiei bolşevice, membru al Biroului politic al partidului comunist, proclamă realismul socialist ca unică doctrină admisă în artă şi literatură. Prin urmare, când avangarda ajunge la primele trepte ale clasicizării sale, ideologia oficială îi doreşte aneantizarea, scoţând-o, încetul cu încetul, din circuit, blocându-i perspectivele. Primele semne ale dezastrului ce avea să se generalizeze în scrisul artistic sovietic au apărut după sinuciderea (se presupune: asasinarea) lui Serghei Esenin, în 1925 (un timp, Esenin se încadrase în albia avangardei, fiind unul dintre fondatorii imagismului). Însă anul 1925 marca un punct median în ieşirea avangardei din circuit, primul moment al tragediei ţinând de moartea lui Velimir Hlebnikov, în 1922, iar cel de final – de sinuciderea lui Vladimir Maiakovski, în 1930.
Cu timpul, în Rusia, în URSS punţile de legătură între avangardă şi căutările estetice din a doua jumătate a secolului XX  au fost restabilite şi în ilegalitatea lit-subsolului (anti)sovietic sau întreţinute imaginar-esteticeşte de aşa-numita a treia literatură, care se orienta spre fenomenologiile artistice izvodite la intersecţiile artei cu metafizica, precum au fost şi trebuiau să mai fie suprarealismul, expresionismul, suprematismul, imagismul, simbolismul, futurismul, concretismul, curente între care existau vase comunicante, – atunci, în aşa-numita Epocă Represans. Apoi, mulţi autori din arealul postmodernismului creează, de fapt, în concordanţă cu dezideratele avangardei ca protest mobilizator, înnoitor, declanşator de ideaţii originale, de stilistici... protestatar-re-creatoare. Ei mizează pe motricitatea  inventivităţii, ca propulsie a entuziasmului creator, nicidecum, obligator, – optimist; intuiesc, descoperă şi propun noi modele de univers artistic, modifică legile de care să se ghideze spiritul creator, de regulă – critic, de o contemporaneitate intrinsecă sieşi şi nu mimată sau dezorientată de racile şi probleme depăşite, ieşite din atenţia istoriei artelor. În spiritul operei lor, cei mai talentaţi autori tind spre multitudinea planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere şi de apreciere, spre o amplă amplitudine artistică, drept manifestare a democratismului în creaţia ce poate merge de la antic, tradiţional, clasic, până la limbajul transraţional (zaum’) sau paradoxul zen. Pe aceste căi s-a ajuns la modificări de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de conştiinţă artistică – cea a postmodernismului rus (de menţionat, oarecum „întârziat” în contextul universal al acestei fenomenologii şi tratat, încă şi astăzi, cu destulă neîncredere şi suspiciune de incurabilii conservatori de speţă realist-socialistă). Restabilirea de punţi este imperios necesară şi din tragicul motiv că, odată cu generalizarea pandemiei represive, spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai, chiar unii dintre cei care înclinaseră spre stânga, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski).  Alţii emigrează  – David Burliuk, Roman Jakobson. Iar mulţi au fost lichidaţi de NKVD (Comisariatul Afacerilor Interne) sau au murit în GULAG – iată martirologiul nici pe departe complet al scriitorilor  avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului de stânga, bolşevic: Boris Nikoliski (1919), Nikolai Gumiliov (1921), Nikolai Burliuk (1921), Iuri Deghen (1923), Vladimir Şileiko (1930), Aleksandr Iaroslavski (1930), Vasili Kneazev (1937), Konstantin Bolşakov (1938), Nikolai Oleinikov (1937), Volf Erlih (1937), Igor Terentiev (1937), Venedikt Mart (1896–1937),  Ivan Afanasiev-Soloviov (1938?), Osip Mandelştam (1938), Aleksandr Arhanghelski (1938), Adrian Piotrovski    (1938), Dmitri Kriucikov (1938), Nikandr Tiuvelev  (1938?), Serghei Tretiakov (1939), Benedikt Livşiţ (1939), Vladimir Riciotti-Turutovici (1939), Gheorghi Ciulkov (1939), Artiom Vesiolâi (1939), Konstantin Olimpov (1940), Serghei Budanţev (1940), Aleksandr Vvedenski (1941), Serghei Nelhiden (1942), Nina Habias-Komarova (1943?), Ivan Gruzinov (1942), Aleksandr Tufanov (1942, lăsat să moartă de inaniţie pe pragul unei cantine raionale), Grigori Şmerelson (1943?)… – ca să amintim doar o parte din cele peste 50 de nume ale autorilor incluşi în prezenta antologie-martirologiu… Dar suferinţele Annei Ahmatova, umilinţele la care a fost ea supusă?... Poetesa mereu interzisă de cenzură în anul 1921 îşi pierduse fostul soţ, pe poetul Nikolai Gumiliov, executat de bolşevici în urma unei acuzaţii nefondate. Iar în anul 1935 este exmatriculat din Universitatea din Leningrad şi arestat fiul lor, Lev Gumiliov. În 1937 este restabilit la Universitate, însă în martie anul următor este arestat din nou şi condamnat la 5 ani de GULAG (Norilsk, după Cercul Polar), unde munceşte în minele de cupru. În toamna anului 1944 se cere voluntar pe front. În 1945 – restabilit în Universitate. De ziua revoluţie bolşevice, 7 noiembrie 1949, este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de GULAG. Reabilitat în 1956, cu trei ani mai târziu după ce moare Stalin (...)
Dar îngrozitorul destin al Marinei Ţvetaeva?... În anul 1920, la casa de copii îi moare fiica Irina. În 1939 îi este arestată sora Anastasia, iar la sfârşitul lunii august – fiica Ariadna, care avea să petreacă în închisori şi lagăre circa 17 ani. În luna noiembrie îi este întemniţat soţul Serghei Efron. Marina Ţvetaeva îi scrie personal lui I. Stalin, spre a clarifica situaţia fiicei şi a soţului, dar nu primeşte răspuns. În iunie 1941 se întâlneşte cu prietena-colega sa de suferinţă Anna Ahmatova, iar pe 8 august, împreună cu fiul Mur, pleacă în evacuare. Iată cererea Marinei Ţvetaeva, datat 26 august: „Consiliului Fondului Literar. Rog să fiu angajată în calitate de spălătoreasă în ospătăria Fondului Literar ce urmează a se deschide”. Nu este acceptată. La 31 august – se sinucide. Locul înmormântării sale nu este cunoscut. Peste puţin timp, soţul, Serghei Efron, este executat prin împuşcare… După terminarea şcolii secundare din Taşkent, fiul Gheorghi revine la Moscova, unde se înscrie la Institutul de Literatură. Este mobilizat pe 1 februarie 1944. Rănit în Letonia. După spitalizare, revine pe front. În iulie 1944 moare în regiunea Vitebsk. Anastasia Ivanovna, sora mai mica a Marinei, se află în GULAG mai mulţi ani, fiind eliberată abia după moartea lui Stalin, însă îi fuseseră confiscate şi distruse toate manuscrisele. Ea, ultimul membru al familiei Ţvetaiev, se stinge în 1993…
   Dar privaţiunile şi teroarea morală la care a fost supus Boris Pasternak? Între anii 1946-1955 el scrie una din principalele sale cărţi, romanul „Doctorul Jivago”, însă care nu este acceptat de editurile sovietice, apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanşează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar şi un dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în „Declaraţia TASS” (2.11.1958) – ca în timp de război, nu? – se spunea că: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic „Doctorul Jivago”, organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate «minunăţiile raiului capitalist»”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljeniţân.) Diploma şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului…      Deloc ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca, în româneşte,  numele acestor poeţi ruşi, pentru că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, ei nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o monstruoasă faţetă a căruia a învederat-o bolşevismul, „stânga” comunistă (…)

