DESPRE TRADUCERE

                            ("Jurnal de Chişinău", 31 iulie 2012)

– Stimate Leo Butnaru, juriul USM v-a acordat Premiul pentru traducere pe 2011 pentru volumele „Avangarda. Jertfa gulagului” (antologie, traducere, prefaţă şi note) şi „Avangarda rusă. Dramaturgie” (selecţie, traducere, prefaţă şi note). Cum aţi reuşit să editaţi două volume într-un singur an? Aţi tradus non-stop?

– În realitate, este rezultatul plural nu al traducerii non-stop, ci al unei preocupări permanente, statornice faţă de fascinanta fenomenologie a avangardismului, în general, şi mai specializat, să zic, faţă de cel rus în întregul lui spectru de manifestări – genuri, curente, şcoli, metode, declaraţii, particularităţi, provocări, stimulente întru reînnoirea stilistică, semantică, plastică a artelor. Precum alte antologii de poezie – cea intitulată chiar „Avangarda rusă. Poezie” sau „100 de poeţi ai avangardei ruse”, editate, respectiv, la Iaşi şi Constanţa, şi „Avangarda – jertfa Gulagului” a apărut ca proiect, ca viziune în amplul proces de elaborare a „Panoramei poeziei avangardei ruse”, care va include circa 230 de autori. Iar florilegiul sau, dacă vreţi, crestomaţia de dramaturgie vine în contextul altor antologii pe care le-am publicat – cea de proză/ teatru şi cea de manifeste avangardiste, aceasta apărând chiar anul acesta, la editura „Tracus Arte” din Bucureşti.

– Limbile rusă şi română fac parte din două grupuri lingvistice diferite, slavă şi romanică. Cum aţi depăşit diferenţele?

– Chiar prin traducere care, se ştie, are legităţile ei, necesitând dotări psiho-creatorii, alias har, pe potriva operei modelate în original. La baza acestei preocupări stau de asemenea studiul lingvistic, în nuanţe, pasiunea, şi chiar inspiraţia. Bineînţeles, astea şi altele, în plus sau în minus, depind în exclusivitate de personalitatea traducătorului.

– Aţi avut de tradus şi cuvinte intraductibile. Vă rog să ne daţi câteva exemple. Ce echivalente în română le-aţi găsit?

– Mi-ar fi greu să le rechem din miile de pagini pe care le-am românizat, în volume colective sau de autor, însă unele îmi vin în minte fără efort. Spre exemplu, transraţionalistul Aleksei Krucionâh a izvodit mai multe cuvinte. În ruseşte, acest proces se numeşte „slovotvorcestvo”, pentru care eu am propus noţiunea românească de „verbocreaţie”, chiar îndrăznind să cred că, până la urmă, ea va fi adoptată şi de DEX. Tot Krucionâh zice într-un poem: «Ваше Зиятельство», pentru care am propus „echivalentul” românesc: „Gluminăţia Voastră”. Iar când, peiorativ, ironic (să vezi, până la postmodernism!) zice «Гнига» în loc de… (sfânta) «Книга», eu m-am gândit că glumeţul român ar putea spune „Tarte” în loc de „Carte”, ceea ce se înţelege din contextul general al respectivului discurs semantic. Dar, bineînţeles, de multe ori recurg la parafrază sau explicaţii de subsol, precum, de pildă, în cazul neologismului verbocreat de Maiakovski «овазится», pe care, în poemul tradus, îl dau ca „a se învăza” (Insula arşiţei./  Învăzată cu palmieri.), dar şi cu explicaţia că autorul a vrut să ne spună că insula aduce a fabuloasă vază cu palmieri în ea. Dar la acest capitol se pot scrie tratate întregi, iar eu, în prefeţe sau postfeţe, i-am dedicat verbocreţiei pasaje ample, nişte subcapitole.

