Constantin Cubleşan despre "Lista basarabeană"

Constantin CUBLEŞAN

BASARABIA – SENTIMENTAL ŞI POLEMIC

Fără îndoială, cel mai activ scriitor basarabean in actualitatea literară românească (prezent în numeroase publicaţii culturale şi literare, cu o frecvenţă debordantă), Leo Butnaru se ilustrează superlativ atât in poezie cat şi in proză, in eseistică, in traduceri nu mai puţin (volumele din avangarda rusă sunt fundamentale pentru cunoaşterea fenomenului in cercetarea critică a istoriografiei noastre de azi), venind acum şi cu o memorialistică (Perimetrul cuştii, 2012), oarecum aparte in volumul Lista basarabeană. Copil la ruşi (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2013). Spun aparte, întrucât nu avem de-a face cu o simplă rememora-re sentimentală a anilor copilăriei şi adolescenţei cat cu un angajament polemic, eseistic in fond, pe tema identităţii istoriei contemporane a Moldovei de dincolo de Prut, discutând în pandant şi două cărţi ce abordează, diferit, aceeaşi chestiune: cea a Eufrosinei Kersnovskaia (Cat valorează un om, 12 caiete cu”sute şi sute de pagini”) şi cea a lui Victor Erofeev (Enciclopedia sufletului rus, „roman-eseu, asta cred că este anume”), completându-se reciproc intr-o imagine emoţionantă şi grotescă deopotrivă, a unei lumi romaneşti (in fond) pe care cititorul nostru încă nu o cunoaşte îndeajuns, in profunzime.