l.b.

                                         Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi

sâmbătă, 27 august 2011

Pur şi simplu poeme...



Cu incertitudinea de rigoare, presupun că, pe durata a mai multor ani şi a mai multor lecturi Nabokov, mi s-a întâmplat o carte de poeme inspirate sau, poate, cvasi-inspirate din paginile prozelor autorului „Lolitei”. Aş putea spune că unele rânduri/ versuri le-am scris, parcă, împreună cu celebrisimul autor ruso-american, când la două pixuri, când la o maşină de scris şi un computer… Câteva poeme din grupajul sau, poate, din viitoarea carte mi le-a solicitat pentru revista „Timpul” prietenul Liviu Antonesei, el, de altfel, fiind colegul pe care l-am ruga să fie şi primul cititor al manuscriptului-computerogramă. Precum se vede din imaginea paginii 8 a revistei, poemele ţin de ceea ce am numit Partiţiuni Nabokov, cartea urmând a se chema – parţial – altcumva. Aici public unul din poemele apărute în „Timpul”, celelalte putând fi citite la adresa:



DIPTIC

(Invitaţie la eşafod) 

1. Filosoful, filosofia

Nimic de numărat
sau doar lipsa poftei de a număra cele ce au fost
                                                          cum au fost
câte au fost – inclusiv
nici numărarea până la unu a propriei persoane
(spre a nu reaminti durerosul adevăr că
de fapt
  omul
e
0
care
un
timp
e
1...)

