CĂRŢI PE PIEDESTAL

                   În primul rând, aflu că, la Moscova (editura "Vest-Konsalting), mi-a apărut cartea de poeme "Контрасты как необходимось" = "Contrastele ca necesitate" (în traducerile lui Ivan Pilchin şi ale autorului).

                    Secundo: ba chiar, mai aflu, că acest volum a fost urcat-onorat pe piedestalul valoric al săptămânalului "Poetograd". Astea confirmate chiar pe prima pagină a publicaţiei literare în cauză.
                   Cum s-ar spune, e un semn de vară relativ rodnică...
L.B.

O ANTOLOGIE DESPRE LUMINĂ

ARGUMENT

                                                                                                       de Irina Petraş

Anul 2015 este Anul Internaţional al Luminii. Am putut constata prin reacţie proprie cum se construiesc miturile, cum poţi ajunge să crezi, miraculos, în ceva de mintea ta scornit, de vorba ta numit. Un fel de efect bumerang al rostirii potrivi-te. Închipui o poveste explicativă şi o crezi, o vreme, fiindcă îţi împacă nişte nelinişti. Din clipa în care am aflat că ne aflăm în Anul luminii (fiindcă aşa l-a numit ONU, într-un exerciţiu de admiraţie pentru tot ce ţine de Lumină şi de Tehnologiile legate de lumină), lucrurile din jur mi s-au părut mai luminoase, ca şi cum această arbitrară învestitură ar fi alungat umbre, ar fi spulberat nori. Numim lucrurile într-un anumit fel şi lumea se supune, ne iese în întâmpinare. Scriitorul vine în întâmpinarea lumii cu o pre-judecată care va decide perspectiva. Semnele din afară şi dinăuntru sunt selectate după criterii proprii şi traduse ca atare. Literatura, ca act privilegiat de Cunoaştere, este ea însăşi o „tehnologie a luminii”.

Am ales această temă – lumina – şi fiindcă se împlinesc 120 de ani de la naşte-rea lui Lucian Blaga, autor al Poemelor luminii. E şi o doză de joc la mijloc, dar şi intenţia serioasă de a evidenţia nenumăratele sensuri pe care le are lumina pentru noi, oamenii, şi pentru noi, scriitorii.

Prima secţiune e dedicată lui Blaga, reunind comentarii la opera sa poetică şi fi-losofică, la biografia sa. Ţine locul Meridianelor Blaga pe care le-am editat prin Societatea Culturală Lucian Blaga Cluj-Napoca mai mulţi ani la rând (vezi, pentru detalii: www.societateablaga.ro).

Cea de-a doua secţiune, „antologia luminii”, îl ia drept martor pe acelaşi Lucian Blaga. Motoul recurge iarăşi la începutul de scrisoare de atât de multe ori folosit în alcătuirile mele, încât a devenit aproape o tradiţie: „Lumina a crescut enorm la Cluj…”

Fiindcă am lăsat libertate deplină invitaţilor mei, diversitatea de ton şi abordare e dinamică şi incitantă. Organizarea textelor a fost, de aceea, ceva mai dificilă. În cele din urmă, am ales să grupez eseurile, prozele şi traducerile într-o înşiruire oarecum logică, de înrudire şi neintenţionate – dar cu atât mai savuroase – interferenţe. Pentru poeme, am recurs la ordinea alfabetică a autorilor, rezultatul fiind un vitraliu colorat şi cu multe pete de lumină.

Multe texte au fost scrise anume pentru Lumina din cuvinte (deşi publicate între timp prin reviste); altele sunt readuse acum în atenţia cititorului într-o „lumină” nouă. Mulţumesc tuturor că li s-a părut atrăgătoare ideea acestei alcătuiri.

Pentru argument, aveam de gând să scriu câteva rânduri despre expresiile din limba română în care lumina e prezentă. Am descoperit, însă, că am nevoie de un 6 spaţiu mult prea mare pentru a cuprinde cum se cuvine subiectul. Selectez, deocamdată, definiţii din Dicţionarul Explicativ al limbii romane, Dicţionarul etimologic al limbii romane, Dicţionarul de sinonime, Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu ori din Enciclopedia Minerva etc.), ca invitaţie la o stare de veghe faţă în faţă cu marea familie a cuvintelor luminii. Şi, poate, la o calmă, înţeleaptă aşezare sub lumină în vremurile noastre de zbucium şi zavistie.

POLEMIC, DESPRE UNII PRETINŞI ECHINOXIŞTI (un fragment)

Dorul nestrămutate de colectivism, de hurtă apare nu doar în cazul strict-postmodernist, ci şi în unul, sau din interiorul postmodernismului (autohton), sau paralel acestuia (nu se ştie exact ce şi cum), cunoscut, iniţial-distinct, ca Fenomenul Echinox. Zău că deja prinde a supăra inflaţia de poeţi, şiruri întregi, care se dau – nimic altceva, altcumva – decât... echinoxişti şi gata! Pentru ei, probabil, atât de feluriţi, şi ca formulă, şi ca dotare, a spune că sunt echinoxişti e o garanţie că lumea îi va lua, apriori, pe cuvânt de onoare, de valoroşi incontestabili. Mort-copt, valoroşi, în pofida indicaţiilor experienţei axiologice! În fine, o astfel de inflaţie echinoxistă, de multe ori fără… echinoxism, nu e decât o umflare de balon al relaxărilor valorice, în care încape orice, înainte de toate – mult aer.  Este uimitor cum, adevăraţii echinoxişti, unii dintre ei – de-a dreptul iluştri, nu încearcă să facă lumină în ceea ce a devenit o modă pentru unii, de a se declara echinoxişti, fără a avea nimic în comun (şi în valoare particularizatoare) cu nobila fenomenologie generată de celebra revistă studenţească clujeană. 