Scriitorul face parte dintr-o generaţie literară apărută şi afirmată in anii de după cel de al doilea război mondial (s-a născut in 1949 intr-o comună, Negureni, de lângă Orhei), intr-o societate de-acum sovietică, oarecum îndestulătoare, in care se şcolează („elev sovietic”), dar care e marcată de reminiscenţele unui trecut dramatic nu prea in-depărtat şi a unei realităţi (in prelungire) imediate marcată de constrângeri sub semnul teroarei: „Unii consăteni (ne) mureau in accidente la tăiatul pădurii în Siberia, unde colhozul trimitea, la cererea autorităţilor locale de peste patru-cinci fuse orare depărtate, echipe de «drujbari» şi mânuitori de to-poare, în caz contrar neprimind cotă de lemn de construcţie solicitată. Astfel că, atunci când spuneam în precuvântarea la aceste amintiri din copilărie despre porumbarul meşterit sub streaşina casei noastre din scânduri, mirosind a răşină şi tămâie, eu nu aveam de unde şti că acest miros nu era unul de tămâie şi mănăstire din Carpaţi, ci altul – de Siberie, frig şi pustie,cu reni şi licheni… Până a fi lăsate în adâncul gropilor de mormânt şi a fi acoperite cu ţărână, sicriele negurenilor miroseau încă a răşină ce se coagulase pe lângă sârma ghimpată a Gulagului”. Dar evocarea copilăriei are seninătatea şi jovialitatea cu care satul însuşi – oamenii şi copii împreună cu care se joacă, învaţă şi munceşte – îl înconjoară, protejându-i oarecum evoluţia inocentă în ani, în viaţă: „Haideţi să păstrăm şi în continuare starea de naivitate fantezist-creatoare a copilăriei noastre, pentru a vedea şi pricepe (şi accepta) cum, departe, la marginile orizontului, unde un pandant al curcubeului îşi face delta în ţărână (…) copilul (care am fost, care aţi fost) prinde a aştepta, şi tot aşteaptă să prindă ceva, însă pluta undiţei nu se scufundă în băltirea-deltirea curcubeică, pentru că, deocamdată acel peştişor de aur înoată a alint doar pe creasta, în zenitul arcului multicolor”. În această aură se coagulează romanul copilăriei sale („Copilăria se converteşte în roman – ca parte a simfoniei cunoaşterii de lume şi de sine, a devenirii «exterioare» şi autodefinirii”). Avem de-a face astfel cu „un roman memorialistic”, în care sunt evocate „momente din copilărie”, autorul relatând („ce mi s-a întâmplat chiar mie”), cu o sinceritate cuceritoare, fapte de un eroism juvenil, portrete ale părinţilor, rudelor şi ale oameni-lor apropiaţi, prinse în episoade conflictuale ce au marcat viaţa satului din acei ani, totul cu o degaja-re în scriitura narativă, capabilă a cucerii cititorul şi a-l emoţiona, introducându-l într-o epopee a cotidianului convenţional, nu lipsit însă de poeticitate, căci Leo Butnaru este, nu-i aşa, un poet veritabil. Se vorbeşte astfel despre situaţia părinţilor („părinţii mei erau simplissimi ţărani proaspăt şi dureros desproprietăriţi de colectivizarea ruso-sovietică”), despre jucăriile cu care se delecta la ţară („vioara din hlujan de cucuruz”, „telefonul din şnur simplu, la capete cu cutii goale de chibrituri”, „tractoraşul din mosor simplu de aţă cu propulsie din cauciuc răsucit în interiorul său” etc.), despre şcoală şi abecedar, despre cărţile pe care ar fi vrut să le ai-bă şi să le citească („Vieţuind într-un mediu colonial, de valori rătăcite aiurea şi noi rătăciţi de va-lori, copilăria mea nu avea nici pe departe atâtea cărţi, pe cât ar fi vrut să le citească, iar cele care îi cădeau sub ochi de multe ori aduceau a abjectă parodie ideologizată”), despre filmele văzute la un cinematograf improvizat („Spectacolul cinematografic îl asigura o instalaţie itinerantă, ce deservea câteva localităţi/…/ Fiecare colhoz trimitea o maşină în satul vecin, de unde prelua mecanicul cu tot cu aparatură”), dar şi despre prigonirile naţionale de imediat după război („evreii din Negureni fuse-seră adunaţi în ghiol şi mânaţi cu o dârjală de un biet cioban tânăr şi prost, care le cerea imperios şi mânios să se cufunde în apa mâloasă”), despre închiderea bisericii („cum venea vorba despre închiderea bisericii, Negurenii se puneau vârtos pe blesteme şi sudălmi”), despre dispoziţia drastică a lui Hruşciov („un megaloman fantezist, cam brutal, cam nu prea instruit, cam soldăţoi”) de a lichida caii pentru a fi înlocuiţi de tractoare („bieţii căişori, aceşti oneşti trudnici ai satelor noastre, erau urcaţi, câte trei-patru, în caroseriile maşinilor şi duşi «la carne», la abator”), despre anii de foamete de după război („nu trecuseră mulţi ani după cumplita foamete”) ş.a.m.d., totul relatat direct, prin ochii copilului de atunci dar cu fireasca cenzură a scriitoru-lui de acum, ca într-o recapitulare a unui timp mar-cat de istoria vremii: „Acesta ar fi să fie portretul copilăriei noastre şi al înaltului duh protector care ne-a însoţit pe parcursul ei, pentru ca, la un timp fixat de zodii, să ne petreacă pe porţile de aur in lumea mai mare, mai vastă, a adolescenţei, de un-de, pe porţi de plumb, aveam să ieşim spre imensitatea lumii maturităţii supuse grelelor încercări de obscurantismul unei exclusiviste ideologii sugrumătoare de libertate”.

Calitatea „romanului” copilăriei sale, pe care Leo Butnaru il recompune din nenumărate tablouri de viaţă autentică, rezidă in tocmai caligrafia elegantă a relatării, a povestirii oarecum reţinute, fără excese in edulcorarea acestora dar şi fără atacuri pătimaş partizane la adresa atâtor privaţiuni de or-din social şi moral, pe care le-a suportat in acei ani, odată cu întreaga colectivitate a satului său, a ţării, la drept vorbind. E o carte-mărturie, simplă şi adevărată, sinceră şi demonstrativă, din care nu lipsesc pasaje de o caldă evocare a naturii locuri-lor natale, de care sufletul său poetic se simte mereu şi indestructibil legat: „îmi amintesc că, uneori, primăvara venea foarte devreme, cu toporaşi – flori ale niciunui călău. Şi cu închipuirea de cântec a piţigoiului! Frânturi de triluri, mici partituri bizare, zise parcă dintr-un nai de zăpadă pe ducă – melodia ţine doar pană sârguincioasa suflare a păsării topeşte florile dalbe ale ultimei ninsori. Cu rândunelele aliniate pe liniile de telegraf./ Primele zile de primăvară, in care priveam nu că atent, ci cu in-cordare de… titan, să pot surprinde adevărul a ce-ea ce ni se spunea la şcoală – că: natura învie. Aşa va învia şi omul, ca mugurele, ca ghiocelul ce apare de sub zăpadă, ca firul de iarbă…”

