marți, 8 septembrie 2015

DIN "SCRIPTOR" - UN POET SUPRAREALIST: BORIS POPLAVSKI



(Din „Avtomaticeskie stihi” / „Versuri automate”)

 
*      *     *
 
E groaznic să te gândeşti: noi am întârziat
Am tot alergat prin negrele împrejurimi
Nimerind în uşi închise
În subsoluri căzând cu faţa la pământ
Între timp acolo făceau îngropăciuni
Acolo se ţineau liturghii
De trei ori strigam la uşi închise
Şi cu ochii închişi aşteptam răspunsul 
Până pe şinele de fier
Se întoarseră munţii de granit
Norii s-au lăsat în abis
Păsările se prăbuşiră-n frigul stelar
Şi precum jalnice năluci de furi
Chefuiam la intrarea-n miezul de noapte
Care îşi strălucea soarele
Aşteptând de milioane de ani
 
 
*     *     *
 
Sub povara marilor victorii
Comandantul bolnav
Îşi lipi faţa de fier
Tace simţind frigul
Cu fruntea-i nudă colosală
Visând mormântul
Recea marmură solemnă
Unde împletindu-şi la piept braţele sfărâmatele 
Plecându-şi enormele pleoape
El stă greu şi curat
Trădat în ultimă instanţă
Iar la mare adâncime
Neîntrerupt şi lent
Curg râuri colosale:
Acolo străluceşte soarele
Şi se-neacă asfinţituri
Şi totul e de ne-nturnat
Şi totul este uitat
 
 
*      *     *
 
La mare adâncime
Undeva undeva
În cămaşa de forţă
În întuneric, în somn
Un soare dement – şi piatră
Piatră la o sută de verste-mprejur.
Dement şi surd el vorbea în somn
Încătuşaţi sunt îngerii în lanţuri negre
Dorm cu toţii – ajutaţi-ne
Nu trebuie, aşa e mai bine
Ca dimineaţa străpungând sufletul
Se naşte milostivirea
 
 
*       *      *
 
Nimeni nu pleacă nicăieri
Toţi rămân pe stelele lor
Toţi se afundă-n abis
Toţi uită unii de alţii
O ce vitreg e spaţiul
O ce departe e până la 
caldele luminoasele raze ale Pleiadelor –
ce privelişte ar fi aceasta?
Sunt tablourile iadului stelar
Aşa se cade
Astfel se naşte milostenia
 
 
*      *      *
 
Tânga arborelui-lămâi
Se ducea spre fumul vulcanului
Unde adormiseră lângă fumarole
Peregrinii altor lumi
Lumea era înaltă, calmă
Avântată spre vremuri ce au a veni

Lumea încă nedemnă de Libertate

UN POET DIN PREAJMA AVANGARDIŞTILOR


Din poezia lumii

Vasili MAZURIN   (1872–1939)

În traducerea lui Leo BUTNARU

Care ar fi motivele din care o parte din textele lui Vasili Mazurit sunt încadrate avangardismului? – se întreba Ghennadi Ayghi, dat fiind că, în mare, poezia acestuia e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârşitul vieţii, Mazurin s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare „îndrumându-l” Walt Withman, de creaţia căruia, precum se ştie, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea acelaşi Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta şi „împrejurimile” (dar şi împrejurările) în care s-au manifestat şi alţi autori, angajaţi şi ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceştia a fost şi Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi. Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învăţători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăţia vieţii” (1926).


„ÎNTRE DOUĂ MUŢENII…”

Între două
Imense muţenii –
Tăcerea de până la naştere
Şi tăcerea de după moarte –
Mi-e dat să rostesc cuvântul.
Învăţ a-l rosti
Cu vrednicie.
Pentru că
Doar o singură dată
Îmi este dat cuvântul –
Şi dacă-l ratez,
Îl distrug?!

(22.V.1924)


„ARŢARUL AŢIPI…”

Arţarul aţipi.
De veghe stă doar frunza santinelă,
Ocrotind cu osârdie
Tihna întregului frunziş,
Clătinându-se alandala
Pe lungu-i peţiol.
Abia de se-nfioară vântul,
La chemarea santinelei
Arţarul freamătă…
Frunza mea de pază –
Inimă înfiorată –
Totdeauna mă vesteşte
Că se porneşte asprul vânt.
Dar regret – eu mai dorm,
Ratându-i începutul
Şi de multe ori
Mă trezesc deja-n plină furtună.

