marți, 17 februarie 2015

ANNA AHMATOVA ÎN ROMÂNEŞTE



Anna AHMATOVA        (1889 – 1966)

Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în preajma Odesei, în localitatea Bolşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic de marină. Curând, familia se stabileşte în nordicul şi imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle până la 16 ani. Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905, părinţii divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în oraşul Eupatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii Superioare din acest oraş. În 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai Gumiliov, dar după trei ani divorţează. La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de Istorie şi Literatură. Scrie versurile ce aveau să intre în prima sa carte, „Seară” (1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul Ahmatova (după numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910 se acutizase criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la acest curent. Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism. Împreună cu colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelştam, Zenkevici şi Narbut – ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917) şi „Hiperboreanul” (1912-1913). Unul din capii de şcoală era Nikolai Gumiliov, ce menţiona: „În schimbul simbolismului vine o nouă orientare care, oricum s-ar numi, akmeism (de la grecescul akme – nivel superior, perioadă a înfloririi) ori adamism (o clară şi sigură privire bărbătească asupra vieţii), necesită un mai pregnant echilibru de forţe şi o mai exactă cunoaştere a relaţiilor dintre subiect şi obiect, decât le avea simbolismul”.
Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în avangardă, introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate ale simbolismului, Anna  Ahmatova este cu adevărat protagonistul, corifeul akmeismului. În notele autobiografice poeta scria: „Revolta noastră contra simbolismului a fost absolut îndreptăţită, deoarece noi ne simţeam deja oameni ai secolului 20 şi nu doream să rămânem în secolul precedent”.
În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca Institutului de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină” (Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Scrie studii despre creaţia lui Puşkin. De pe la începutul anilor ’20, versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare sau re-publicare. În toamna anului 1925 este exclusă din Uniunea Scriitorilor din Rusia drept „poet neproletar”. După război, scrie eseuri, proză. În 1962 încheie „Poemul fără erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului” (1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice” (1940-1945). Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia română.


SUBSOLUL MEMORIEI

Se zice că aş trăi tânjind – ce inepţie sadea!
Se mai zice că amintirile mă rod necruţător.
Însă eu rar mă aflu-n ospeţie la memoria mea,
Unde mai pui că felul ei de-a fi e sâcâitor.
Când cobor cu felinarul aprins în subsol,
Parcă la o nouă prăbuşire, pe scară, duduitor,
Din urma mea vin şi vin pietrele, rostogol.
Felinarul fumegă, nu există cale de-ntoarcere,
Ştiu că merg spre locul unde-i inamicul mâniat.
Rog de îndurare... Acolo e tihnă, beznă, înfiorare
Şi sărbătoarea mea s-a şi încheiat, neamânat!
Deja-s trei decenii de când doamnele-au fost petrecute,
Ştrengarul, glumeţul cela muri de adânci bătrâneţi...
Eu am întârziat. Regrete multe!
Nu pot să mă arăt niciunde.
Însă mă ating de pictura de pe pereţi
Şi mă-ncălzesc în faţa căminului. Ce minune!
Prin acest mucegai, funingine şi putregai
Străluciră doi bobi de smarald, două mărgele.
Şi mieună pisoiul. Deci, să mergem acasă, hai!

Dar unde e casa mea şi glasul raţiunii mele?

1940
 *     *     *
Dar eu vă preîntâmpin iar
Că trăiesc pentru ultima oară.
Nici ca rândunea, nici ca arţar,
Nici ca trestie sau stea fugară,
Nici ca izvorul cu apa sa,
Nici ca dangăt de clopot crăpat –
Oamenii nu-i voi intimida
Şi-n vise străine nu voi intra
Ca geamătul nealinat.