Pe cat de temperată nostalgic este prima parte a cărţii, Copil la ruşi, pe atât de polemic este comentariul eseistic al celei de a doua părţi, Lista basarabeană şi nu mai puţin a celei de a treia părţi, Românii şi enciclopedia sufletului rus la care se adaugă epilogul, in felul său exegetic, intitulat Gombrowicz: idei (şi) pentru realitatea românească. Acestea nu sunt pagini memorialistice dar vin să completeze, dintr-o altă perspectivă, istoria ani-lor copilăriei evocate, cu fapte de un dramatism şocant pe care Leo Butnaru le recomandă cititori-lor in completarea imaginii acelui univers, a acelei lumi din care el a pornit spre viaţă şi pe care nu atât el cât omenirea nu are dreptul a le uita, a le trece cu vederea, azi. Este vorba de jurnalul Eufrosinei Kersnovskaia („boieroaică la 33 de ani, de profesie «civilă» medic veterinar”), intitulat Cât valorează un om, reprezentând jurnalul ei din deportarea siberiană, unde fusese trimisă odată cu o numeroasă populaţie de romani basarabeni, in ideea nedeclarată făţiş, de exterminare a acestei popula-ţii. Ea propune o listă – o altă listă a lui Schindler, cu trimiterea, pe care o face Leo Butnaru, la filmul lui Steven Spielberg – a celor deportaţi, din Basarabia, şi din care „nimeni dintre acei nenorociţi nu mai avea să se întoarcă la Soroca”. Relatările boieroaicei sunt cutremurătoare, începând chiar cu acel moment al îmbarcării oamenilor în trenurile morţii, pe care scriitorul basarabean le reţine în comentariul său: „Era ziua de 13 iunie 1941, când Eufrosina Kersnovskaia se pomeneşte înghesuită într-un vagon pentru vite, peste ani scriind în ego-textul său memorialistic: «Astăzi nu mai ţin minte cum nimerisem în acel vagon. Îmi amintesc doar de gloată, de soldaţi, de ţipete, ghionţi, îmbulzeală în vagonul supraîncărcat cu oameni buimăciţi şi sfâşiaţi». Acolo, în gara de la Floreşti, unde, dincolo de scândurile grosolane ale vagonului, foşnea ciudat stufărişul oglindit în apele Răutului… Răutul parcă ar fi prevestit răutatea care o aştepta, de aici încolo, spre zările siberiene, închise, haşurate de sârma ghimpată a Gulagului…” Desigur, propunerea pentru un film, cu această listă basarabeană, ar avea un impact în public la fel de puternic precum a avut şi filmul lui Spielberg. E o provocare aruncată cineaştilor noştri, din Bucureşti sau din Chişinău.

În comentariul cărţii lui Victor Erofeev („În această cercetare ca şi culturologică dar, concomitent, şi politică, autorul generalizează mentalitatea rusă, experienţa istorică a omului patriei sale”), Leo Butnaru este încă şi mai polemic, efectuând nu atât o exegeză literară cât o interpretare sociologică punctuală pe marginea textului, cu incitante raportări şi paralelisme între ceea ce poate constitui esenţa spiritului naţional rus, basarabean sau românesc. E un angajament critic ce merită atenţie aparte. Voi reţine însă, între altele doar trimiterea către mitul Meşterului Manole, cu o conotaţie originală, nici vorbă, anume aceea că alegerea femeii unuia dintre zidari, care să fie sacrificată în pereţii bisericii, a fost o simplă tragere la sorţi de tip ruletă rusească („ruleta românească”). E o interpretare ce împinge în derizoriu sensu-rile legendei. Alegerea soţiei Meşterului nu a fost un joc hazardat al acestuia ci, dacă vreţi, un joc, cât se poate de tragic, cu destinul, cu soarta, cu propria desăvârşire umană prin creaţie. Ceea ce este cu totul altceva decât o aventuroasă provocare a morţii printr-un gest ce mizează pe pura întâmplare. În fine…

Copil la ruşi de Leo Butnaru este o carte document, realizată cu mijloacele unui discurs romanesc, de cea mai bună factură memorialistică.