POETUL DINTR-O GENERAŢIE DE PRUNCI CĂRUNŢI

24.VII.1986. Luni, pe la ora 9,00, la studioul „Moldova-film”, Anatol Codru mi-a dat trista veste: s-a stins taica Liviu. Zicea că ieri, la 12,00. Pe urmă aflu – la 17,45.

Când am venit la Uniunea Scriitorilor, în cabinetul secretarului – lume angajată în organizarea funeraliilor: Vodă, Vieru, Hadârcă, Ciubaşenco, Prohin, Botezatu etc. La ora 16,00, i-au depus corpul neînsufleţit în hol. Lume de pe lume. Mare sfâşiere de inimă. Am atâtea amintiri cu Damian, însă încă nu e timpul (şi în lipsa acestuia, adică) să le aştern pe hârtie. A doua zi, două autobuze au plecat la Leadoveni-Strâmba: acolo i-a fost poetului voia să fie înmormântat. Eu rămân să fac pagina comemorativă Liviu Damian. Au scris M. I. Ciubotaru,  Vangheli, Zegrea, Tărâţeanu, Stici, I. Vieru, Hadârcă. Ne rămân texte şi pentru numărul viitor de revistă: Romanciuc, M. Gh. Ciubotaru, I. Gheorghiţă, Uncuţă…

Svetlana, dactilografa redacţiei, intră în birou lăcrimând: „Mai sunt materiale despre Liviu Damian? Eu nu mai pot dactilografia… La fiecare alineat, mă tot iau lacrimile, nu văd literele”…

Colegii care au fost la înmormântare îmi povesteau de cei doi cocori care prinseră a se roti, ca din senin, peste groapa deschisă în aşteptarea coborârii trupului poetului, peste lumea prezentă la funeralii, peste cimitirul satului, dar şi peste satul viu…

Însă alte secvenţe de jurnal cu Damian le voi face publice când le va veni timpul. (L.B. – Jurnal).

Leo Butnaru şi Liviu Damian, 1976

Multe momente memorabile le găsim în însuşi scrisul lui Taica Liviu, cum era numit de colegi; Taica – o esenţializare a felului de a se manifesta, de a se potrivi cu lumea, pentru că Liviu Damian (13 martie 1935 – 20 iulie 1986) rămâne a fi unul dintre scriitorii sui generis egografi, chiar dacă elementele concrete ale destinului său, în rezultatul sintezelor artistice şi din respect faţă de legităţile artei, ajung la generalizări care îi vizează sau, dacă le punem sub semnul implacabil al temporalului, îi viza pe cei mulţi. De o vibraţie estetică exemplară, deschisă sensibilităţii cititorului-ascultătorului (pentru că ele au şi o pulsaţie retorică „voită, dorită” de autorul ce ţine să capteze aderenţa publicului căruia i se adresează) prin mesaje şi sonorităţi clare, nu o dată – răspicate, cu note dramatice apropiindu-se de grav, de tragic existenţial, acestea înfruntate sau doar suportate cu bărbăţie şi luciditate de om, de autor. – Astea le spuneam în cuvântul însoţitor al plachetei „Melcul şi steaua”, pe care i-am îngrijit-o în colecţia „Poezii de duminică” şi apărută în 1996, la Editura Uniunii Scriitorilor (din Moldova). Era o colecţie „de urgenţă”, concepută, în 1991, ca modalitate de a le oferi profesorilor, studenţilor, liceenilor mostre din creaţia celor mai importanţi poeţi români, până aveau să vină, peste un timp, ediţiile „pline”. Cele 35-40 de poeme ce alcătuiau cărţuliile respective apăreau în fantasticul (astăzi!) tiraj de 10 mii de exemplare care – din nou incredibil, astăzi! – se epuizau în timp-record. În „Poezii de duminică” i-am publicat pe Lucian Blaga, George Bacovia, George Topârceanu, B. Fundoianu, Ion Vinea, Nichifor Crainic, Alexandru Macedonski, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Octavian Goga, Aron Cotruş, Ion Minulescu, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, pe alţi clasici, dar şi pe colegii noştri din Interriverania Aureliu Busuioc, Nicolai Costenco, Nicolai Esinencu, Arcadie Suceveanu, alţii, Liviu Damian şi Dumitru Matcovschi fiind, din păcate, cei care încheiau „plutonul” – curând editura avea să-şi sisteze activitatea (nu fără „contribuţia” activă, ultimativă, presantă a conducerii USM, a preşedintelui ei!), colecţia în care apăruseră peste 250 de mii de exemplare de florilegii de poezie – dispărând şi ea. „Dispărea”, să zic, şi o întreagă pinacotecă remarcabilă, deoarece în prezentarea grafică a seriei artistul-fotograf Nicolae Răileanu propunea sugestivele pânze (…polisemantice) ale lui Andrei Sârbu. În fine, e de menţionat că „Poezii de duminică” (unul din naşii ei fiind colegul Ioan Mânăscurtă, directorul editurii) a reprezentat fructificarea în anumită continuitate a unui efort coerent, susţinut în regim de urgentă, spuneam, întru necesitatea de-slavonizării bibliotecilor publice şi a celor personale din Estul Moldovei, deci şi României.