PORUMB ÎN LAPTE

                                                     Pagini de jurnal

7.VIII.1995

Acum, la vremea porumbului în lapte, în timp ce curăţ de pănuşi ştiuleţii pe care îi pun la fiert, memoria afectivă îmi readuce în deplina simţire a întregii fiinţe un miros-flux, un miros special, necunoscut de multă lume; mirosul care mă turmenta atunci, când, copil-elev, în vacanţă, stăteam-munceam în caroseria camionului; când din burlanul, semi-burlanul uriaş al combinei bătea puternic „jetul”, şuvoiul de tulpini de porumb tocate, făcute siloz; fragmente (detalii!) de tulpină, de ştiuleţi în lapte – acel miros de plantă verde hăcuită, în preajma jetului, dar uneori chiar în bătaia acelui flux puternic de siloz, când eşti stropit, de-a dreptul udat de seva tulpinilor, de laptele seminţelor de porumb tânăr. Acel miros de nedescris…

Împrăştiam cu furca, omogen, prin caroserie, tocătura de siloz, având tălpile şi palmele verzi, înmustite, înlăptate, înmiresmate; prin adâncul porilor, trupul de copil, de preadolescent sorbea sevă şi miros de siloz din porumbiştea fragedă, în lapte; în acea sevă – liric şi sentimental vorbind – treceam printr-un re-botez de-a dreptul cosmic.

SIBIU, PIAŢA MARE (2011-2012): APROAPE UN DEZASTRU



Astfel se oglinea - veneţian! - în iulie 2011 Piaţa Mare în propriul caldarâm...



...Dar, revăzând Sibiul în iulie anul acesta, am trăit o mare dezamăgire, o tristeţe, o nedumerire: Piaţa Mare era ca şi cum profanată de o aglomerare a automobilelor de cursă, unele destul de deocheate, însoţite de personal tehnic ce se adăpostea în corturi unde erau adunate alandala alte obiecte de tot soiul care, chiar dacă păreau de înaltă probă şi de standard la zi, aminteau totuşi – pardon! – … gunoiul. În centrul unui oraş vechi, fragil, delicat, armonios, să ticseşti atâta tehnică ce deteriorează, ruinează, molcum, dar sigur?! Dar nu a fost barem expoziţie, ci o competiţie, zisă: Raliul de la Sibiu, etapă dublă IRC şi CNR. Etape-oroare! Agresive, supărătoare! Cred că decizia autorităţilor de a băga pe acolo harmăsarii (sau: mârţoagele)-putere ai/ ale vehiculelor de cursă a fost o adevărată inepţie.

Ei bine, spuneam că eu ţin minte Sibiul din iulie 2012. Aceasta era.

Dar iată cum arăta Piaţa Mare care, în iulie 2012, ca şi cum desfiinţată în nobleţe urbană şi atracţie…

       În ce priveşte bieţii porumbei, pe care îi vedeţi în imaginile din iulie 2011, în anul acesta ei stăteau pripăşiţi, speriaţi pe sub cornişele clădirilor din perimetrul frumoasei, minunatei, dar nenorocoasei Pieţe Mari a Sibiului...

ALTE IMAGINI DE LA "ARTGOTHICA 2012"




Poeţi pe trepte (dar nu ierarhice...)



Casa cu cariatide - locul de mas şi de manifestare al Poeziei



Leo Butnaru, Cornel Ungureanu şi Niu Hereşanu



Poezie, vipie şi forfotă la Sibiu

Vitralii şi Poezie

DE LA PREMIILE "MIRCEA IVĂNESCU"

"Artgothica" 2012 - cu trofeele pe masă

La tabăra de creaţie "Artgothica", Sibiu 2012, s-a săvârşit unul din importantele ritualuri de omagiere a unui Mare Poet  - Mircea Ivănescu, care se stingea la Sibiu acum un an. "Artgothica" (preşedinte - poetul Călin Sămărghiţan) a instituit premiile ce-i poartă numele - Cartea Anului; Cartea de Debut; Manuscris. Preşedintele juriului a fost Ion Mureşan, membri - Cornel Ungureanu, Ioan Moldovan, Felix Nicolau şi Leo Butnaru. Câştigători - Paul Vinicius pentru volumul "Liniştea de dinaintea liniştii" (Cartea Anului 2011) şi Crista Bilciu (Debut, pentru "Poema desnudata"), precum şi trei debutanţi (nu obligatoriu foarte tineri), manuscrisele cărora vor deveni cărţi, precum prevede valoare premiilor.