(27.VI.1924 )


COSAŞUL

Cosaşul doarme,
Învelit de vise
Din ierburi şi flori
Şi parcă purtat spre cer
De arome-n risipire
Şi tril de ciocârlie.
Iar în aşternut
Sforăie un trup mare 
Neputincios şi jalnic
Cu grumazul roşu
Şi braţe noduroase.
Cosaşului nu-i este de zi,
Nici de soare: în luncă
El a băut tăria dimineţii,
Îmbătat de frumuseţea ei divină.
Ce-ar putea să spună dânsul,
Dacă somnu-i va dura o veşnicie?
„Mulţam,
Mi-am câştigat prin muncă
Împărăţia de aur
A bucuriei netrecătoare!”

(30.VI.1924)


sâmbătă, 29 august 2015

COLUMNA LUI TRAIAN, DACII ŞI POEŢII, ROMÂNI ŞI RUŞI


Columna şi biserica, precum în catrenul lui Mandelştam
Prin cine ştie ce asociaţii tainice, în preajma Columnei lui Traian îmi amintii de nişte versuri ale colegului Nicolae Coande din recenta lui carte „Persona”, pe care le reţinusem dintr-un poem amplu. Revenind la locul de cazare, le regăsii într-un fişier cu note de pe stick:
De ce întruna dau fuga în trecut la pagina lipsă
e o lume mai bună acolo un astru protector
e locul durerii pe care ai vrea în braţe să-l strângi?
E locul ştiu unde se adună sângele?
Nu mă pot întoarce cu spatele în lumină
dar eu am trecut – sunt mort dacă privesc
în urmă…
Pot presupune cu toată certitudinea că prietenului Nicolae Coande nu Columna i-ar fi inspirat aceste meditaţii dramatice. Însă intuiţia, asociaţia, subconştientul meu le-a proiectat pe spirala cu basoreliefurile luptelor dintre daci şi romani, găsindu-le potrivite pentru filiere de sensuri misterioase, poate, iar constatarea „eu am trecut – sunt mort dacă privesc/ în urmă” se leagă, parcă, şi de momentul polemic, ce revine din vreme în vreme: e cazul să ne mândrim că naţiunea noastră a provenit din şi din sângele, plămada cotropitorilor, care au fost romanii lui Traian? E o mândrie că de la Râm ne tragem, de la cel care ne-a decimat strămoşii sau?... De cum s-a căutat şi s-a găsit răspunsul (poate că nu unul deplin), predomină partea pozitivă, a mândriei… Poate fi un semn de înţelepciune, nu?
Când stai cu ochii pe Columna lui Traian, e bine dacă îţi aminteşti şi de acest catren al lui Mandelştam:
Unde judele roman judeca un străin popor,
Stă bazilica, şi – radios, ca-n primordiu, primul,–
Cum cândva Adam, stratificând ţesutul nervilor,
Rotundul boltit îşi joacă muşchii, uşorul tumul.


O fi fost mai multe locuri în care erau judecaţi dacii captivi, văzuţi, de altfel, şi pe Columna lui Marc Aureliu…

Columna lui Marc Aureliu inspirată de Columna lui Traian


Despre străbunii noştri a scris un minunat sonet şi poetul rus Vasili Komarovski (1878-1914), pe care l-am tradus mai demult. Se numeşte „Toga virilis” (Toga maturităţii):
Răsună-n pieţe-un singur nume – „Dacii!”
Chiar Cezar e supremul. Aruncate
Coroanele-s. Din goarne-i zic zvonacii.
Arama-n luciu. Javre gudurate.

Şi văd aievea: legiuni crispate
Merg afundate în nisip, noroaie;
Ard focuri mici pe malurile-nalte,
Noi trecem vadu-n amurgirea laie.

Dar adăstăm. Până aţâţă zbirii
Dominiţian, spre a stropşi creştinii,
Iar revoltaţi de firea lui haină.

