joi, 31 octombrie 2013

AI NOŞTRI LA MONTPARNASSE

                                              Pagini de jurnal

Nu am un plan, din care să aflu unde e situată intrarea principală în cimitir, astfel că,  de cum ies din subterana staţiei de metrou – Porte des Amandiers, o iau spre prima poartă care mi se arată ochilor. Chiar la câţiva paşi făcuţi în spaţiul umbrelor, pe stânga, văd cripta familiei Aurel Feteanu, medic veterinar, şi a soţiei sale, născuţi, respective, în 1927, 1929, decedaţi – 1969, 1989. Astfel că vizita o încep nu cu o somitate, ci cu o simplă familie de români, ce are deja în intimitatea mea oarece însemnătate. Trec pe lângă mormântul sculptorului Lucien Gilbert, merg în lungul zidului dinspre bulevardul Ménilmontant, pentru ca la un moment dat să mi se arate ochilor intrarea principală, unde pot obţine planul cimitirului. Astfel că – avanti, domnule Dante! (care, În Divina comedie, vă adresaţi lui Vergilius: tu duca, tu segnore e tu maestro).
Din plan reţin că, chiar la câţiva paşi de intrarea principală, pe dreapta, sunt înmormântaţi Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir (pe mormânt – un fel de ofrande simbolice, bileţele cu cuvinte de consideraţie şi recunoştinţă). În faţa pietrei de mormânt a acestor doi mari scriitori mă gândesc şi la Celan, şi la Gherasim Luca. Motivul: mi-am amintit de fraza lui Sartre că deosebirea dintre om şi animal constă în faptul că omul se poate sinucide.
 La capătul aleii, luând-o pe stânga, ajung la casa de veci a autorului Florilor răului, Charles Baudelaire… – construcţie tombală sobră, de asemenea cu bileţele, pietricele, dar şi cu un... dop de plută de la vreo sticlă de vin, probabil ca aluzie empatică pentru boemă şi absint.
De unde purced să-i întâlnesc pe ai noştri. Ajung la mormântul lui Eugen Ionescu şi al soţiei sale Rodica.  Fără îndoială, pe aici trec zilnic foarte mulţi admiratori, dar care nu au ştiut, probabil, ce să scrie pe bileţele (absurdităţi?..), nu au lăsat pietricele etc. Sau explicaţia poate fi şi următoarea: periodic, mormintele celor mari sunt debarasate de flori, obiecte etc.
Ionescu
De la Ionescu – la casa de veci a lui Emil Cioran. (Casa de pe lumea cealaltă, unde, posibil, Cioran deja şi-a îndeplinit visul – de pe lumea aceasta – de a fi hagiograful unor vagabonzi celebri.) Pietrele lor tombale nu se află prea departe una de alta, şi nici de cea a lui Constantin Brâncuşi. [Peste patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobiţa, marele sculptor se confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufleteşte, ştiind că trupul meu va putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă: mama mea”.] Pe mormintele lui Cioran şi Brâncuşi – semne de afecţiune: bileţele, panglici, bilete de metrou; la primul – şi o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus(ă) din România, poate chiar de la Răşinarii săi de baştină (din care, scria filosoful, „nu mă mai interesează decât uliţa copilăriei”). Iată şi o bancnotă de un leu românesc, prinsă sub argila ulcelei, să n-o ia, eventual, vântul. Pun şi eu, alături, una de un leu... moldovenesc.
Cioran
În Cimitirul Montparnasse se află şi celebrul... Le baiser de la mort, una dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910, Constantin Brâncuşi a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Raşevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg, din extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viaţă (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în studenţie, întâlnisem numele tinerei şi nefericitei rusoaice.
După masă, la ICR, aveam să navighez prin internetul rusesc şi, după un timp, chiar să găsesc referinţa lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Raşevskaia o cunoşteam încă la Moscova, ea fiind sora colegului meu de şcoală Vasia; a stat în puşcărie, a plecat la Paris, s-a înscris la facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a otrăvit. (Alte surse susţin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una nefericită, nereciprocă. – L.B.) La înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: Şi-i iartă-i ei toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie...”
Brâncuşi
Căsătorită cu un român! Oare nu de aici şi lucrarea lui Brâncuşi la mormântul tinerei rusoaice ce şi-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menţionează că, la acea vreme, printre ruşii ce se stabiliseră la Paris şi nu se puteau adapta aici, sinuciderea era ceva obişnuit.)
Astfel redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncuşiene Barbu Brezianu găsim următoarele: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică monumentul Sărutul, pentru mormântul sinucigaşei, incizând cu litere chirilice inscripţia: „Taniuşka Rachevskaia, născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai iubită/ pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Comanditarul monumentului, medicul român Solomon Basile Marbé (Marbais), prieten fidel al lui Brâncuşi, fusese anume cel de care se îndrăgostise studenta Taniuşa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul că, dacă, iniţial, familia Raşevki (în transcripţie românească) nu acceptase viziunea brâncuşiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată, urmaşii respectivului neam, uimiţi de faima Sculptorului,  susţin că, după actele cercetate în arhiva pariziană, Sărutul din cimitirul Montparnasse cade sub incidenţa unui obiect ce poate fi revendicat! (Da, eventual, dislocat, strămutat şi – Doamne, fereşte! – scos la licitaţie…)