Jurnal 1996

4.II. Lui Graf Vaida-Voevod îi transmit telefonic la Cluj componentele administraţiei şi pretinsului parlament transnistrean, pe care, deloc uşor, le-a obţinut Aurel C. de la Comisia  Control şi Petiţii. Îşi aminteşte că, de la „Tinerimea Moldovei”, îi scriam răvaşe cu referinţe la calitatea versurilor sale de început. Cam farsor, cam cu strategii de clovn îmi promite să susţină revista. Gestul său: telefonează pe la nişte bişniţari, cărora le-a făcut cine ştie ce servicii, ca să ne pomenim în redacţie cu o coşcogea ladă cu portocale – cu care încadrăm, până şi după, un coniac „Călăraşi”.

După-amiaza de ieri, am invitat în ospeţie familia pictorului Vasile Cojocaru, ca semn de omagiu pentru generoasele gesturi ale artistului de a ne fi dăruit două tablouri cu peisaje din Delta Dunării. O agapă agreabilă, cu durată în timp.

Primul care mi-a răspuns după primirea memoriului despre cele trei decenii de activitate ale revistei „Moldova” (solicitări de mecenat) a fost dl Fandofan de la protecţia mediului înconjurător. Petiţia a primit-o în seara de 30.I., pentru a-mi răspunde în dimineaţa zilei următoare, că a transferat pe contul revistei 1 mie de lei. Graţie!

„Jurnalul (jurnalul intim sau reportajul) nu este doar preferabil romanului, tragediei, poemei şi celorlalte genuri, pentru că e mai complex (în sensul că nu elimină realităţile care luminează, de fapt, sensurile), dar jurnalul este genul originar literar, genul tip, iar romanul, tragedia, poema etc. sunt pervertiri ale jurnalului pur. Jurnalul este adevăratul gen literar” (Eugen Ionescu, „Nu”).

Atitudinea tranşantă a lui Nicolae Breban în judecarea morală a unui scriitor: „Beniuc era un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a fost un ticălos”. Probabil, principiul dat „i-a avut” la bază pe Villon şi Sade.

14.II. Am fragmente, frânturi de jurnale paralele, în carnetele mele de drum sau de laborator. Acum „a apărut” încă unul, cel de la redacţie, de la birou. Eventual, să-l „aduc” aici.

Aproape concomitent, termin de citit „Secretele guvernării” ale Mareşalului Ion Antonescu (la birou) şi „Confesiunile violente” ale lui Nic. Breban, în târzii/ timpurii ore de insomnii.

În primul volum al militarului sunt gânduri demne de atenţie şi, deci, să reţin un mic colaj din rezoluţiile sale.

„Statul nu poate întreţine pe acei care din viciu, din lipsă de cap sau din lene nu şi-au asigurat traiul în viaţă”.

„Când cineva ocupă un înalt loc, trebuie să se aştepte la infamii”.

„Dl colonel Râmniceanu să facă bine să nu mai dea curs tuturor nebuniilor stranii. Suflă un vânt de nebunie colectivă şi individuală. Înţelept este ca să aşteptăm ca vântul să se potolească, nu să fie potolit. Este ceea ce fac. Deci răbdare”.

„Ştiu că intriga este arma mincinosului şi mai ştiu că mincinoşi sunt foarte mulţi”.

„O chestiune neclară, ca toate în statul românesc, făcută pentru chivernisirea neamurilor personale, pe contul statului, în condiţii princiare”.

„…urzeala aceasta a cărei limite financiare nimeni nu le cunoaşte”.

„Nu poate cumula o mie de slujbe, oricare ar fi valoarea lui”.