Colegi la Tabăra de creaţie "Artgothica" 2012

Doamna Mury şi Ion Mureşan, Leo şi Zinovia Butnaru

ÎNTRE HINGHERI ŞI DEMIURG

Pagini de jurnal cu Paul Mihnea

30.VII.1981

Cei de la USM „uită” să-l felicite (nu să-l mai şi… omagieze!) pe Paul Mihnea cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Liviu Damian umblă pe hol, intră prin birouri şi se tot vaietă, caută ieşire din situaţia penibilă.

Explicaţia: principiul „Eu şi acum”, marele egoism, în primul rând a prim-secretarului, chiţibuşăria celor care au ieşit ca vai de ei, de ştie doar Dumnezeu cum, de unde şi cu ce, aburcaţi în scaun, reactualizând proverbul cu ţiganul-fecior avansat în post şi bietul taică-său. Astfel că Mihnea rămâne, precum spune titlul unei cărţi a sale, între – Hingher(i) şi Demiurg.

15.V.1985

Este cunoscut dragul lui Pavel Darie faţă de vorba lentă şi îndelungată.  De unde Mihai Cimpoi deosebeşte două stiluri de conversaţie: lapidar şi lapi-Darie. Iar Aurel Scobioală are un „blestem”: „Îţi doresc să te întâlneşti cu Darie şi acesta să-ţi spună ce i-a povestit Mihnea”. Asta înseamnă durată dimineaţă – seară; s-a dus ziua!

7.II.1986

Paul Mihnea… Ce impresie… că ar avea un creier de zeci de ori mai tânăr decât inima care i se veştezeşte… Bătrâneţea îi constrânge inima, tinereţea îi injectează energie în creier. E bun pentru ceva, pentru multe, însă pentru oamenii „normali” e nefiresc până la înfricoşare.

Ah, simpli truditori ai cărnii… Câte gânduri! Ce amintesc de… amintire şi perspectivă…

28.XII.1992

Ieri, s-a întrunit juriul pentru premiile anului literar. Mai exact spus – premiile anilor literari, deoarece trei din ele au fost decernate pentru cărţile interzise, ghilotinate în vremuri de desfrâu comunist: „Săgeţile” lui P. Cărare, „Temerea de obişnuinţă” a lui M. I. Ciubotaru şi „Descântece în alb şi negru” de D. Matcovschi. 

Alte premii: Paul Mihnea pentru „Coroana de coroane” (de sonete); Zigu Ornea pentru „Viaţa şi opera lui C. Stere”; Petru Dimitriu (diaspora), premiul Opera omnia; premiul special, post-mortem, regretatului şi atât de nedreptăţitului Nicolae Ţurcanu, şi alte două premii.

30.XII.1992

Împreună cu Mihai Cimpoi, intrăm în apartamentul familiei Paul Mihnea. Ambii bătrâni, poetul şi soţia, se dovediră a fi în coridoraşul strâmt şi, cu câteva momente de-a apăsa noi pe butonul soneriei, din interior prinseră a scrâşni mecanismul yalei. E de presupus că eram aşteptaţi, stăpânii fiind preîntâmpinaţi, probabil, de cineva.

Prima impresie?... Eu am mai fost la dl Mihnea acum vreo 8-9 ani, când se aprinsese între noi un strop de polemică referitoare la traducerea poeziei lui Verlaine, pe care o dăduse Mihnea la lumină.  De atunci, în raport cu prezentul, au înaintat mult în vârstă şi soţii, şi apartamentul lor căruia nu i se poate acorda o îngrijire corespunzătoare.

DIN NOSTALGIILE UNUI FOST PRACTICANT AL DESENULUI

Din vreme în vreme, dar tot mai rar, din păcate, revin la pasiunea mea de copil, de adolescent - să desenez ceva, să las pe hârtie câteva contururi grafice. Nimic mai mult. Nu este exclus ca îndărătul lor să jinduiască o carieră neîmplinită, de pictor. Dar cred că scrisul a fost darul de bază al destinului. Oricum, uneori mai revin la creion (chiar şi la cel electronic), la peniţă, scoţând din adânci nostalgii umbre. De data aceasta, e cea de pe fila care ar putea fi intitulată "Pisoiul şi revista (Contrafort)", dar fără aluzie la zisa populară: a pricepe ca pisica în calendar. Şi nici Behemotul din "Maestrul şi Margareta" nu seamănă a fi acest poisoi niţel alintat, dar prietenos.