miercuri, 30 octombrie 2013

ÎN UCRAINA - OBSESIA INTERDICŢIILOR


Pagini de jurnal


În călătoria mea prin Crimeea şi Volînia, atât în microbuzele din Koktebel, Simferopol, cât şi în cele din Luţk am remarcat o abundenţă de restricţii sau indicaţii de ordin „practic”, scrise direct pe vopseaua interiorului sau pe tăblii lipite sau înşurubate, unele – şi în exterior. Iată ce am văzut-citit în/ pe microbuzul care mă ducea de la Koktebel spre Simferopol: pe dinafară, lângă uşă – „Este strict interzisă intrarea celor beţi, murdari, prost mirositori!”; „Este interzis de a se intra cu bere, mâncare, îngheţată!” Bu-u-n… Şi asta vorbeşte de o stare de spirit a locului, nu? În interior, Doamne fereşte ce de-a inscripţii, ce de-a tăblii, ce de-a lipituri, care parcă ar strâmta şi aşa nu prea spaţiosul vehicul! Reţin: „Fumatul oprit!”; „Păstraţi curăţenia!”; „Nu puneţi genţile şi picioarele pe capotă” (maşina e cu motorul în interior, în dreapta şoferului); „Trusa medicală şi stingătorul se află la şofer”; „Plata – la intrare!”. Unele indicaţii, restricţii, atenţionări sunt reluate şi în limba ucraineană. Totul seamănă cu un bizar avizier de la poliţie. Ca să continuăm: „Este strict interzis de a vorbi cu şoferul!”; „Opririle prin oraş – interzise!”; „Bagajul – eliberat doar la staţii”; „Convorbirea la celular – strict interzisă!”… 
Plus câteva hârtii încleiate ici şi colo: despre asigurarea vehiculului, despre asigurarea călătorilor, despre depozite bancare etc. Vă imaginaţi o atare „entropie” ilustrativă într-un microbuz de doar 20 de locuri?! Şi credeţi că are cineva nevoie de ea? Fiţi pe pace, mai nimeni nu respectă atenţionările. Când mi-am luat locul, alături o doamnă mesea în linişte, astfel că una din restricţiile plasate la intrarea în vehicul nu mai avea putere. Nu zicea nimic nici şoferul. Iar timp de două ore până la Simferopol, ba un călător, ba altul, ba al treilea, ba al zecelea au tot vorbit la celular cu ochii pe tăblia cu strict interzisul convorbirilor telefonice… La Luţk inscripţiile din microbuze sunt doar în limba ucraineană: indică numărul de locuri şi câţi călători pot fi luaţi în genere, cu tot cu cei ce stau în picioare: 22 şi 43. Pe o singură porţiune a interiorului sunt trei tăblii: „Locuri pentru mame cu copii”; „Locuri pentru invalizi”; „Locuri pentru bătrâni”. Pe aici încă nu se folosesc delicatele formule: „dizabilităţi”, „în etate”… – ca şi limba rusă, ucraineana este mai puţin receptivă la delicateţuri, adresările (în public, nu în familie) către unele persoane fiind directe şi fruste. „Hei, bărbatule!”, „Hei, femeio!” La o atare adresare un polonez obişnuit numai şi numai cu adresarea „pan, pani” (domnule, doamnă) tresare crispat… Da, pare-se spuneam deja: în unele microbuze din Luţk sunt afişate şi îndemnuri de alt ordin: „Збережи мову, врятиеш нацiю!” – „Păstrează-ţi limba, salvând naţia!”