Nemânuind nicicând stilet sau lance,
Simţeam şi eu în braţ porniri opace,
Şi inima doar mă mustra, străină.




luni, 24 august 2015

DIN POEZIA LUMII: VASILI MAZURIN


Din ce considerente o parte din textele lui Vasili Mazurit sunt încadrate avangardismului? – se întreba Ghennadi Ayghi, dat fiind că, în mare, poezia acestuia e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârşitul vieţii, Mazurin s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare „îndrumându-l” Walt Withman, de creaţia căruia, precum se ştie, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea acelaşi Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta şi „împrejurimile” (dar şi împrejurările) în care s-au manifestat şi alţi autori, angajaţi şi ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceştia a fost şi Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi. Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învăţători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăţia vieţii” (1926).


*     *     *

Am visat
Că sunt în mormânt.
Viaţa se revarsă larg:
Ba se înalţă
Mai sus de stele,
Ba se lasă în hău…
Pretutindeni e luminos.
Mi-e bine.
Nu vreau să revin în lume:
Lumea e o roată de olar
Pe care sunt modelate păpuşi…
La ce mi-ar trebui păpuşi,
Când eu creez viaţă?

14.VI.1924


Bufniţa

Bufniţa mă privi
Cu ochii ei mari
Şi ţipă.
„Ce ţi-e?”
O întrebai.
Ea privi iar spre mine,
Ţipând din nou.
Ochii ei mari
Negreau peste ai mei
Întrebător:
„De ce am fi daţi noi
Pe această lume?
Tu şi eu?
Tu pe pământ,
Eu pe creangă…
Dar ce ar însemna
Noi amândoi?”
Capul bufniţei se înălţă.
Ochii îi luciră
Întru-ntâmpinarea nopţii
Şi iarăşi întrebară lumea întreagă:
„De ce am fost dată?”

18.VI.1924


*       *         *

Secerişul încă nu e pe terminate.
Nu e timpul număratului de snopi.
Veniţi după mine, secerătorilor, –
Mai e mult de muncă,
Nu e timp să ne tragem sufletul.
Ne vom afunda până peste cap
În aurul pâinii,
Pentru ca cei ce ne vin din urmă
Să vadă doar pâinea
Şi să nu ne vadă pe noi.

22.VII.1924

miercuri, 19 august 2015

DIN PĂCATE, NU DOAR LA NOI...


BIBLIOTECĂ PUBLICĂ DE VÂNZARE...



În călătoria prin Italia, în oraşul San Quirico d’Orcia mi-a fost dat să văd nu doar case particulare scoase la vânzare. Pe faţada unei clădiri am remarcat datele instituţionale: „Biblioteca Comunale / Arhivio Italiano dell’ Arte dei Giardini”. Iar pe uşa, fostei, se poate spune, biblioteci-arhive, anunţul: „For Sale / Toscany Sortheby’s” (urmează adresa mail şi un număr de telefon). Aşadar, de vânzare, de… exterminare o bibliotecă… Precum la noi… Iar pe site-un comunei mai dăinuie şi astăzi trista informaţie despre ceva care ar exista, chipurile, dar care, de fapt, a şi dispărut (din câte se vede printre gratiile ferestrelor bătute în scânduri pe dinăuntru, tot ce însemna conţinutul, bogăţia unei biblioteci-arhive ar fi fost depozitat pe undeva aiurea): „L'Archivio Italiano dell’Arte dei Giardini è stato fondato a San Quirico d'Orcia nel 1973 allo scopo di contribuire alla conoscenza e al recupero dei giardini storici italiani e per il loro studio dal punto di vista estetico, storico e sociale”.

luni, 17 august 2015

RUŞII & ROMÂNII


Leo BUTNARU 

SCRIITORII ŞI PATRIA 

(Ruşii & Românii)