19.II. Vineri, dna Maria Mardare îmi aduce la redacţie o invitaţie pentru seara de creaţie a familiei Fusu: dumneaei cu pictura, Dumitru cu recitalul, fetele cu muzica.

Ieri, la Operă, 1,5 ore de program. Talente moderate, fără relief ce ar exclude orice umbră de incertitudine. Mult Eminescu şi Vieru care, reluaţi la modul comod, cam plictisesc.

Ambiţia, în vigoare, a lui Mitică Fusu de a reorganiza teatrul unui actor… La 60 de ani ai protagonistului? Oricum, nu mai este cel de cândva. Timpul, vârsta, oboseala îşi spun (sau îşi tac!) cuvântul. Unde mai pui că lipseşte o rostire de star a scenei româneşti. Petele de neaoşism, în ţinută şi preferinţă scenică, în dicţiune, sunt în detrimentul unei reafirmări „la zi”, al unei reveniri remarcabile. Încolo, pentru ţărişoară, e (aproape) un nivel. Şi trebuie să le rămânem recunoscători pentru perseverenţa şi visul lor mare la o scenă mai mare… Şi-apoi, din multele sponsorizări făcute, ce recepţie! Abundenţă! Probabil nu s-a consumat nici jumătate din cele aglomerate pe mese. O parte de bani puşi în bucate s-ar fi putut folosi pentru o faptă mai utilă.

20.II. Zice Breban în „Confesiuni violente”: „Românii au o individualitate grăbită, prematură, se revoltă înainte de a se forma”.

21.II. Ieri, împreună cu Gh. Prini, dezvăluim colectivului intenţia de a face parteneriat, drept co-fondatori, cu editura „Ştiinţa”.

Iar noii mei ochelari sunt simţitor tot mai obosiţi: lentilele – dreapta 4,5, stânga – 5 dioptrii. Şi suma fabuloasă: 150 de lei (un salariu).

În dialogul pe care l-am avut acum vreo 5 ani şi intrat apoi în „Spunerea de sine”, vorbind despre psihocomportamentul românilor aflaţi în exil, Andrei Pleşu îşi amintea că Mircea Eliade, pe când l-a cunoscut în 1976 la Paris, la o anumită întrebare a lui Pleşu zice: „Stai să-ţi arăt, am o notiţă într-un caiet despre chestia asta”. Şi s-a dus la sertar, l-a deschis, caută caietul, ca până la urmă să se dumirească: „Ah, l-am uitat acasă!”, acest acasă fiind Bucureştiul pe care îl părăsise cu 40 de ani în urmă. Şi despre acel acasă şi despre acel caiet cu note, găsesc în „Jurnalul” lui Eliade, din iunie 1952, următoarele note de dramatică nostalgie: „Uneori îmi amintesc de ţară, de ce am lăsat acasă – manuscrise, jurnal, corespondenţă, bibliotecă – şi mă întunec. Toate acestea le-aş putea pierde, dacă nu le-am pierdut deja. S-ar putea să nu mai găsesc nimic, să nu mai am nicio „amintire”, nicio urmă precisă a copilăriei, adolescenţei şi tinereţii mele; să mă întorc – dacă mă voi mai întoarce vreodată – într-un oraş în care nu voi mai regăsi nimic de ce-a fost al meu (o scrisoare din adolescenţă), un caiet cu însemnări, o fotografie, o carte pe care am citit-o…” O parte din viaţa pe care am trăit-o…