*

Când l-am cunoscut sau, mai bine zis, când l-am văzut pe Liviu Damian pentru prima oară?... Sigur, începând cu toamna anului 1967, când venisem student la Universitate. Să fi fost la vreun cenaclu literar? Pentru că pe atunci, în Chişinău, activau mai multe: „Eminescu” la Universitatea de Stat, „Luceafărul” la ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Mioriţa” la Biblioteca Naţională… La acea vreme de, încă, relativ dezgheţ aflat pe ultima-i postată – partidul avea să-i pună capăt cât de curând –, dezgheţul zis „hruşciovist”, chiar şi după ce, în 1966, Nikita Hruşciov fusese înlăturat de la putere, însă şi pe când se mai afla la pupitru ducele comunist se cam înfierbântase rău în luptele războiului rece dintre Est şi Vest; la acea vreme mai activau cenacluri literare şi la Medicină, şi la Politehnică, însă, peste un an-doi, ele aveau să dispară în urma intensificării agresiunii ideologice de deznaţionalizare, când, la aceste instituţii de învăţământ, erau eliminate din programe, rând pe rând, materiile predate în limba română. La Medicină fuseseră scoase din uz şi jertfite prin autodafe manualele scrise în limba pământului, bietul student venit de la ţară şi care nu prea cunoştea limba ocupantului pomenindu-se aruncat, brusc, în oceanul slavon, zis rusificare, deznaţionalizare.

A VEDEA ŞI A METAFORIZA

În timp, atitudinea faţă de scriitură s-a tot modificat. Să zicem, unii autori au căutat… textul-imagine, de unde şi apariţia poeziei vizuale (un teatru al cuvintelor!), ilustrată şi de Caligrame, pe care Apollinaire le considera „une précision typographique а l’époque où la typographie termine brillamment sa carriére, а l’aurore des moyens noveaux de reproduction que sont le cinema et le phonographe”. O atare vizualizare sau această altfel de „amorsare” a discursului dădea de înţeles că „un text nu poate fi abordat pe baza unei gramatici a frazei care să funcţioneze numai conform regulilor sintactice şi semantice”, deoarece expresiile respective „câştigă semnificante diferite în funcţie de diverse situaţii enunţiative care, în mod firesc, implică procedee deictice, menţiuni, presupoziţii de diferite tipuri”, opina Umberto Eco în Lector in fabula, în tentativa de a stabili, împreună cu alţi semioticieni, o teorie a discursului.  

Însă, în plan istoric, grafismul prozodic sau, (şi) altfel zis, atare ideograme lirice nu erau ceva absolut necunoscut, tentative de rezolvări verbo-grafice, să zic aşa, întâlnindu-se încă în literatura antică, ba chiar probate şi de unii din „vecinii de epocă”, simboliştii –, în contururile lor recognoscibile, compuse prin plasarea „constructivă” a literelor, se întâmpla, parcă, repoziţionarea planurilor esteticului şi utilitarului, abstracţiunii şi determinatului, obiectivităţii şi subiectivităţii. Au existat verbo-grafisme şi în vasta perioadă dintre antici şi moderni, Benedetto Croce amintind că „jocuri şi ciudăţenii lexicale şi metrice” se întâlnesc în vechile tratate de Poetică (Dicţionarul poeziei populare al lui Afféò, apărut la Parma în 1777), iar cele mai multe exemple le oferă volumul Rythmica a părintelui Caramuel, editat în 1678; o selecţie de „dificultăţi şi ciudăţenii literare” (compoziţii poetice în formă de cimpoi, de baltag, de cruce etc....) este inserată şi în Litera­tura naţiunii (apendice la Istoria universală în 35 de volume, 1838–1846) a lui Cesare Cantù. Prin urmare, s-ar putea susţine că ingenioasele caligrame apollinaireiene pur şi simplu „resuscitau” „poezia vizuală”, cam în aceeaşi perioadă fenomenul respectiv întâlnindu-se şi în literatura rusă şi ilustrat de aşa-numitele „poeme-beton-armat” ale lui Vasili Kamenski.  

Mai mult ca atât, chiar cu nerevendicată pretenţie de primat, s-ar putea vorbi că, până la spectacolul grafic al poemului, semnificaţia... extratextuală (adică cea care reiese nu din „miezul” cuvântului, ci din diagramarea sa şi poziţionarea-i în discurs, în raport cu alte cuvinte, ca aspect/ efect optic) a fost prezentă în pagina scrisă pentru teatru, precum observa şi Livia Cotorcea („Trecerea între paranteze a cuvântului auctorial în indicaţiile scenice, lista personajelor, numerotarea scenelor şi actelor atestă, şi grafic, trimiterea de la text la spectacol. De aici privit, textul se dovedeşte a fi semn al spectacolului. Odată spectacolul realizat, acesta devine semn al textului”). Fenomenul vizează, deci, un mai cuprinzător demers, când prin figurarea textului se caută tangen­­­ţele sugestive dintre concretul „pipăibil” şi spaţiul extra-cotidian al artelor. În anumite cazuri, s-ar putea spune că respectivele compoziţii în baza alfabetului abordat (şi) sub aspect ludic, ca şi în cele ale pictorilor cubişti, sunt „împănate” din elemente lirice. Şi aici n-ar fi contraindicat, probabil, să recurgem la un recul cronologic de mai bine de jumătate de secol până la apariţia Caligramelor, pentru a invoca poemul Peretele al lui Théophile Gautier, în care, după ce descrie un simplu zid de casă, autorul constată că: „Acest perete e ca şi cum un tablou gata împlinit, demn de atenţia pictorilor, însă pentru a-l reda (reproduce) e nevoie de o pensulă cutezătoare şi o paletă bogată”. Astfel, în creaţia lui Gautier se zămisleşte metoda transpoziţiei, adică – a transferului în literatură a procedeelor specifice artelor plastice, care avea să aibă un viitor prolific. Inclusiv, în mod exemplar, în Caligramele apollinaireiene în care „concreteţea” vizualizată învedera faptul că jocul grafic al verbelor nu avea nimic în comun cu principiul „cuvintelor în libertate”, proclamat de futurişti, constatarea în cauză anticipând, indirect, parcă, polemica în care, peste ani, unii semioticieni susţineau că discursul estetic semnifică obiecte, iar alţii, inclusiv M. Bahtin, considerând că denotaţia cuvântului poetic este valoarea. În Caligrame însă, parcă înseşi cuvintele deveneau, dacă nu obiecte, – cu certitudine, elementele constitutive „vizibile” ale acestora. S-ar putea spune că procedeul ţine (şi) de nişte mişcări strategice în... exteriorul limbajului, dar care, într-o anumită măsură, antrenează în procesul de extra-repre­zentare şi interiorul semnificant al acestuia. E o regizare a grafiei cuvântului, dar şi a compoziţiei frazei în vederea complinirii, prin sugestie „suplimentară”, a semnificaţiilor noţiunilor, metaforelor, textului (poeziei) în general, ca o invenţiune ce ar putea avea rolul ei nu doar în neobişnuita, conturare netradiţională a formei, ci şi în 