            După ce citeşti „Enciclopedia sufletului rus” a lui Viktor Erofeev, din cele dezvăluite şi taxate drastic de autor, ai putea spune că, pe lângă atâtea alte carenţe ale sufletului slav, aplecarea acestuia întru beţie ar fi ca şi... floare la ureche. În numita enciclopedie – nestandard, bineînţeles, dusă spre beletristic, dar nicidecum simplificată în entropia ideatică, tematică, în nuanţe şi modalităţi stilistice de a sintetiza din ele, în cel mai liber şi liberal mod, o tipologie, precum spune titlul cercetării-naraţiuni – cea a sufletului rus, Erofeev e vehement-crescendo, sfidător, scandalos chiar – remarca Ioan Bogdan Lefter – în „a deconstrui mitologia naţională şi naţionalistă, gândirea etnicistă în genere”, ceea ce „e opusa ideii înseşi de «reprezentativitate»”. Pe când scriitorul, („ne”)patriotul Erofeev avansează exact pe invers – dinspre setea orgolioasă de „reprezentativitate” spre minimalizarea parşivă, grosolană. Pentru că, să vedeţi, într-un final de fragment-capitol, cu cine este asemănat(ă) rusul/ Rusia, la ce este ea (re)dusă (pe pustii!): „Rusul constă din „nimic”, care include în sine „totul”. Rusul consideră că lui nu-i aparţine nimic. Rusul consideră că lui îi aparţine întreaga lume... Ieri – totul, astăzi – nimic, pentru mâine – din nou totul. Dacă ar fi să cultivi (culturalizezi) şi să-i dai turaţii acestui stil „totul-nimic-totul”, ai putea ajunge o ţară la modă, precum Nepalul”. Vă puteţi imagina aşa ceva? Rusul „patriot sadea” (patriotismul ajuns mai că „profesie” aţâţată de spiritul imperialist, preluat, vanitos, de Putin) sigur că nu-şi poate crede ochilor ce-i este dat să citească... Deoarece adevărurile necruţătoare dor. În special suferă tocmai ruşii care au vrut permanent să fie şi au crezut, cu mici sincope, că chiar sunt extrem de reprezentativi, unici şi – sancta simplicitas! (autorul îi zice „naivitate de peşteră”; adică, naivitatea... troglodiţilor, ar ieşi...) – inegalabili, în lume, între popoare. Vorba aia cu olimb(ur)icul... Pământului. Anume că... Mesianici şi pretutindeni s-au vrut. Şi, mai ales, în centrul centrului să fie.  Dacă nu iubiţi, acceptaţi fără crâcnire, dânşii ţineau (cu dinţii şi... dinţoasele şenile ale tancurilor!) să fie. Şi iată, vine unul de al lor, Viktor Erofeev, şi dă peste cap mitologia enigmaticului suflet rus; înţeapă acest suflet în cel mai nevralgic punct al său, în „fibra” ce declanşează cea mai insuportabilă durere! Şi nu puteau unii, deloc puţini, să nu califice (nu şi să: clarifice) ideile din „Enciclopedie...” decât mişelească lovitură pe la spate. Tăiş înfipt în trupul general – poporul, naţiunea, patria, matuşka-Rusie...
            Uite, la acest capitol noi, românii, nu am fost „contaminaţi” de verva adevărului (ex)spus atât de necruţător. Parcă nu am fi intrat în riscantă, dar vindecătoare coliziune. În această nu prea voluminoasă „enciclopedie...” e de o mie de ori mai multă satiră şi sarcasm, decât în toată istoria literaturii, filosofiei şi istoriei româneşti (în ce ne priveşte pe noi, în ce-i priveşte pe alţii – adversarii în istorie).  Ceea ce ar avea, implicit, în comun astea toate, ar fi orientarea reflexivă, mai mult sau mai puţin obiectivă. Orientată (şi) asupra noastră, a poporului român, autoreflexia. O deloc flatantă spunere de sine. După micile scandaluri ce apar din când în când, la noi, legate, de obicei,  de insignifiantele îndrăzneli ale mai tinerilor intelectuali de a fi neceremonioşi cu Mama-Patrie-Românie-Ană, cu tatăl-stat-Meşterul-Manole, cu naşul-luminofor al totalităţii culturii noastre Mihai Eminescu, reiese că, în mare, românimea e din specia ruşilor anti-Erofeev. (Şi) din acest motiv nu (prea) place Goma. În atitudinea sa faţă de toate ale poporului, naţiunii, el e mai aproape de Erofeev.
           La rândul său, Erofeev nu e un deschizător de... atitudini neceremonioase faţă de ai săi. Să ne amintim de poetul Mihail Lermontov care, la 1842, scria:
„Adio, tu, Rusíe nespălată,
Ţară de domni, tărâm al robilor,
Rămâne-ţi, voi, mundire-albastră pată,
Şi tu popor umil, supusul lor”.

