DIN TINEREŢEA UNUI MARE POET

Andrei VOZNESENSKI  
(1933 – 2010), Federaţia Rusă

Poet, prozator, pictor, arhitect, cel mai popular poet al generaţiei şaizeci, din care fac parte  Evgheni Evtuşenko (n. 1933), Bella Ahmadulina (1937-2010), Robert Rojdestvenski (1932-1994). Primul său volum de versuri, „Mozaic”, apărut în oraşul Vladimir, trezeşte furia ideologilor comunişti, redactorul cărţii fiind destituit din post. Apoi, împreună cu Ahmadulina şi Evtuşenko, cade în nemila lui Hruşciov care, la o întâlnire cu intelectualii la Kremlin, îi strigă poetului (o bună parte din cei din sală aplaudau): „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Îi voi ordona lui Şelepin, şi el vă va iscăli paşaportul pentru străinătate!” Şi chiar i se permite să plece în SUA, unde este tradus de Robert Kennedy, se împrieteneşte cu Allen Ginsberg şi Arthur Miller.

Poezia lui e una „cu şcoală” la Maiakovski (cel din tinereţe), Pasternak, dar şi la cea a poetului futurist Semion Kirsanov.

*   *    *

             7 martie 1963. Kremlin. Întâlnire oficială a conducerii de partid sovietice cu intelectualitatea de creaţie. Nikita Hruşciov, mahăr pe toate liniile, se dezlănţuie, urlă la tinerii artişti, înjură, ameninţă, inclusiv pe poetul Andrei Voznesenski, precum se vede şi din fotografia momentului. Partinicul îi strigă scriitorului: „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Voi ordona să ţi se iscălească paşaportul pentru străinătate!”

Astfel se punea capăt a ceea ce se numise dezgheţul hruşciovist, destalinizarea societăţii sovietice. Reîncepea îngheţul. Partidul nu digera arta noua, USSR – degera din nou. Şi se întâmpla cel mai benefic paradox: în loc să oprească putrefacţia, gerul o aţâţa, o stimula! Peste un sfert de veac, ţara sovietelor, ţara-putregai se spulbera.

ŞOSEAUA RUBLIOVSKOE

Pe lângă sanatorii stinghere

planează scutere.

Conduc îndrăgostiţii fără istov –

ca îngerii lui Rubliov.

Ca în frescele Bunăvestirii,

de un alb zorit în libertate,

în urma lor luminează femeile

ca aripile la spate!

Veşmintele lor fâlfâie,

se rup de ghidoane,

în umerii mei vă înfigeţi,

mari aripi bălane.

Voi zbura,

                  mă voi înălţa?

Voi cădea,

                voi rata?

Ca vulturul în tării?

Ca piatra?

Toamnă. Ceruri senine.

Păduri purpurii.

1962

PARISUL FĂRĂ RIME

Parisul e răzuit. Parisul e garnisit.

Îl bat cu jet de nisip dintr-un aparat,

Matroanele din epoca rococo

Sunt roase de duşul Charcot*.

Şi am zis: „Trebuie neapărat –

Să scoţi de pe obiecte exteriorul strat,

Să vezi lumea fără învelitoare

Scheme pernicioase şi pereţi baroci”.

Eu eram ridicol prin predestinare,

însă patroana noastră, madam Lanchon,

făcu: „o-lea-lea, amicul meu!...” şi dintr-o dată –

oraşul s-a preschimbat,

        zidurile dispăruseră, mai bine zis, au devenit transparente,

peste străzi, precum legături de baloane colorate,

                                                        atârnau odăile,

fiecare luminată altfel,

în interior, precum în ciorchini,

                                         ardeau figuri şi paturi,

obiectele îşi aruncau carapacele, copertele, învelişurile,

peste masă

se încovoia maroniu ceaiul, păstrând forma ceainicului,

de asemenea, păstrând forma conductei,

pe tavan se prelingea argintia apă rotundă,

în catedrala Notre-Dame se ţinea mesa,

ca printr-un acvariu

luminau candelabrele şi cardinalii purpurii,

arhitectura se evaporase

şi doar rotundul vitraliu al rozetei  nu ştiu de ce plutea

                          peste piaţă, ca semnul:

                          „Circulaţie interzisă”,

peste Luvrul postamentelor, ca 16 arcuri de canapele,

                                         tremurau carcasele statuilor,

arcuri erau pretutindeni,

totul ticăia,

o, Paris, lume a funigeilor, antenelor şi sârmuliţelor dezgolite,

ce mai tremuri,

ce mai baţi cu motorul de cursă,

o, inimă sub subţire peliculă liliachie,

Paris

(pe locul buzunăraşului de la piept, vertical, ca un peştişor,

stătea briciul firmei „Gillette”)!

Paris, ce vulnerabil, ce uşor de rănit eşti,

sub găoacea ironiei,

sub francheţea învecinată

cu lipsa de apărare,

Paris.

În Paris voi sunteţi singuri pentru totdeauna,

chiar dacă nimeni nu e în singurătate.

În râset e tristeţe, cum în vişină sâmburele,

Paris – apă arzătoare,

Paris,

cât eşti tu de sucit,

ce albă e pădurea ta de Boulogne,

                                         tânără precum fetele la scaldă,

alergau câini rozi, amirosindu-se jenaţi,

ei ar fi putut să treacă unii în alţii,

                                         ca stropii de mercur,

şi cineva, golaş ca şarpele, 

murmură: „eu sunt vulpe argintie”,

treceau oamenii,

pe locul craniilor deşurubate

ca păsările în colivii

spânzurau gândurile,

flocoase vedenii bărbăteşti intimidau monahia,

preşedintele clubului destinat bărbaţilor se temea de dezvăluiri

(legătura lui secretă cu soţia a fost deconspirată,

el e supus oprobriului),

peste un poliţist fluturau picioruşe

ca un nimb, într-o farfurie argintie

plutea un şniţel peste cântăreţul mansardelor,

în scăfârlia dezmăţatei OAS**

pe tigaie fumega Sartre,

iar Sartre,

          dragul nostru Sartre

îngândurat ca un greieraş blând,

rumega păiuşul cocteilului,

cu toate aste taine

                          ale spiritului înţelept,

prin păiuş,

          ca un suflător de sticlă,

el a umflat felinarele, încât

întregul oraş, din interior,

şi bisericile şi abatoarele arată

ca nişte baloane multicolore!

Eu îl zgâlţâi:

               „Dragul meu Sartre,

grădina mea, ne-sticluit  contra iernilor,

de ce atât de neapărate

zboară baloanele

                          clipitelor?

Ce groaznic dezgolit e totul,

doar de un fir de nisip despărţite toate de straşnice răni,

pe care chiar şi aerul le arde, ca raşpelul,

dragul meu Sartre!

          Dar dacă totul este ca şi condamnat?!...”

Tace greieraşul pe frunzişoară

cu chin dement pe feţişoară.

Trei au fost…

Noi cu Olga stăteam la „Calul zăpăcit”,

între dinţii jazmanului se încovoia un sunet de forma saxofonului,

femeia zâmbi,

„De-i striptis striptis să fie”, –

                                         spuse ea,

prinzând să-şi jupoaie de pe trup nu rochia, nu, –

                                         ci pielea! –

cum sunt scoase de obicei ciorapii sau treningurile de tricotaj

– o! o! –

ceea ce-mi mai amintesc, în fine, au fost veveriţele,

impasibil-albe, precum izolatoarele,

                          pe straşnica,

                          urlătoarea faţă de foc.

„…Dragă prietene, vi se topeşte îngheţata…”

Paris. Prieteni. Pereţii s-au închis.

Iar dincolo de geam zboară trans-secular

                          motocicliştii

                                         cu căşti albe

ca diavolii în buline nocturne.

1963

__________

*Charcot – traducătorul presupune că este vorba de cristalele Charcot-Leyden; cristale de fosfat incolore, hexagonale, ce se găsesc în sputa bolnavilor de astm bronhic.