potenţarea conţinutului, ideaţiei într-un complex asociativ, plurisemantic. În acelaşi timp, prin forma-i picturală, poemul pare oarecum a se... reifica, a deveni, adică, el însuşi obiect (în relaţii cu alte obiecte), nu doar spirit, implicit „deconspirând” obsesia lui Apollinaire pentru ceea ce e „a liniei nobleţe”, „care a împlinit imaginile”, precum spunea, într-o notă explicativă la poemele respective mai întrebându-se: „Acest «glas al luminii» nu este oare chiar desenul, adică linia?” Pentru că, modelând cu migală liniile de cuvinte, de litere, Apollinaire ţinea/ ţintea să pună în aplicare (şi) o strategie grafică a prozodiei, prin care configuraţiile spaţiale tipografice să reprezinte imagini plastice sugestive, ca plus de sens, de mesaj. Iar în toate aceste construcţii/ deconstrucţii ideogramice erau deja remarcabile elementele de orientare a poeziei către ceea ce s-a numit şi cubism literar.

Tot de contextul dispoziţiilor apreciative ce analizează eventuala semnificaţie axiologică a obiectului în sintaxa estetică ţine şi următoarea opinie a lui Nichita Stănescu (din eseul Fiziologia poeziei sau despre durere): „Ca vehicul poetic, cuvântul scris tinde să-şi piardă proprietăţile sintactice, integrându-se unei morfologii pure, în care o propoziţie, sau chiar o frază are valoarea funcţională a unui singur cuvânt, sau chiar a unui singur fonem”. De fapt, proprietăţile sintactice nu se pierd, ci doar se transformă, se redefinesc, încât devine explicită, remarca Livia Cotorcea, „semnificaţia iconică a sintaxei, văzută ca mulţime de cuvinte, încremenite într-un moment dat al mişcării lor” şi „arătând” lumea „ca formă plastică sau ca un conglomerat de obiecte”, dar nu atât în tendinţa de a anula intenţionalitatea relaţională a discursului, cum crede autoarea citată, ci doar modificând-o, făcând-o... transparentă (!) (pentru că e posibil ca noi, adică, să recreăm contururi din... invizibil(itate), precum într-un poem nichitastănescian în care se spune: „Am adus cu mine turma mea de lei străvezii”. Prin urmare, cuvântul nu doar „se desface din determinarea lui relaţională”, ci şi realizează altfel de consecuţii (imprevizibil... „determinate”!) cu celelalte elemente constitutive ale poemului.

Se poate spune că în ideogramele lirice Apollinaire se situează pe poziţia arhitectului ce dă desene, planuri, schiţe, proiecte, deduse din cuvinte şi chiar cu caligrafia acestora (ornamentica „bucheristică” a lor), ca în poemele Inima, coroana şi oglinda; Ploaia; Cravata şi ceasul, aici remarcându-se „vădit” potenţialitatea teatrală a frazei ca exterioritate grafică... Adică, modalitatea de dispunere a versurilor, de articulare grafică a lor, ca nişte linii de diverse siluete, contururi, indică unele chipuri umane, de animale, forme de case sau cele numite de titlurile date imediat-sus. Spre exemplu, poemul Ploaia e scris vertical-înclinat faţă de baza paginii, literă sub literă, ceea ce ţine să amintească atare fenomen lacustru natural. „Plouă cu voci de femei de parcă aceste femei murit-au deja chiar şi în amintiri – şi voi – lichide şuviţe ale preaminunatei întâlniri din viaţa mea risipindu-vă în stropi”. Iar înrămarea oglinzii e compusă din silabele cuvintelor secţionate (aminteam de grafica... bucherismului) care, „reînchegate” la lectură, dau un adagiu liric: „În această oglindă sunt întemniţat eu cel viu şi deocamdată real astfel reprezentându-mi nu o oglindire ci heruvimii”, în adâncul oglinzii în locul chipului uman fiind plasat numele poetului: Guillaume Apollinaire.

În fine, cu titlu de plasament tipologic de ordin general, se cere precizat că experienţele (ludico-lucide, aş zice!) poetico-picturale ale lui Apollinaire, precum era şi dispunerea neobişnuită a textului, rămân afine căutărilor dadaiştilor şi suprarealiştilor, dar – ca derivate de aici – şi probelor ceva mai schematice ale letriştilor şi spaţialiştilor, unii dintre care acordau o importanţă manifestă elementelor ludico(fantezist)-tipografice.

DESPRE AVANGARDA UCRAINEANĂ

 Mihai Hafia Traista

„DE STRAJĂ LÂNGĂ EI, PUNE-VOI CUVÂNTUL!...” – ANTOLOGIA AVANGARDEI UCRAINENE

                                    

                                    (Din revista "Saeculum")

„Peste atâtea cărţi nescrise, lichidate odată cu autorii lor, – neagra carte a comunismului…”

                      Leo Butnaru

            Când în revista literară tărgumureşeană Vatra  (numerele 3-4 din anul 2010) a apărut Avangarda poetică ucraineană, semnată de Leo Butnaru, am îndrăznit să-i cer binecunoscutului scriitor permisiunea de a publica această nepreţuită operă în revista Mantaua lui Gogol, iar domnia sa mi-a răspuns:  „Dragă Mihai, abia m-am întors din Lituania şi, fiind în bună dispoziţie, sigur că vă permit să selectaţi şi să publicaţi textele care vă interesează.” Imediat după ce am publicat primul capitol Ajungând din urmă contemporaneitatea… Domnul Butnaru mi-a scris: „Mihaiule, bun găsit! Mă bucur că textele mele se potrivesc pentru Mantaua lui Gogol”.