UN AVANGARDIST NĂSCUT LA CHIŞINĂU


Pavel ZALŢMAN (1912 – 1985)

în traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la Chişinău. La vârsta de 13 ani, împreună cu familia, se stabileşte la Leningrad, unde, peste patru ani, avea să-l cunoască pe Pavel Filonov, legenda vie a avangardei picturii ruse, al cărui ucenic devine. Participă la lecturile OBERIU (Asociaţia Artei Reale). Angajat la studioul „Lenfilm”. În timpul războiului, se evacuează la Alma-Ata, unde rămâne în continuare, lucrând la „Kazahfilm”. Predă istoria artelor.
Despre preocupările sale literare incipiente aminteşte P. Filonov în jurnal: „Zalţman ne-a adus lucrarea lui literară «Ţâncii»... Are un acut simţ de observaţie şi o gigantică iniţiativă, cvasi-copilărească, deocamdată crudă, «primul strat»”.
A scris două romane, comedia „Ordinamenti”, nuvele, multe poeme. Elementele transraţionale (zaum’) din creaţia sa indică sigur spre şcoala pe care Zalţman a făcut-o la futurismul rus. Adică, este autorul care a urmat „linia generală” de dezvoltare a artelor în prima jumătate a secolului XX: experimentul, absurdul, metaforismul grotescului.


PLOAIE I, NOAPTE


Ploaia învăluie. Inundată piatra pavajului.
Noi suntem închişi în borcănaşele străzilor sumbre
Şi în gălbejeala cerului ca poalele suflecate
Se reflectă încruntarea coteţelor.
Urmărim cu aviditate trecătorii,
Însă dânşii se ascund de noi, îngheboşindu-se.
Ne lipim de pereţii coşcoviţi,
Noaptea e stoarsă şi noi suntem în sucul ei.

Varul strivit de umezeală,
Nemişcaţii pereţi scorojiţi.
Stâlpii ce ne ademeniseră cu-ntunecimea
Abia de sâsâie, ca spuma nămoloasă
Şi dintr-o dată ca o vidă linie lucitoare
După colţ, precum se-ntâmplă totdeauna,
Contopindu-se-n lanţ de stropi bolborositori,
Şuviţele-şi răsfiră apa glacială.

Însă, deocamdată, prin ploaie,
Pe orizontul zorilor târâtori
Un bisturiu suriu se repezi de pe-acoperişuri
Spre noptaticul veşmânt, boţit şi adormit,
Desprinzându-l cu tot cu piele.
Deschise ochii şi cu perdelele înăspri
Urbea spălată de revărsatul dimineţii,
După care
Într-o ceaşcă de forma băşicii crăpate
Zorii arseră şi se spulberară.

(1929)

 

PLOAIE III


Ultimul vânt se rupse de pe catarge
Peste năbuşitoarele acoperişuri, mototolind
Ziare, cu ferfeniţitele lor ghemotoace
Îndopând gurile uşilor, ferestrelor.

Stropi mari atârnă de grilajul curţilor,
Casele sunt luminoase şi plate,
Îmbrăcate de gală-n cheresteaua reparaţiilor,
În cârpeli de parchet cu luciu plumburiu.

Străzile-s pictate de rugină acidă,
Pereţii li-s rouraţi, precum sudurile ţevilor,
Albia le e săpată de ploaie şi ele atârnă
Pe grinzile ceţii, plutitoare ca peştii.

De la loviturile cerului li se clatină tinicheaua,
Stropii, ca-n găleţi, sunt răzleţiţi şi duri,
De pe acoperiş, după guler, ei îşi lansează
Sunătoarele gesturi plescăitoare.

(1929)