vineri, 25 octombrie 2013

AURELIU BUSUIOC 85



La Biblioteca Municipală "B. P. Hasdeu" din Chişinău a avut loc comemorarea scriitorului Aureliu Busuioc (1928 - 2012).

                    La aniversarea lui François Villon

Ce critici blânzi când staţi pe scenă voi!
Ne pare-un sfânt Poetul.
Să trăiască!
De-ar fi ştiut sărmanul ce ştiţi voi
S-ar fi temut probabil să se nască…

Pupaţi uşor.
Cântaţi cât mai încet.
O, glasul vostru nu c-agită marea,
Dar numele nu-l iau unui Poet.
Nici lauda
Şi nici spânzurătoarea!

                      Aureliu Busuioc

Cei care au invocat personalitatea lui Aureliu Busuioc -
Mircea V. Ciobanu, Em. Galaicu-Păun, Leo Butnaru,
Arcadie Suceveanu, Eugen Lungu, Vladimir Beşleagă, Iulian Filip


Evoluţie

Între-o cafea şi un coniac îi gust
Înfiorat pe Kafka şi pe Proust.

Părinţii mei, e cazul să remarc,
Îl preferau desigur pe Remarque.

Bunicul însă, cum lua un vin,
Îl declama, plângând, pe Lamartine.

Doar străbunicul, simplu, cum i-i viţa,
Zicea pre limba lui de Mioriţa.

El, bietul, nu ştia nici un poet:
Străbunul meu era analfabet.

                         Aureliu Busuioc

Corneliu Busuioc - fiul despre tată

Em. Galaicu-Păun despre maestrul Busuioc

Vecinii

Am încercat să cânt în casa mea:
Vecinii adormiseră abia.

Atunci mă tolănii şi eu în pat:
Îşi amintiră ei că n-au cântat

Mă pregătii înfrigurat să beau
Era târziu, vecinii se-nchinau.

Pornii atunci să plâng ce-aveam de plâns :
Vecinii mei râdeau voioşi la prânz.

Cercai să spun soţiei că-s haini:
Soţia mea plecase la vecini.

Strigai atunci degrabă la copii:
Copiii mei săpau la ei în vii.

Vroiam să-i cert. Dar nu se mai putea:
Vecinii chefuiau în casa mea.

Aureliu Busuioc

ORAŞE, VĂMI, TEATRE


22.V.1992

Pentru organizarea festivalului „Lucian Blaga” sponsorii au investit circa 2 milioane de lei. Noi doar să visăm la atare contribuţie filantropică…
Pe cine am mai întâlnit la Cluj? Bădescu, Brad, Scorobete. Familia Botiş, Mihadaş, Savu, Irimie, familia Opriţă, Cetea, Morico, Ulici, Vatamaniuc, generosul Ilie Călian de la ziar (cu Busuioc şi Cioclea ne-am ales cu o remunerare neaşteptată), cu Aurel Rău care ne-a invitat acasă. Din nou se află în relaţii glaciale cu diriguitorii de la Filiala USR. Apoi – dl Liviu Petrescu, Virgil Mihaiu, Ioan Muşlea, Ion Cristofor (aţos, aspru, dar onest), Ion Mureşan etc.
Pe scurt – bravo şi  mulţumiri clujenilor!
Armata e cu noi! Pentru că doar armata, la Cluj, a găsit ceva potrivit pentru a înlocui cutia de viteze a autobuzului nostru (PAZ), graţie cărui fapt am putut să ne deplasăm spre Bucureşti.
La Buftea – palatul Ştirbei – ajungem pe la ora două după miezul nopţii. Ni se deschide cu greu. Aflăm cu stupoare că USR a plătit pentru fiecare cameră câte… 15 mii de lei! Jăcmăneală la sânge!