            Din păcate, o spun cu mare tristeţe în suflet, Poezia avangardei ucrainene  l-a interesat mai mult pe cititorul rom?n, dec?t pe cel ucrainen din Rom?nia. Se pare că la fel se întămplă şi în Ucraina şi acest lucru nu a trecut neobservat nici de însuşi  autorul ei, deoarece ?ntr-un interviu pe care l-a acordat jurnalistului Oleh Koţarev de la publicaţia online День Kiev.ua domnia sa spune:  „Din păcate la voi (în Ucraina) nu se receptează şi nu se înţelege rolul avangardei în contemporaneizarea culturii ucrainene. Când a apărut această traducere am semnalat apariţia ei, împreună cu coperta minunatei reviste Vatra, pe paginile căreia a apărut, multora dintre publicaţiile literare ucraine şi organizaţiile cultural artistice, însă nu am primit nici un răspuns...”

            După patru ani, în 2014 la prestigioasa Editură TipoMoldova, în sfărşit a văzut lumina tiparului antologia Avangarda ucraineană (poezie, manifeste, eseuri, artă plasică). Desigur apariţia ei a fost semnalată în revista literară a scriitorilor  ucraineni din România Naş holos (nr. 245), de câtre publicistul Ioan Chideşciuc, căruia domnul Leo Butnaru, prin intermediul meu, i-a transmis mulţumirile sale.

            Pe de o parte această antoligie este un omagiu adus „Golgotei literaturii ucrainene”, „Generaţiei împuşcate” din 3 noiembrie 1937, când, în lagărul de la Solovki a fost executată aproape întreaga elită ucraineană,  100 de reprezentanţi de vază ai intelectualităţii ucrainene – „Într-o singură zi, literatura ucraineană a fost decimată!”, iar pe de altă parte ea restabileşte punţile dintre „fulminanta literatură a începutului de secol trecut şi cea din contemporaneitatea noastră, punţi arse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste şi perniciosul realism socialist...”

Conform unui martirologiu publicat, de abia în anul 1991, în timpul represiunilor staniliste din anii 30 au fost împuşcaţi 130 de scriitori; 11 s-au sinucis nemaiputând răbda umilinţele la care au fost supuşi; 119 au fost deportaţi în lagăre; 33 au fost reprimaţi; 188 s-au întors din detenţie cu sănătatea zdruncinată.  În total 481 de jertfe.

Politica Kremlinului ?i considera pe scriitori ca fiind „inginerii sufletelor” care trebuiau să se dezică de interesele naţionale al propriului său popor, în acelaşi timp suprimă activitatea tuturor organizaţiilor scriitoriceşti pe care le avea Ucraina la acea vreme.

Înfiinţată în anul 1934, de către regimul stalinist, Uniunea Scriitorilor din Ucraina Sovietică publică numai creaţiile autorilor  care preamăresc partidul bolşevic şi pe Stalin.

Încă în anul 1933 Pavlo Tîcina scrie poezia Partidul ne  conduce. Astfel Maksim Rîlski, Volodimir Sosiura, Mikola Bajan,  Andrii Malîşko, Andrii Holovko nu pot fi numiţi „inginerii sufletelor” ci mai degrabă „miliţienii sufletelor”, după cum i-a numit în anul 1934 Hrihori Kosinka, executat şi el în luna decembrie a aceluiaşi an.

Suprimarea intelectualităţii este de fapt o trăsătură comună a tuturor regimurilor totalitare. La fel ca şi regimul hitlerist, regimul stalinist ajungând la putere, căuta să distrugă organizarea democratică. Diferenţa dintre ele consta în aceea că regimul hitlerist îşi manifesta în mod explicit scopurile ca de exemplu exterminarea evreilor sau atitudinea nemiloasă a lui Hitler faţă de persoanele cu handicap, pe care o preia şi regimul stalinist.

Nu avem dreptul  să uităm tragedia cobzarilor ucraineni, bieţilor cobzari şi cântăreţi din liră orbi care cutreierau satele cântând durerea şi suferinţele victimelor holodomorului din anii 1932-1933. În decembrie 1934, sub pretextul organizarii unei olimpiade republicane au fost adunaţi şi împuşcaţi peste trei sute de cobzari ucraineni.  Regimul stalinist îşi ascundea în permanenţă scopurile. Mai mult, bolşevismul şi-a anexat idealurile universale de umanitate, libertate şi dreptate, în timp ce era exact contrariul, fapt care îl făcea cu mult mai periculos decât nazismul. În plus, dacă regimul nazist nu a rezistat decât 12 ani, sfârşind prin a se prăbuşi în războiul pe care l-a declanşat, regimul comunist, prin prezenţa sa în tabăra învingătoare după cel de-al doilea Război Mondial, s-a întărit.          