1940

SALCIA

                          Şi un prizărit mănunchi de copaci.
                                                                    Puşkin

Eu am crescut în linişte de care nu mă săturam
În răcoroasa odaie a copilului – tânărului veac.
Şi glasul omului nu-mi era pe plac,
Iar glasul vântului îl înţelegeam.
Iubeam brusturii urecheaţi şi urzica,
Dar cel mai mult salcia argintie care
Îmi era recunoscătoare, întreagă viaţa sa
Trăind-o cu mine, cu ramuri plângătoare
Învăluindu-mi în vise insomnia.
Dar – straniu! – eu i-am supravieţuit.
Acolo nu-i decât un ciot, cu glasurile străine
Ale altor sălcii ce au ceva de vorovit
Sub ale noastre ceruri, cândva senine.
Iar eu tac... De parcă sora mi-ar fi murit.

1940


duminică, 15 februarie 2015

SĂ NU MAI DEA NIMENI CU PICIORUL ÎN MAŞINA DE SCRIS!



Astăzi, e ziua de naştere poetului Petre Stoica. S-a întâmplat că ne-am împrietenit fără uzanţe şi politeţuri evazive. Petrică era un om extrem de sociabil, antrenant în discuţii grave sau şuete, agape. Poezia i-o cunoşteam de pe la sfârşitul anilor şaizeci ai secolului trecut, iar personal l-am cunoscut… Mai bine să dau această filă de jurnal, de pe când eram unul din triumviratul-vârf al Uniunii Scriitorilor din Moldova, împreună cu Mihai Cimpoi şi Arcadie Suceveanu.

„2 septembrie 1992

Seara – alarmă! Sunt telefonat pe la ora 23,00: Laurenţiu Ulici, Petre Stoica şi Sergiu Adam au pană de motor undeva la 16 kilometri de vama Leuşeni (spre Chişnău). Telefonez la restaurant, la hotel, unde mai rămăseseră cu oaspeţii Cimpoi şi Suceveanu. Ghinion: „Au plecat acum câteva minute”.
În fine, dimineaţa îl văd pe Ulici la micul dejun, el reuşind să vină cu o maşină de ocazie. Supărat, şi pe bună dreptate. Urc în „Volga” USM, mai iau un şofer, câteva sticle cu vin, apă minerală, gustări – şi gonim spre satul Bujor, de unde să-i recuperăm pe Stoica şi Adam. La volan fusese Ulici. Defectul: se spărsese chiulasa.
Cu scuzele de rigoare, cu dulceaţa vinului, repar cumva gafa. Stăm cu Stoica şi Adam la umbră de nuc cam o oră jumătate. Pornim pe la 12,00. După anumit număr de kilometri parcurşi, se încălzeşte motorul „Volgii” cu care remorcăm „Dacia”. Căldură infernală, aer fierbinte. Ne mişcăm anevoios, din popas în popas. Fierbe apa în radiator. În urma noastră opreşte o altă „Volgă”, cu care este recuperată o altă limuzină. Şoferul ne strigă: „Voi ce faceţi, ceai sau cafea?!” Pentru că apa din radiator clocoteşte…
…După-amiază, la Hotelul „Inturist”, am reuşit să realizez două dialoguri, cu Petre Stoica şi cu Laurenţiu Ulici, „forţându-i” să accepte neparticiparea la unele acţiuni în favoarea pugilismului întrebări-răspunsuri”.
Reproduc acel interviu de acum 23 de ani.



Petre STOICA
(15.II.1931 – 21.III.2009)