Nicio tentativă de urzeală tainică
deconspirarea gândirii ca un eşec al filosofiei
recunoscut de ea însăşi
o lunecare otova a sensurilor în vectorii
rozei vântului
şi ale Rozei Trahtenberg care spune aproape eminescian:
filosofie – nebunie.

Esenţialul e să ştii a te bucura de această libertate
a propriului pre-haos poate (pentru că
dna Roza Trahtenberg ar putea să aibă dreptate)
deocamdată fiind toate (înţelese) pe jumătate
gradul de explicitate diminuând bineînţeles şi în continuare
până la lipsa definitivă a posibilităţii de a continua.

                                                                     Prin urmare
tu
omule
ce eşti
aproape
0
care
un
timp
a(i) fost
1
profită din plin de libertatea – cât a mai rămas – de a
renunţa – vorba lui Diogene: la ce bun cupa
dacă pentru a bea din apa izvorului mă pot folosi
de căuşul palmelor? – ceea ce mă duce la gândul că
graalul nici nu a existat
sângele hristic Iosif adunându-l în căuşul
                                                                  propriilor palme....

2. Lolita, 1/17

…Vârcolacul era visător şi vrăjitor neam de magi
pe când soarele purpuriu al Sinaiului în asfinţit
astrul dorinţelor şi perseverenţei (din astea doua se şi compune
lumea!) renunţă să mai coboare
pornind din nou să urce cât mai sus – anume acolo
                                                                   în predestinatu-i apus
în timp ce în perindare de balcoane baroco de Maroc(o)
sibariţii în perindare de vieţi ridicau pocale
                                                              (pardon: pahare cu ceai!)
pentru trecuta şi viitoarea mie şi una de nopţi;
                                                                          pe când
eu eram concesiv ca Adam la prealabila trecere în revistă a
                                                                     istoriei Asiei Mijlocii
fixată de memoria lumii ca încropire de miraje
inclusiv din celebra grădină fructiferă ce
i-a dat lumii necurmata mare bătaie de cap – şi
mai avea să dureze atât de multă vreme post-biblică până
la orice tentativă de urzeală tainică întru
                                                                deconspirarea gândirii
dar mai ales a omului cu toate ale lui – Aleluia! – ca
un eşec al filosofiei recunoscut de el însuşi în
otova lunecare de sensuri pe vectorii rozei vântului
şi ai   Rozei Trahtenberg – o anonimă
ce continuă să repete aproape eminescian:
                                                                   filosofie – nebunie.

21.11.2009 / 24.VI.2011



20 DE ANI DE CÂND ESTUL MOLDOVEI,



 FOSTA RSSM, A EVADAT DIN URSS!!! 



1991 - 27 AUGUST - 2011


  La mai mulţi colegi şi prieteni, din depărtare, Sorin Antohi ne expediază următoarele (pentru care îi mulţumim):
 Douăzeci de ani de independenta, vreo douăzeci şi cinci de emancipare (la Iaşi vedeam perestroika voastră în direct, la televiziunea RSSM, gândindu-mă că şi regulamentele organice modernizaseră cândva Principatele).
                Dacă scriu „La mulţi ani!”, pare că nu mai văd vreo schimbare în viitor. Aşa că scriu „Many happy returns of the day!”, fiindcă asta înseamnă că vom putea sărbători 27 august în toate viitorurile posibile...