S-a vorbit şi s-a scris foarte mult despre tragedia intelectualităţii ucrainene, mulţi aruncând vina pe Rusia, pe poporul rus... „În anumite părţi ale problemei adevărul ar fi anume acesta, spune autorul, dar nu ştiu dacă el trebuie extins şi generalizat în ce priveşte necruţătoarele decimări staliniste din a doua parte a anilor ’30, când sute de intelectuali, scriitori, cineaşti, pictori, regizori, muzicieni ucraineni au fost ucişi în închisori, în Gulag. Pentru că teroarea stalinistă nu a fost una selectivă, ci de-a dreptul generală, necruţînd pe nimeni, oriunde s-ar afla în imperiul roşu. Să ne amintim: în aceeaşi perioadă, când era lichidată intelectualitatea ucraineană, inclusiv scriitorii, printre care, în primul rând, avangardiştii, acelaşi blestem nimicea creatorii artei, slujitorii spiritualităţii Rusiei (…) Dar suferinţele lui Pasternac, Ahmatova, umilinţele la care au fost ei supuşi?... Dar sinuciderea Marinei Ţvetaeva, căreia i se refuzase până şi un post de… dereticătoare, ce i-ar fi permis să-şi câştige p?inea cea de toate zilele?...” – se întreabă Leo Butnaru.

            În prefaţa antologiei autorul prezintă specificul avangardei ucrainene dar şi problemele cu care se confruntau avangardişti, iar una dintre ele, cea mai importantă era cea a identităţii  lingvistice „ale funcţionalităţii moderne a limbii ucrainene care, secole la rând, fusese „umilită”, marginalizată de oficios-imperialistă limba rusă.”         

Criticul Vissarion Grigorievici Belinski, pozând în liberal, îmbrăcat în toga „tribunului”, fiind într-adevăr „paznicul bunurilor imperiei împotriva răzvrătirii ucrainene”, vorbea cu mare ură şovină despre „patriotismul haholesc” al lui Taras Şevcenko: „Acest radical hahol a scris două calomnii – una la adresa ţarului, iar alta la adresa ţarinei (...) Ah haholii îştia – nişte berbeci! Se fac liberali în numele găluştelor şi colţunaşilor cu slănină!”

După părerea lui Belinski, nici nu putea fi vorba despre o naţiune ucraineană. Considerându-i doar un simplu trib el spune: “Tribul poate avea doar cântece populare, nu poate avea decât folclor şi nicidecum nu poate avea poeţi, cu atât mai mult poeţi mari, care apar doar la naţiunile mari. (...) Gogol iubeşte nespus de mult Ucraina, dar cu toate acestea nu scrie în limba ucraineană, ci în limb rusă. În poezia lui întâlnim destule elemente pur ucrainene despre care nici nu poate fi vorba în poezia rusă, dar totuşi cine l-ar numi poet ucrainean?”

„Limba kievenilor, spune Leo Butnaru, se cerea imperios recondiţionată, înnoită, împlinită, desăvărşită, lucru înţeles perfect de moderniştii şi avangardiştii care, asemeni colegilor lor ruşi, dar din alte perspective şi presaţi de alte necesităţi, au declanşat un adevărat proces de neologizare.”

            „De strajă lângă ei, pune-voi cuvântul” – scria marele Cobzar al neamului ucrainean, Taras Şevcenko într-unul din poemele sale, prorocind parcă că peste „Generaţia împuşcată” nu se va cerne uitarea, şi aşa şi este, memoria avangardiştilor ucraineni, de astăzi v-a fi străjuită şi de cuvântul marelui scriitor Leo Butnaru.    

                                                                                            

POEŢII RUŞI ŞI PATRIA SAU - DUHUL LERMONTOVIAN

CU UN NOD ÎN GÂT, DECONSTRUIND MITOLOGIIx

(capitol din studiul "Românii şi enciclopedia sufletului rus")

            Dar, după ce parcurgi „Enciclopedia…”, din cele dezvăluite şi taxate drastic de Viktor Erofeev, ai putea spune că, pe lângă atâtea alte carenţe ale sufletului slav, aplecarea acestuia întru beţie ar fi ca şi... floare la ureche. În numita enciclopedie – nestandard, bineînţeles, dusă spre beletristic, dar nicidecum simplificată în entropia ideatică, tematică, în nuanţe şi modalităţi stilistice de a sintetiza din ele, în cel mai liber şi liberal mod, o tipologie, precum spune titlul cercetării-naraţiuni – cea a sufletului rus, Erofeev e vehement-crescendo, sfidător, scandalos chiar – remarca Ioan Bogdan Lefter – în „a deconstrui mitologia naţională şi naţionalistă, gândirea etnicistă în genere”, ceea ce „e opusa ideii înseşi de «reprezentativitate»”. Pe când scriitorul, („ne”)patriotul Erofeev avansează exact pe invers – dinspre setea orgolioasă de „reprezentativitate” spre minimalizarea parşivă, grosolană. Pentru că, să vedeţi, într-un final de fragment-capitol, cu cine este asemănat(ă) rusul/ Rusia, la ce este ea (re)dusă (pe pustii!): „Rusul constă din „nimic”, care include în sine „totul”. Rusul consideră că lui nu-i aparţine nimic. Rusul consideră că lui îi aparţine întreaga lume... Ieri – totul, astăzi – nimic, pentru mâine – din nou totul. Dacă ar fi să cultivi (culturalizezi) şi să-i dai turaţii acestui stil „totul-nimic-totul”, ai putea ajunge o ţară la modă, precum Nepalul”. Vă puteţi imagina aşa ceva? Rusul „patriot sadea” (patriotismul ajuns mai că „profesie” aţâţată de spiritul imperialist, preluat, vanitos, de Putin) sigur că nu-şi poate crede ochilor ce-i este dat să citească... Deoarece adevărurile necruţătoare dor. În special suferă tocmai ruşii care au vrut permanent să fie, au crezut, cu mici sincope, că chiar sunt extrem de reprezentativi, unici şi – sancta simplicitas! (autorul îi zice „naivitate de peşteră”; adică, naivitatea... troglodiţilor, ar ieşi...) – inegalabili, în lume, între popoare. Anume că... Mesianici şi pretutindeni s-au vrut. Şi, mai ales, în centrul centrului să fie.  Dacă nu iubiţi, acceptaţi fără crâcnire, dânşii ţineau (cu dinţii şi... dinţoasele şenile ale tancurilor!) să fie. Şi iată, vine unul de al lor, Viktor Erofeev, şi dă peste cap mitologia enigmaticului suflet rus; înţeapă acest suflet în cel mai nevralgic punct al său, în „fibra” ce declanşează cea mai insuportabilă durere! Şi nu puteau unii, deloc puţini, să nu califice (nu şi să: clarifice) ideile din „Enciclopedie...” decât mişelească lovitură pe la spate. Tăiş înfipt în trupul general – poporul, naţiunea, patria, matuşka-Rusie...