**OAS (Organisation de l'armée secrète) – organizaţie naţionalistă de extremă dreaptă, care a activat în Franţa pe durata războiului din Algeria (1954 – 1962).

COSMORAMĂ din revista

O dată la zece bătăi în poartă

Pe când eram deja un înger destul de bătrân în vârstă (aici, eu dau textul mărturisirii mele, acestei, acelei istorioare în varianta ei de bruion, cu unele emendaţii, tăieturi, cu mici imprecizii stilistice etc.), precum prevede pravila legiuirile tăriilor cereşti, am fost şi eu, ca şi cei din acelaşi contingent cu mine, transferat din împărăţia azurului briant în partea azurului clarobscur, unde se hotărăşte destinul de mai departe al celor care şi-au făcut stagiul serafic angelic activ. Îmi amintesc că, în primele zile şi nopţi – ba  nu, – doar în prima zi, deoarece acolo aici e o ziuă continuă, permanentă, – ar reieşi că, de fapt, totul e, otova, doar o primă zi-non-stop – deci, de cum am fost instalat la noul meu loc de vieţuire, am rămas foarte uimit că, la bătăile în poartă, care răsunau din vreme în vreme, ceilalţi fraţi aripaţi din parte clarobscură a azurului nostru priveau, pe rând, prin vizorul ce dădea în lumea de dincolo şi, fără să deschidă, se retrăgeau, tupilat, în adâncul curţii sau, pur şi simplu, se întindeau, tăcând chitic, chiar lângă poartă. Bineînţeles, mă prinse curiozitatea şi chiar l-am întrebat pe un frate întru cerească cetate ce înseamnă acest acel comportament, la care el îmi răspunse în şoaptă, să nu audă cei care, din vreme în vreme, băteau în poartă:

FIORI ÎN ŢARA FIORDURILOR

UMBRA LUI DANIEL TURCEA ÎN SUEDIA

(Pagini de jurnal)

1 noiembrie 1998

Astăzi, am acordat un interviu pentru televiziune (TVM), în care eram întrebat şi despre călătoria mea în Suedia. Nu mai ţin minte ce am notat în blocnotes, dar aş dori să dau, en brève, o biografie de emigrant român, pre nume Răzvan Turcea, stabilit la Stockholm încă din 1976. Este cumnatul domnului Radu Lăzărescu, la care l-am şi întâlnit, de unde, împreună cu colegul Andrei Burac, mergem şi la Răzvan, în casa lui gen vilă, cu două nivele, în care, în afară de stăpân, mai locuieşte un pisoi uriaş. Dl Turcea abia îşi revine dintr-un şoc de adâncă stupefacţie, în melanj cu nişte sentimente de dragoste, sau doar de obişnuinţă „în  doi”; în amestec cu o nemeritată nostalgie pe care nu o poate nicidecum tăinui. Vorba e că, acum o lună jumătate, i-a plecat de acasă soţia suedeză. De ce? Zice Răzvan: „Cu vreun an în urmă, ea îmi propusese să mergem să ne stabilim în nordul ţării, de unde-şi are obârşia. Eu am contestat acest plan, nevrând să schimb Stockholmul, metropola, pe o depărtare ceva mai rece şi mai străină mie. Ea însă a tăcut, nu a contestat contestaţia mea. Adică, nu ne-am certat, nu am insistat asupra subiectului. Ei, suedezii, sunt firi închise. Şi iată că, într-o zi proastă, venind seara acasă, găsesc bileţelul că dânsa se reîntoarce în nord, pe meleagurile baştinei sale”. Bietul nostru român recunoaşte că a suferit mult, ştiau de asta şi ceilalţi, rudele, prietenii. Zice Răzvan: „După mine, am tras din ţară vreo 50 de rude”. Vila sa e într-un sector elitar, întrebată. Ar costa cam la 250 de mii de dolari americani. Are o grădină, câţiva meri foarte roditori. Însă, deja de câţiva ani, nu mai face ţuică din fructele adunate.