SĂ NU MAI DEA NIMENI CU PICIORUL ÎN MAŞINA DE SCRIS

          – Stimate domnule Petre Stoica, în tinereţile dvs. n-aţi avut ambiţia sau conştiinţa că veniţi absolut nou, absolut original în poezie?
          – Culmea este că încă din adolescenţă am fost atras, poate printr-o întâmplare, de modernitate. În clasa a cincea de liceu – aveam atunci 15 ani – îi citeam pe Ilarie Voronca, pe Ion Barbu, autori care nu erau în manuale, şi scriam poezii (sonete, e adevărat) suprarealiste. Asta nu înseamnă că nu-1 apreciam – mă rog, cu înţelegerea de atunci – pe Mihai Eminescu, atras în special de binecunoscuta muzicalitate a versului său, dar aveam această apetenţă pentru modernitate. Aşa am şi venit Ia facultate, cu patimă faţă de Voronca, de Bacovia, de Vinea. Câţi ştiau, bunăoară, de Ion Vinea care nu editase încă nicio carte de poezie? Bineînţeles, în anii ’50, când era în vogă realismul socialist, colegii mei se arătau uimiţi de preferinţele mele pentru suprarealism. De fapt, nici nu ştiam că există literatură suprarealistă. Căci nici cine ştie ce lecturi deosebite nu aveam. Citisem, colea, „Mitrea Cocor” al lui Sadoveanu şi „Desculţ” al lui Stancu. Restul, ce era în afara programei de liceu, nu mă interesa, aşa că mai mult intuitiv sau instinctiv m-am pomenit în universul poeziei suprarealiste.
          – Acest tandem, „intuitiv sau instinctiv”, mă face să întreb dacă originile poeziei vi se par misterioase sau explicabile.
          – Cred că sunt şi explicabile. Bunăoară, ce este poezia modernă? Poezia ca atare s-a născut din ritmuri, din dans. Iată de ce mulţi au găsit în prozodia primitivă, impropriu exprimat, multe resurse pe care le-a preluat versul modern. Iar arhetipurile versului din secolul douăzeci rămân la popoarele africane, pe când apariţia rimei, spun exegeţii, părerea cărora o împărtăşesc şi eu, a dus la decadenţa poeziei, decadenţă ce ia amploare ceva mai înainte de Renaştere, când apar formele prozodice fixe. Să zicem, la nemţi au existat acei maeştri cântăreţi, meistersingeri, care se organizau în bresle de poeţi, angajaţi în concursuri cum ar fi, de pilda, desemnarea autorului care termină mai repede o poezie pe o temă data şi cu rime cât mai potrivite. Învingătorul primea diplomă prin care i se conferea titlul de poet-cântăreţ. Astfel, am putea spune că rădăcinile realismului socialist se află chiar în condiţiile şi rezultatele acelor întreceri, – zic asta, de, ca o glumă, – realism care, ca şi în Evul Mediu, acorda diplome pentru meşteşugul de a versifica. E groaznic, nu?
          – Să speram că a fost... Din câte ştiu, împreună cu prietenii aţi organizat şi dvs. concursuri poetice.
          – Mai întâi aş vrea să spun că eu sunt exclus din generaţia ’60. Nu ştiu de ce, însă din ea făceam parte. Poate din motivul am fost stelist şi, într-un fel, prietenii mei minunaţi, cu care ne întâlneam fie în subsol la Grigore Hagiu, fie la mine în mansardă, erau oarecum predispuşi de a mă ridiculiza uşor, fiindcă m-am ridicat împotriva poeziei tip Labiş, mergând pe ideea modernităţii preconizate de revista clujeană „Steaua”, în sensul că poezia trebuie să fie citadină, că rima este un lucru tocit. Deci, era o teorie întreţinută foarte inteligent de A. E. Baconsky la care eu am aderat imediat şi am avut marele privilegiu să fiu totdeauna apărat de redactorul nostru şef. Chiar în momentul când oficiosul partidului „Scânteia” – îmi amintesc – întreba cam cât timp îl veţi mai tolera pe acest Petre Stoica, poet decadent, netalentat, apolitic ş.a.m.d., Baconsky îndrăznea să mă publice pe prima pagină, ca să zic aşa.
          – Vorbeam, totuşi, de concursurile poetice din subsol sau de la mansardă. Aţi câştigat vreunul din ele?
          – Hai să-ţi spun un lucru bizar. Nichita Stănescu îmi zicea cam aşa: „Bătrâne, te invidiez că poţi scrie poezii atât de simple”. Eu, la rându-mi, îl pizmuiam, în sens bun, pentru fantastica putere de a improviza, pentru capacitatea de a vehicula cuvântul, de a se învârti în universul limbii, pentru că întreg universul poetic al lui Nichita este limba. Eu însă eram foarte concret. Unii colegi îmi dădeau de înţeles că ceea ce scriu n-ar fi poezie, uitând că un Lucian Blaga atestase un asemenea stil, sau că Adrian Maniu, la 1912-1913, era de o modernitate aleasă de coloratură suprarealistă.