            Uite, la acest capitol noi, basarabenii, dar şi românii în totalitate, nu am fost „contaminaţi” de verva adevărului (ex)spus atât de necruţător. Parcă nu am fi intrat în riscantă, dar vindecătoare coliziune. În această nu prea voluminoasă „enciclopedie...” e de o mie de ori mai multă satiră şi sarcasm, decât în toată istoria literaturii, filozofiei şi istoriei româneşti (în ce ne priveşte pe noi, în ce-i priveşte pe alţii – adversarii în istorie).  Ceea ce ar avea, implicit, în comun astea toate, ar fi orientarea reflexivă, mai mult sau mai puţin obiectivă. Orientată (şi) asupra noastră, a poporului român, autoreflexia. O deloc flatantă spunere de sine. După micile scandaluri ce apar din când în când, la Bucureşti sau Chişinău, legate, de obicei,  de insignifiantele îndrăzneli ale mai tinerilor intelectuali de a fi neceremonioşi cu Mama-Patrie-Românie-Ană, cu tatăl-stat-Meşterul-Manole, cu naşul-luminofor al totalităţii culturii noastre Mihai Eminescu, reiese că, în mare, românimea e din specia ruşilor anti-Erofeev. (Şi) din acest motiv nu (prea) place Goma. În atitudinea sa faţă de toate ale poporului, naţiunii, el e mai aproape de Erofeev. Nu plac nici tinerii, spuneam, unul dintre ei fiind Al. Vakulovski care, la întrebarea-constatarea unui confrate –  „Citez dintr-un text de-al tău: «Moldoveni idioţi. Suntem conduşi de idioţi. Şi idioţi suntem, dacă aşa e. Deci, idioţilor! Vorbitori într-o limbă de stat!». Înseamnă că acest interviu îl facem doi idioţi – eu şi tu. De ce?”, – răspunde: „Aşa scriam eu? OK. Păi da, suntem idioţi. Văd că nu suntem nicicum în stare să ieşim din ghetou şi ne aflăm tot timpul la margine – la limita limitelor. Unii oameni mai învaţă ceva din greşelile lor, iar noi, moldovenii, suntem varză. Orice lovitură sub centură ne face handicapaţi şi nu facem niciun pas înainte, când primim şuturi în cur. Ţie ţi se pare normal să avem comuniştii la putere acum?”.

La rândul său, Erofeev nu e un deschizător de... atitudini neceremonioase faţă de ai săi. Să ne amintim de poetul Mihail Lermontov care, la 1842, scria:

„Adio, tu, Rusíe nespălată,

Ţară de domni, tărâm al robilor,

Rămâne-ţi, voi, mundire-albastră pată,

Şi tu popor umil, supusul lor”.

Curajul lui Lermontov a fost de o motricitate pilduitoare pentru poeţii ce aveau să vină după el. La rândul său, Lermontov avusese de exemplu atitudinea dramatic-biciuitoare a filosofului, poetului, estetului, clericului Vladimir Peciorin, trecut la catocilism, pe care, se presupune, Lermontov l-ar fi avut de protoptip pentru Peciorin din romanul „Un erou al zilelor noastre”.

În unul din poemele sale Vladimir Peciornin are următoarele versuri-anateme, adresate Rusiei, pe care curând o va părăsi, iar guvernanţii acesteia retrăgându-i cetăţenia: „Ce dulce e să îţi urăşti patria/ Aşteptând avid peirea ei!/ Şi în distrugerea patriei tale să vezi/ Pronia cerească a renaşterii!” („Как сладостно отчизну ненавидеть/ И жадно ждать её уничтожения!/И в разрушении отчизны видеть/ Всемирную десницу возрождения!”)

În secvenţa „Instalarea pesimismului” naratorul „Enciclopediei sufletului rus” conversează cu unul din interlocutori, primul constatând ceva foarte important, concluziv: „Amarul din gură este esenţialul gust al patriei. Imposibilitatea de a-i impune patriei să muncească pentru sine. Neputinţa de a depăşi veşnica înstrăinare a statului – de om. Interminabila văicăreală. Verbobludnicia (slovobludie) disidenţilor. Martirologul. Nemărginita nemernicie a vieţii ruseşti. Când viaţa merge contra vieţii. Înălţarea disperării la rang de eroism şi de ultim adevăr naţional. Deziluzia dictează dezgustul faţă de ţară.

  – Duhul lui Lermontov, generaliză Saşa”.                                                           

Da, Erofeev renaşte, reactualizează duhul lui Lermontov care, analizând, la timpul său, cultura ţării sale, declară că omul rus este foarte bolnav şi boala ar fi una incurabilă.

În virtutea şi respiraţia acestui duh şi astăzi sunt căutate, întru funcţionalitate edificatoare, elementele-cheie ale poeziei care constituie raportul dintre persoană, cetăţean, artist, personalitate – cu statul. Trecând prin spiritul recalcitrant-radical al avangardiştilor. Ca la Velimir Hlebnikov, spre exemplu:

„Circa (de poliţie) e mare lucru,

Capital, aş zice. Este locul unde

Ne-ntâlnim eu şi statul,

Astfel statul reamintindu-mi că dânsul

Mai există”.