Dabiel Turcea

Dar să o luăm de mai departe, de pe la 1972, când junele român Răzvan Turcea îşi cam făcea planuri să evadeze din ţară. Cum, însă? Aha! Îi vine o idee. Mă întreabă:

– Ai auzit de ansamblul Căluşul?”

Eu:

– Da, Căluşarii”.

El:

– Nu de Căluşarii, ci de Căluşul din Scorniceşti, în care evoluau doar rudele lui Ceauşescu. Ştiam că acest colectiv este admis să meargă des peste hotare, să ne reprezinte. Cum să nu aibă ei încredere în rudele secretarului general al PCR? Şi, ce-mi zic eu? – Hai să mă transfer cu traiul la Scorniceşti. Asta şi fac. Vin în oraşul de baştină al preşedintelui, mă angajez frumos şi serios la lucru, mă mai înscriu şi în echipa pregătitoare de dansatori a Căluşului. Mă căsătoresc, îmi cumpăr casă bună. Bună, căci – ce să-ţi spun? – am fost până şi „şef la mături”. Adică, eram brigadier într-un atelier de legat mături. Parcă, ai zice, muncă de jos, dar necesară pentru ţinta pe care o urmăream eu.

PRECUM O TRINITATE

Odată ce prezentul arhivo-reportajul e unul fotografic, să o începem cu prima fotografie din istoria lumii. Dar până la ea – puţină etimologie: noţiunea fotografie îşi trage originea din doi termeni greceşti: fotos (φotoς) ce se traduce ca lumină, evident şi grafein (γραφειν), pre limba română zis/ înţeles: lumină, desen, scris. Literalmente: a picta cu lumină.

Iată şi cea dintâi imagine fotografică, dar şi despre cine şi cum a ajuns la ea: în anul 1829, Joseph Nicéphore, fizician dintr-o provincie franceză, a reuşit să fixeze o imagine pe o placă metalică cu depunere de halogenură de argint. Rezultatul – de o calitate precum se vede, zisă medie.

După trecerea la cele veşnice a domnului Niépce (1833), cauza sa o continuă Jacques Mandé Daguerre, iar data oficială a invenţiei fotografiei s-a convenit să fie anul 1839, când Daguerre a patentat invenţia numită de el „daghereotip”, care de fapt era o simplă ameliorare a descoperirii făcute de Niépce. Proprietar al patentului a devenit statul francez.

                                             *      *      *

Dat fiind că toate acestea (ni) le comunicăm la fascinanta simbioză tehnică, zisă computer/ ordinator, să ne amintim cum arăta „străbunul" său.

De fapt, este complicat de precizat care a fost primul calculator digital. Realizări notabile – calculatorul Atanasoff-Berry, maşinile Z ale germanului Konrad Zuse – de exemplu, calculatorul electromecanic Z3, care, deşi foarte nepractic, a fost probabil cel dintâi ordinator universal, apoi calculatorul ENIAC cu o arhitectură relativ inflexibilă ce cerea modificări ale cablajelor la fiecare reprogramare, precum şi calculatorul secret britanic Colossus, construit pe bază de lămpi şi programabil electronic.

                                             *      *      *

Iar calculatorul ne duce (şi) în fascinantul univers Google. De când folosiţi computerul? Vedeţi cum arăta Compania Google în 1999.

DACII ÎNTR-UN POEM RUS

Vasili KOMAROVSKI       
(1881–1914),  Rusia

                                       TOGA VIRILIS*

Răsună-n pieţe-un singur nume – „Dacii!”

Chiar Cezar e supremul. Aruncate

Coroanele-s. Din goarne-i zic zvonacii.

Arama-n luciu. Javre gudurate.

Şi văd aievea: legiuni crispate

Merg afundându-se-n nisip, noroaie;

Ard focuri mici pe malurile-nalte,

Noi trecem vadu-n amurgirea laie.

Dar adastăm. Până aţâţă zbirii

Dominiţian, spre a stropşi creştinii,

Iar revoltaţi de firea lui haină.

Nemânuind nicicând stilet sau lance,

Simţeam şi eu în braţ porniri opace,

Şi inima doar mă mustra, străină.

1911

Traducere de Leo BUTNARU

­­___________________________

*Toga maturităţii (lat).