vineri, 13 februarie 2015

DE ACUM 20 DE ANI




9.VII.1995

Uneori, sunt întrebat de către cineva, cititor mai atent şi mai pretenţios, de ce la cuprinsul volumului „Spunerea de sine” sunt date doar  numele interlocutorilor mei, nu şi titlurile interviurilor. Explicaţia ţine de o mică, poate că chiar minusculă eroare de calcul a redactorului tehnic: pur şi simplu, nu ajungea o singură pagină (nu filă!). Dacă dădeam şi titlurile dialogurilor, aş fi avut nevoie exact de o singură pagină. Dar nu se mai putea adăuga pagina, în caz contrar depăşindu-se standardul unei coli tipografice. Însă nu se mai putea nici elimina o pagină. Cartea paginată în cea mai riguroasă ordine era deja scoasă din computer şi a reface ceva ar fi fost o intervenţie cam deranjatoare.

Însă aceasta nu ar avea vreo importanţă, dacă nu mi-ar aminti de un caz tragic. Pe multe cărţi de-ale noastre (pe ale mele, e drept, nu) a stat şi semnătura pictoriţei Natalia Tarasencu… Doamna însă nu mai e în viaţă, s-a sinucis!... Unii spun că din sărăcie. Nu a putut să-şi împace demnitatea cu fărâmiturile de pâine pe care, de altfel, nu le avea totdeauna. O fi rămas fără un câştig sigur pentru un pictor de carte, odată ce anul trecut editura „Hyperion” nu a scos la lumină decât… o singură carte…

10.VII.1995

Sâmbătă a sosit la Chişinău cel ce-şi zice prinţul Paul. Cu Ioana şi un alai de vreo 20 de persoane. La USM s-au mai alăturat vreo 20-30. Prinţul vorbeşte destul de corosiv româneşte, în schimb vorbeşte mult. În timp ce era răs-fotografiat de fotograful şi bodyguardul său, personal şi zelos, începuse a-mi spune (mă prezentase Cimpoi) despre colecţiile sale de cărţi – Blaga etc. – pe care le-a recuperat, prin procurare de nu mai ţin minte unde, deoarece Lupeasca nu se prea interesa de ele (aici l-am ajutat să găsească un termen adecvat, ce nu-i venea pe limbă). Fac cunoştinţă şi cu prinţesa: bine clădită, osoasă, tip anglo-saxon; prinţul are ce strânge în braţe. Nu ştiu dacă majestatea feminină vorbeşte româneşte, însă, când făcurăm cunoştinţă, rosti cu „r” dur: „Cu marre plăcerre”.
Deficienţe de organizare: Cimpoi a cam rămas singur la US. Vineri, s-au ciondănit la consiliu pe o cauză eternă: arendarea spaţiilor. Preşedintele invită prinţul în biroul său, unde avea două pahare (la US totdeauna nu ajung pahare…), o sticlă de apă minerală, una de fanta, însă abia de se aşezară ei pentru informări şi tratative, că hoarda năvăli în birou, supraîncărcându-l cu prezenţe întâmplătoare. Din autocarul de Iaşi a fost adusă o damigeană de vin, nişte sticle cu băutură tare… S-a propus să se re-deplaseze, cortegiul, în aşa-numită sală arabă de la Muzeul de Literatură. Eu însă mi-am considerat misiunea îndeplinită, întorcându-mă, eliberat, acasă…