Uşor echivoc, dar de asemenea edificator, este poemul „Rusia” al celui mai radical dintre cubofuturişti, Aleksei Krucionîh:

„împotmolindu-te munca şi porcăria

 te-nalţi vânjoasă scumpo ce ne ai pre noi

 cum ţărăncuţa ce-şi salvează fetia

 îngropându-se până la brâu în noroi

 târăşte-te înainte prin noapte şi slin

 jubileze benevolu-ţi vecin”.

Să reţinem referinţa la „porcărie” – şi Erofeev revine, judicios, în câteva rânduri la raportul de nemăgulitoare comparaţie „rus – porc”, vehiculată de unele popoare europene. Voi relua această temă ceva mai în avalul „Enciclopediei…” sale.

Peste epoci,  Ivan Ahmetev concluzionează cu o memorabilă perspicacitate:

„dar nu

nu de aia că (Rusia) e sovietică

eu spre exemplu consider

că ţarul Nikolai I

a fost un om sovietic

adică

această substanţă

a existat dintotdeauna”.

Sau alt poem, şi mai dur, care vine atât în continuarea, cât şi întru explicarea precedentului:

„Ca zimbrul mă repezii spre Asfinţit

În Polonia mă proţăpesc flocos

Finlandezii mi-s undeva în coapsă

Picioarele mi s-au împotmolit prin Caucaz

Cu burduhanul stau peste China

Coada mi-o uitai prin Alaska

Blana mi-a îngheţat – nu se topeşte –

Vechiul chip al slavonismului”.

E aici o atitudine onestă a poetului rus autentic, crescut în respectul faţă de tradiţia de a spune adevărul, oricât de amar, (şi) despre propria ţară, atitudine ce se relevă pentru prima oară, spuneam, în celebrele două catrene ale lui Lermontov. Secundul e următorul:

„Caucazul, poate, ca un zid înalt

Mă va feri de zbirii tăi tehui,

De ochiul lor oriunde la vânat,

De-auzul lor – pe urmele oricui”

                       (trad. mea – L. B.).

Deloc întâmplător faptul că în imediata apropiere a începutului „Enciclopediei...”, al treilea ei capitolaş se intitulează „Duşmanul poporului”, ce e, bineînţeles, şi auctorial-autoreflexiv.

Am zis/ scris capitolaş, deoarece studiul-naraţiunea e alcătuit/ă din scurte secvenţe ideatice, tematice, uneori – dintr-un singur rând, nu obligator aforistic, ci, nu o dată,  oarecum enigmatic, ciudat, ca şi „rupt” din context, însă care contribuie la creare unui suflu general, integrator al fragmentarismului numit „Enciclopedia sufletului rus”. Un simplu click la calculator – pe „statistică” – ne arată într-o clipită că fragmentele-capitole sunt 370, repartizate în 4 compartimente: „Eu te iubesc”, „Eseuri” (în sensul „încercărilor” lui Montaigne), „Morga de cinci stele”, „Serîi e în ordine”. Scurte şi scurtissime, capitolele, gen puzzle, ca o cascadă de secvenţe derulate când accelerat, când ralanti; text sincopat, de un antrenant palpit narativ. În atare regie „vioaie”, cititorului parcă i s-ar provoca zorul, nerăbdarea de a trece de la o secvenţă-subiect la alta. În unele cazuri, locul de „capitol” îl ţine doar o simplă propoziţiune, spuneam, un fel de pseudoaforism confuz, fără ieşire, care se autodevoră ca un minuscul Ouroboros – un şarpe ghemiş, mic-micuţ, ca o şopârlă de cuvinte, precum în constatarea (capitol!): „Închisoarea e mai bună decât armata, însă armata e mai bună decât închisoarea”. Şi dacă un personaj din „Cinci fluvii ale vieţii” (altă carte celebră a lui Viktor Erofeev) zice că, dintre religiile lumii: „Doar unul budismul se mai ţine tare, graţie paradoxismului său”, de ce nu s-ar servi, întru supravieţuire, de paradox – şi proza, arta în general?... Astfel că, în „Enciclopedie...”, ici-colo, de la o pagină la alta, absurdul, paradoxalul punctează cu efect. Ideea e tocmai lipsa oricărei idei plauzibile. Acceptabile. Din punct de vedere-apreciere logic(ă).

Un scriitor de prim-plan, precum este Viktor Erofeev, ştie a puncta. Cu efect, spuneam. Iar „Enciclopedia...„ sa poate fi asemuită unui amplu mozaic din punctări. În ultimă instanţă, artistul-mozaicar, când potriveşte pietricica, ciobul (...drobul) în ansamblul lucrării, de asemenea parcă ar pune nişte puncte. Cu care marchează, adică, în dinamica alcătuirii, devenirii compoziţiei, desfăşurării subiectului. Cu tentă prozo-eseistică. Etno-psihologică. Pentru că textul lui Erofeev e tocmai un zig-zag pe verticală, când proza ba coboară în eseistică, ba revine la înălţimea sa. Dar trebuie spus că ceea ce s-ar numi nivelul eseistic e aici de asemenea destul de înalt, încât, pe alocuri, genurile se întrepătrund la o altitudine considerabilă...

Să revenim însă la al treilea capitol(aş) ce se intitulează „Duşmanul poporului” care, sigur (şi sugrumător – eternul nod în gât al rusului nemulţumit!), consună, dramatic, cu suspiciunea ochiului „oriunde la vânat”, cu auzul „pe urmele oricui” din finalul poemului lermontovian. În fine (de etapă), trebuie menţionat că „Enciclopedia...”  reprezintă parcă „un război civil al sensurilor, însă acesta nu ar fi un bunt al maselor populare şi nu e o răsturnare bolşevică de regim absolutist-sobornicesc”, după expresia lui A. Davîdov.