marți, 22 octombrie 2013

DOUĂ INTERVIURI CU FĂNUŞ NEAGU


Fănuş NEAGU (I)
(5.IV.1932 – 24.V.2011)

CLIPA MEA DE RĂSCRUCE ESTE ÎN FIECARE ZI

Fănuş Neagu şi Leo Butnaru.
Focşani, noiembrie 1995
– Maestre Fănuş Neagu, permiteţi-mi să beneficiez de un dublu motiv pentru a vă aduce sincerele mele felicitări şi omagii: primul e legat de cei 60 de ani pe care i-aţi împlinit acum câteva zile, iar al doilea motiv ţine de premiul Editurii „Porto-Franco” şi al Asociaţiei scriitorilor „Costache  Negri” din Galaţi, pe care l-aţi primit în acest minunat oraş dunărean astăzi, sâmbătă, 11 aprilie. Probabil ştiţi că şi în partea interriverană, prutonistreană a românismului sunteţi urmărit cu atenţie...
          – Daţi-mi voie să vă spun că şi în România am fost urmărit de multe ori.
          – Eu ziceam că dincolo de Prut aţi fost urmărit în sensul bun al cuvântului.
          – Nu, şi în România m-am simţit foarte bun, urmărit de nişte prieteni şi colegi în sensul că se părea că la un moment dat creasem un stil.
          – Credeţi că aţi fost urmărit doar în calitate de stilist foarte bun?
          – Păi sigur că nu numai. Spuneam doar că cineva de la organele respective îmi propusese să-mi dea dosarul pe care mi-1 întocmise securitatea, să-1 văd, însă eu am refuzat. De ce m-aş certa cu lumea, depistându-mi turnătorii?
          – Presupun că „acolo” aveţi un dosar impunător.
          – Mare, domnule, mare. Chiar l-am întrebat pe acel ci­neva cam cât mi-i dosarul de voluminos. „Încape într-o roabă”, mi-a spus. Dar să lăsăm asta şi să revenim la lucruri mai plăcute. Despre ce vorbeam?
          – Despre faptul că aţi creat un stil.
          – L-am creat, însă nu i-aş sfătui nici pe prietenii mei din Basarabia, nici pe prietenii mei din România să urmeze stilul meu, pentru că stilul meu pot să-1 fac doar eu şi este foarte greu de dezvoltat, pentru că este un stil de nebun, de fost nebun, şi cei care mă urmăresc fac numai o pastişă. Nu i-aş sfătui, pentru că trebuie fiecare din ei să-şi creeze un stil şi acest stil ţi-l creezi de la tinereţe până la bătrâneţe. Dacă te iei după altul, cum s-a luat imbecilul ăla de Niculuţă după Coşbuc, nu mai iese nimic. Sigur că da, noi suntem sadovenieni ori caragialieni, în special sadovenieni.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

SCRIITORI ÎN ECHINOCŢIU, ACUM PESTE DOUĂ DECENII


22.III.1992

Echinocţiul de primăvară…
Din „Jurnalul unui poet” al lui Alfred de Vigny: „A vorbi de părerile, prieteniile, admiraţiile proprii, abia schiţând un zâmbet, ca despre nimicuri de care eşti gata să te lepezi pentru a susţine contrariul: viciu francez?” De ce francez? E cel mai românesc viciu din toate câte există.
De Vigny mai zice: „… e un cap care vrea să pară că este o inimă”; „Capul omului este ca un magnet care capătă forţă pe măsură ce este mai încărcat”.
De Vigny parcă ar fi prevăzut modesta înfăţişare a mormântului lui Lev Tolstoi, dorită de acesta prin testament, scriind la 1840 (Tolstoi a murit la începutul sec. XX): „Să fim atât de mari, încât mormântul nostru să fie onorat fără ajutorul artei (statui, monumente etc. – n.m.) şi, de n-ar fi decât o piatră, albă sau neagră, lumea să vină în pelerinaj ca la Mecca şi să îngenuncheze”.

marți, 15 octombrie 2013

ADIO, POETE EUGEN CIOCLEA (1948-2013)...

    Mitingul de doliu de la Uniunea Scriitorilor din Moldova. 
                               15 octombrie 2013, ora 10.