A. Burac mă amuză copios. Cică S. Saka, după ce cercetase nişte liste de la întrunirea PEN de la Salonic, Grecia, i se plânse soţiei că el, preşedintele, figura al doilea după Andrei, plus – fără specificarea că ar fi preşedinte. Bu-u-un! Apoi vin alte liste, cu numele adevăraţilor participanţi la întrunire. (Saka nu a fost prezent la Salonic.) Andrei îl invită pe Saka la atelierul Lenuţei, să-i arate. „Vezi, Serafime, aici e trecut primul Butnaru, eu sunt al doilea, dar nu mă supăr, precum ai făcut-o tu”. Într-adevăr, râsu-plânsu…

10.VII.1995

Îi telefonez lui Nelu Oancea, punându-l la curent că, în câteva zile, îi expediez manuscrisul pentru colecţia „Poeţi români contemporani”. El, binevoitor, îmi spune că astăzi e ziua Chişinăului: îi mai telefonase cineva. Poate Arcadie Suceveanu, să se intereseze de corectură.
Aşadar, posibil mâine să-l întâlnesc pe Marius Herghelegiu, să-i încredinţez manuscrisul şi dialogurile cu Nicolae Breban şi Eugen Uricaru, primul – pentru „România literară”, al doilea – pentru „Contemporanul”.
Am telefonat la B-ca Naţională”, de unde dna Lisnic m-a ajutat să concretizez datele publicării unor poeme. „În legătură cu acest eveniment” şi „Elegie disco” văzuseră lumina tiparului pe 25 iunie, în „TM”, dar, precum spuneam, au fost excluse din prima mea carte, apărând în volum abia în 1993 („Puntea de acces”). Ateismul „militant” nu admitea să se vorbească în poezie despre îngeri. Aceste două mostre le consider demne de a veni ca replică pentru unii răcani pirpirii în literatură, care cred că modernismul, postmodernismul în Prutonistrenia a pornit odată cu dânşii. Fără exces de orgoliu, consider că la nivelul dezinvolt-temerar nu se ridică nici prea mulţi dintre nouăzecişti.

Nu ştiu unde mai există texte publice latineşti în Chişinău, ba chiar în întreaga Prutonistrenie, însă unul se lăfăie pe „fruncea” unui chioşc medical cam sărăcăcios: Sanus populi suprema lex. Chioşc amplasat pe bulevardul Mihai Viteazul colţ cu bulevardul Ştefan cel Mare, de unde, de obicei, iau troleibuzul nr. 23, spre Ciocana.

Îmi telefonează de la Cluj Mircea Vaida Graf Voievod (s-a… îngrafat), cerându-mi ajutorul să-l pun în posesia listei deputaţilor aleşi în localităţile găgăuze. La rându-mi, mă ajută Nicon Pâslaru de la „Monitorul oficial” şi Ion Hadârcă. Astfel, informaţia ajunge la destinaţie…

Azi am luat de la Popică nr. 6 al „Basarabiei”, în care public un grupaj de poeme.

Citesc în continuare „Amintirile” lui Şerban Cioculescu care, probabil, şi ele îmi întreţin apetitul pentru creionările diaristice.

miercuri, 11 februarie 2015

POEME / Nr. 12, 2014




                                                        Leo BUTNARU

Sus

Pe culmile Parnasului
ca şi pe culmile disperării – zeii
muzele
gheaţa

şi o concentraţie de poezie în sânge
depăşind nivelul
compatibil cu viaţa…

16.IX.2013

Tropicul Cancerului

Mă visam prin locuri unde nu am fost niciodată
de ghid sigur însă având poezia
ca pe un spirit pur al lui Ovidiu. Eram cam
prin locul unde printre umbre lungi de palmieri
ca printre degete curge
curentul şi undele oceanului
pe unde
cu câteva zeci de paşi mai departe de ţărm
atârnă abundent cartofii aerieni ai arborilor kiwi
pe sub care
din vreme în vreme apare
târâtoarea liană a vreunei şarpe
modificând arhitectura prafului
astfel în mintea mea
împreunându-se arhitectura copacilor cu
arhitectura prafului
şi arhitectura sonoră a psalmului: Veniţi fraţilor
să vedem ţărâna şi praful din care am fost zidiţi.