PRIMELE JERTFE ALE „RĂZBOIULUI STELELOR”

Pagini de jurnal/ Cernăuţi

10.I.1986

Reclama cinematografică în Cernăuţi e mai ingenioasă decât cea din Chişinău. Un exemplu: „La solicitarea numeroşilor spectatori, pe ecranul nostru se va demonstra în reluare filmul Romanţa cruzimii”. O fi fost, nu o fi fost solicitări, dar reclama câştigă. Oraşul are şi mai multe cinematografe decât Chişinăul. Doar în centrul său sunt situate vreo zece.

Peste ani, la poarta Universităţii din Cernăuţi.
În stânga, poetul Liviu Ioan Stoiciu

Străzile centrale abundă în „Saloane de modă”. Ai impresia că i se face concurenţă serioasă… Parisului. Dar de fapt aceste „saloane” (nu trebuie scoase dintre ghilimele) nu sunt decât obişnuite ateliere de croitorie. Explicaţia, una dintre posibilele, ar fi că în Cernăuţi – furnicar de lume – vin foarte multe persoane din întreaga regiune, ba chiar şi din Transcarpatia. Nu toate localităţile din munţi au ateliere de acest gen şi urbea îndeplineşte numeroase comenzi de croitorie.

De mai continuă în acelaşi mod „concediul” meu curent, el ar putea fi numit unul al observaţiei şi meditaţiei. Asemănător acestuia ar fi fost doar cel petrecut împreună cu Zinovia în Crimeea, impresiile adunate atunci „regizându-le” într-un text intitulat „Refrene sub amnarele soarelui”. (Publicat în „TM”. Mi s-a întâmplat necazul cu dedicaţia: De ce e dedicat textul… soţiei? Mai să se ajungă la mustrare. Ce, trebuia să i-l dedic… partidului?...)

CÂNTEC DIN BUCIUM, CÂNTEC DIN BUTUC

Din Lituania

 26 mai 2012

După vreo jumătate de oră de hălăduire prin centrul oraşului, beneficiind de explicaţiile žemaitijanului personal, dl literaturolog Regimantas Tamošaitis, profesor la Vilnius şi membru plin al grupului nostru, suntem preluaţi şi însoţiţi de doamna Virginija Černiauskienė,  directoarea bibliotecii publice din Telšiai, pentru ca peste trei sferturi de oră să ne pomenim într-o imensă livadă de meri înfloriţi, gospodărită de pomicultorii din localitatea Kaunatava, unde suntem întâmpinaţi/ salutaţi cu sunete de tulnice şi de… butuc de roată de căruţă! Alături de flăcăii cu tulnice stă şi un alt tânăr care, ridicând o roată de trăsură peste fruntea sa, suflă spre cer în bucşa ei, astfel că pentru prima oară în viaţă aflu că un butuc poate suna ca un bucium! Câte a învăţat omul în devenirea sa, de la ieşirea din peşteră şi intrarea în casă!... Adică, un căruţaş din vechime îşi mână el telegarii prin lungile drumuri de pădure şi de câmpie, iar la un moment dat i se întâmplă cine ştie ce neplăcere, omul are nevoie de ajutor. Ce să facă? Nu a fost prevăzător să ia cu el şi un tulnic de semnalizare. Îşi frământă lituanianul mintea, chibzuieşte, până, din întâmplare sau din chibzuinţă, ajunge să descopere că butucul roţii de căruţă îl poate salva, suflând în el într-un mod anume, scoţând sunete prelungi, dând semnale de care are nevoie – sau de ajutorare, sau, altădată, vestind că apare duşmanul, sau că… La multe nevoinţe e bun butucul roţii. Uite aşa, merge el flăcăul cu trăsura, la un moment dat opreşte, scoate o roată, suflă în bucşă, vestindu-şi drăguţa, precum se înţelesese, că – aşteptă-mă, cuconiţă, curând ajung la poarta casei voastre!

Rotarul şi buciumaşii

Cântec din butuc

Poetul Vladas Brazunas şi buciumaşii