Toate bune,
       Sorin

miercuri, 24 august 2011

CULOARE ŞI LOGOS

Marc CHAGALL 
(1887-1985)
poetul

 
     TABLOUL

Nopţile de mi le-ar lumina soarele!
Dorm – leoarcă de vopsele, în patul meu
în aşternutul meu din tablouri
şi tu cu piciorul gura închizându-mi
nu mă laşi să respir, mă înăbuş.
Mă trezesc – în suferinţele
zilei ce se deşteaptă şi în speranţe
încă nedesenate
încă ne-nfăptuite în culoare. Alerg
sus, spre penelurile uscate
acolo
sunt răstignit dis-de-dimineaţă, precum Hristos
acolo mă ţintuiesc de şevalet.
Dar tabloul încă nu e terminat
în el totul mai e doar fulguraţie, sclipire revărsătoare...
Ici – o tuşă! Albastră. Ici – una verde.
Roşie. Culorile se potoliră
vine tihna...
Dar ascultă odată şi tu, mortul meu pat
uscata mea iarbă
iubire ce m-ai părăsit
şi iar revenit-ai
ascultă ce am a-ţi spune.
Mă înfăţişai sufletului tău
eu beau restul anilor ce ţi-au mai rămas.
Până-n gât sunt sătul şi de luna ta
şi de a te păzi, precum o făcusem cândva.

(Din „100 de poeţi ai avangardei ruse”, antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo Butnaru, Ed. „Ex Ponto”, 2008)

*

Robert ROJDESTVENSKI (1932 – 1994)

MARC CHAGALL

El e bătrân şi seamănă cu propria singurătate.
N-are chef să discute despre timp urât sau frumos.
Trece direct la întrebare:
„– Dumneata nu ai fi din Vitebsk?...” –
Sacoul de modă veche e cu reverul cam ros…
„– Nu, nu sunt din Vitebsk…” –
Urmează o pauză cam mare.
După care – cuvinte
monotone şi mohorâte:
„– Muncesc şi bolesc…
La Veneţia am o expoziţie…
Deci, spuneţi că nu sunteţi din Vitebsk?...”
„– Nu, nu sunt din Vitebsk…”
Priveşte-ntr-o parte.
Nu aude, nu aude.
Respiră cu depărtări din altă lume,
încercând să se atingă atent de copilărie…
şi nu există nici Cannes
nici Coasta de Azur,
nici gloria, celebritate, renume…
Luminos şi pierdut
el se trage spre Vitebsk ca plantă tenace…
Acel Vitebsk al său – prăfuit şi dogoritor –
priponit de pământ cu turnul pompierilor.
Acolo sunt nunţi şi moarte, molitve şi iarmaroace.
Acolo se pârguiesc mere neobişnuit de mari
şi birjari somnoroşi hurducă pe caldarâmul pieţelor…

„– Dumneata nu ai fi din Vitebsk?...”
După care tace.
Şi dintr-o dată rosteşte –
parcă nume sacramentale –
denumirile străzilor:
Smolenskaia,
Zemkovaia.
Ca pe o Volgă sadea laudă râuşorul Vidba
fluturând copilăreşte
din mâna-i transparentă…
„– Deci nu sunteţi din Vitebsk…”
E timpul de rămas bun.
La bună vedere mă gândesc.
Cât de curând să ne întoarcem acasă…
În lungul drumului copacii stau în poziţie de drepţi.
Amurgeşte …

Ce regret că nu sunt şi eu din Vitebsk.

În româneşte de
                     Leo Butnaru

luni, 22 august 2011

INVENTAR Nr. 2899




            DESPRE INVENTAR ŞI NIMBURI

…din cartolina sosită din Roma se vede clar:
                                     în muzeul Vaticanului
bustul lui Ianus cel cu două feţe are numărul de inventar
                                                                                   2899

plasat undeva sub
                       umărul
                       stâng
sau poate sub
                umărul
                drept
incertitudinea persistând însă ca o problemă fără soluţie
                                                              pentru că
cine ar putea preciza care e umărul stâng al celui cu două chipuri?
chipuri plaste ceafă la ceafă
                                  s-ar putea spune
sau poate – de asemenea valabil – Ianus fiind ins
                                                     în genere lipsit de ceafă; chipuri
privind nu atât în direcţii opuse
cât spre cu totul alte timpuri…
                                     prin urmare
acesta ar fi o întrebare
                        fără rezolvare
care ar fi stângul
                           şi dreptul umăr
al zeului bifrons – cel privit din trecut spre prezent
din prezent spre trecut?
                                       astfel că Ianus
e o întreagă vârtelniţă a propriilor sale umere care
nici până astăzi nu se ştie care e dreptul
                              care e stângul
iar mie unuia mi se mai pare că primordialul rege divinizat
                                            avansat la rangul de zeu
nu a fost  solicitat de Vechiul Testament pentru
a nu destabiliza rânduiala:
                                          cel cu două chipuri
ar fi meritat şi două nimburi?

22.VIII.2011
                                                     leo butnaru