Aleluia!

29.V.2014

Rocada. Nimic nou

Lumea îşi revizuieşte drastic măsurile,
Face rocadă tristeţea cu bucuria;
Ce era mic – devine, mare, cât stelele,
La Barcelona Messi devine Messia.

Proverbe, filosofie ajung mai nimic,
Totul înseamnă creierul cât firul de mac;
Face rocadă uriaşul cu un pitic,
Etaloanele sunt demascate, se desfac.

…Nimic nou. Revizuirile se repetă.
Răbdare şi tutun. Ba nu – marijuana
Pe care ţi-o-ntinde moartea, târfă cochetă.

Pădurile deja cresc în formă de cruce,
Palma Lui Dumnezeu îşi redeschide rana
Şi ce era râvnit – se-ntoarnă şi se duce.

11.IV.2014

vineri, 6 februarie 2015

EPPUR SI MUOVE



EVENIMENTE DE CÂNDVA



7.VII.1995

Ultimele numere din „România literară”. Excelente cele trei fascicule ale lui Grigurcu „În apropierea lui Lucian Blaga”.
Marius Tupan îmi solicitase opinii despre întrunirea scriitorilor de la Neptun, pentru „Luceafărul”, iar Ioana Pârvulescu pentru „România literară”. Azi, am revistele. „Luceafărul” îmi dă şi o poză la concisul text „Ţara şi baştina”. În „RL” suntem trei: Vasile Gârneţ şi Aura Christi. Apar într-o poză, în mers, în preajma familiei Balotă (ţineam cale spre Clubul Bazin, unde s-au ţinut şedinţele simpozionului).

Lecturi curente: Şerban Cioculescu, „Amintiri”, Ed. „Eminescu” 1975.

Un sentiment obsedant, emoţionant pentru mine: fără să fi făcut cunoştinţă, oficial-personal, m-am surprins salutat – eu fiind demult gata de a-i saluta! – de către domnii Mircea Horia Simionescu şi Alexandru George. Oameni delicaţi! Dar să mă auto-măgulesc că ar fi fost posibil chiar să mă cunoască, să se fi interesat de umila mea persoană? Fleacuri! Eu însă am toate motivele de a mă dojeni că nu am găsit timpul şi momentul potrivit, pentru a-i ruga să accepte să-mi acorde interviuri. Am sentimentul certitudinii că dânşii ar fi fost mai predispuşi de a conversa, decât dl Balotă sau Nina Cassian. Voi mai avea atare ocazie propice?
(Mda, să încheg chestionarul pentru dl Marino şi să i-l expediez, precum convenisem la vizita pe care i-am făcut-o, împreună cu Arcadie, la Cluj…)
La Neptun – şi reîntâlnirea cu foarte simpaticul mie domn Octavian Paler.

„R. literară” nr. 21-22 din 7-13 iunie dă numele laureaţilor Salonului Naţional de Carte de la Cluj: D. R. Popescu, E. Simion, V. Cristea, A. Pleşu, după care urmează şi… L. Butnaru.

8.VII.1995

Pentru a data unele poeme din volumul pe care îl pregătesc pentru ed. „Eminescu”, scotocesc prin mapele anilor, aflând şi multe lucruri aproape uitate. Astfel, o decupare a poeziei „Negurenii de demult” mă informează că pentru prima dată un text de-al meu a apărut în dreapta Prutului în octombrie 1986 în revista „Convorbiri literare” din Iaşi.
Cu titlu de acoladă între volumul de debut apărut în 1976 şi cel editat în 1993, la poemul „În legătură cu acest eveniment” dau o notă, în care explic că acest text, împreună cu „Elegie disco” (titlul iniţial: „Îndreptăţit e zborul ei”), fuseseră publicate încă în septembrie 1976 în „Tinerimea Moldovei” (scrise însă pe la începutul anului în cauză), numai că, din motive ce nu au depins de mine (ceva suspiciuni, precauţiuni la editură), nu au intrat în primul volum, în care ar fi fost piese de rezistenţă. Sunt poeme reprezentative, care le domină pe multe altele din „Aripă în lumină”. Adică, nu am fost eu chiar atât de inofensiv, cum s-ar fi putut crede…
De altfel, grupajul cu aceste poeme (plus un diptic – „Sărbătorile iernii” – 1. Paparudele ninsorii; 2. Posibilă pânză de Marc Chagal) îi atrăsese atenţia şi colegului leton Leons Briedis care, acum câţiva ani, mă întreba de ce nu am inclus în volume unele poeme de… peste ani îndărăt.

Odată ce astăzi este „ziua uşilor deschise” la arhive, dau şi peste unele din primele noastre autografe, a celor care apăruserăm în colecţia editorială „Debut”. Pe „Piaţa Diolei” Leonida Lari îmi scria: „Bunului meu cunoscut şi coleg de breaslă Leo Butnaru, la ora zilei cea mai nepotrivită, când mi-e mai lene şi mai pustiu în suflet ca niciodată, las ca amintire această carte aşteptată de atâta timp. Cu nedumerire, Leonida”.
Bu-un. Autograful nu este datat, dar presupun că ar fi din toamna anului 1974, pentru că placheta fusese semnată pentru tipar pe 13.IX.1974. O fi fost vreo zi de octombrie călduros, când încă se mai întind pisicile la soare şi L. L. i s-ar fi făcut cu adevărat lene şi niţică lehamite poetică.
Încă nu am dat de prima carte a lui Ion Hadârcă, însă pe cea de-a doua, „Lut ars”, colegul scrie:
             „Leului
Al meului –
Să-i trăiască lutul
Cât va fi Răutul! – 24 al lui Cuptor 1984”.
Parcă nu e rău, chiar dacă Răutul e destul de periclitat. Dar mai trăieşte el…
Pe volumul „Navigator în septembrie” Ilie T. Zegrea scria: „Leule! Urcă pe vasul nostru (nu numai cel imaginar) şi s-o pornim spre Cernăuţi. Porumbul e recoltat, însă… găsim noi ceva. – septembrie 1983, Chişinău”.
(Aici, uneori neastâmpăratul Ilieş, se retro-referă la cazul de la Bănceni, când, vara, l-am vizitat pe Arcadie Suceveanu, şi Ilie se tupila prin porumbiştea încă nu prea înaltă, luând-o spre o adresă a romantismului său de june abulic în plăcerile vieţii.)
Iar pe „Crinul îngândurat” (1986) Ilie spune: „Dragă Leule, m-am întristat că nu te-am găsit la Chişinău acum, în acest octombrie foarte frumos, când am picat şi eu de la Cernăuţi cu acest crin îngândurat. – 10.10.86”. (Cartea a apărut la Ujgorod, ed. „Carpati”.)
În 1985, pe volumul „Zugravul anonim, N. Dabija zugro-caligrafia: „Lui Leo Butnaru, colegului de generaţie, inima căruia o simt bătând alături, în ritm de poem de dragoste de oameni – acest însemn pe o carte despre noi cei de ieri şi de azi. – 28.VIII.1985”.
Şi atâtea alte ecouri răvăşitoare de tinereţe deja…

9.VII.1995


Deci (virgulă – remarcă hazoasă, nu?), azi, duminică, pe data indicată mai sus (cui i-ar trebui atâta precizie?) am dactilografiat şi Cuprinsul pentru volumul de autor cu tentă antologică „Iluzia necesară”, pe care Nelu Oancea mi l-a solicitat pentru colecţia „Poeţi români contemporani”, ed. Eminescu. Purced la numerotarea filelor manuscrisului, rămânând cu gândul de a găsi ocazia propice să expediez mapa. Doamne ajută!