UN DIALOG: LUCIA NEGOIŢĂ - LEO BUTNARU

HARUL DE A TE CONTEMPORANEIZA, 
DE A REZONA CU MODIFICĂRILE DE SENSIBILITATE CARE SE ÎNTÂMPLĂ MEREU ÎN LUME

– Dragă Leo Butnaru, chiar în ziua aceasta de septembrie, când aştern întrebările pentru un dialog amânat de mine o vreme, participi la Festivalul de Literatură „Bucureşti-Chişinau-Orheiul Vechi”. Ai fost printre poeţii selectaţi şi aplaudaţi  la „Gala Poeziei Române Contemporane” la Alba Iulia, în urmă cu puţin timp, după ce ai fost la Bucureşi în calitate de  nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor pe 2014, pentru masiva traducere din Osip Mandelştam. Eşti „aici” si „acolo”, cu o energie pe care şi-o doresc mulţi, mereu generos, zâmbitor, fratern. Nu duc mai departe portretul, fiindcă au făcut-o înainte-mi domnii Grigurcu şi Ştefănescu, în rânduri memorabile. Coincid impresiile lor cu întâlnirea noastră „pe sticla” TVR, în urmă cu vreo 20 de ani. Între timp, au apărut în cascadă cărţi de poezie, eseuri, traduceri, interviuri, ai la ora aceasta o bibliografie care ar pune pe gânduri un confrate atent la tot ce se întâmpla în jur. De unde vine această putere de muncă în care împarţi cu sârg propriile tale roluri? Au fost la început, poetul, poezia...?

– În iunie 1928, Nikos Kzantzakis îi scria fratelui său: „... cu tensiunea care mă caracterizează mă grăbesc să epuizez micul fulger al vieţii”. Să admitem că acesta e şi motoul la răspunsul care urmează.                

În perioada debutului oarecât avansat, adică după ce publicasem deja unele texte, încurajatoare prin însăşi faptul că îmi fuseseră publicate, mintea înfierbântată îmi era plină cu titluri de cărţi şi de ardoarea dorinţei de a le scrie cândva. Probabil, acea ardoare era un fel de motricitate care mobilizează. Nu doar mă punea la muncă, ci mă şi învăţa cum să o fac. O stare care devenea un modus vivendi de „pe mine mie redă-mă” în libertatea dumnezeiască a scriitorului, ca un continuum; un mod de alegere, de opţiune voluntară. Iar în volumul meu de debut înclin să cred că se aflau in nuce cărţile-mi ce aveau să urmeze, în care pasiunea pentru avangardă, pentru viziunile ei nu ţine de subsidiar, de subtext doar, ci de arsenalul activ al scrisului.

 Nu o dată unii colegi amintesc că, în stânga Prutului, eu aş fi cel mai fecund, cel mai modern sau cel mai clasic (ca spirit) etc. Dacă o fi aşa, probabil e din motivul că am priceput limpede ce trebuie să facă un scriitor, cum să facă şi să înţeleagă ce-i stă în puteri, ce are în dotare şi să nu trândăvească.

Nu este exclus să fiu asemeni celui care a înţeles şi faptul că el trebuie să devină propriul său... vechil! Care are grijă – mare şi principială – să nu cedeze „perfidelor, iresponsabilelor” stăruinţe ale cotidianului de a-l scoate de la locul de muncă, din lectură, studiu. Pentru că nu sunt a bune cedările scriitorului în faţa ispitelor cotidianului, în faţa stăruinţelor lui... (Uite un caz evident de delimitare între stăruinţă şi străduinţă: stăruinţele cuiva întru a te pierde şi străduinţele tale de a te forma, întrupa, consolida.)  De cum ieşi mai des din casă decât strictul necesar, este imposibil să nu dai şi „să-ţi dăruieşti” timpul zădărniciilor.

Dar la început, precum zici, dragă Lucia Negoiţă, a fost poezia. Nu ştiu dacă e adevărat că poezia e superioară logicii, iar unirea lor e filosofie, după cum afirma cam pe la începutul sec. XIX John Stuart Mill, însă ea îţi oferă, prin sugestie, alte linii ideatice de urmat, de dezvoltat, mai ales dacă, într-o anume măsură, te simţi şi tu legat atât de poezie, cât şi de filosofie. Acelaşi John Stuart Mill îi recomanda lui Tennyson să devină... filosof, deoarece în creaţia sa lirică poetul nu poate evita completamente prezenţa meditaţiei teoretico-filosofice şi, aşadar, trebuie să aibă grijă ca „teoria lui despre viaţă şi despre lume să nu fie o himeră a creierului său, ci rezultatul temeinic al unei gândiri solide şi mature; el trebuie să cultive, cu toată devoţiunea, atât filosofia, cât şi poezia”. În virtutea unor simbioze personale, ce mi se întâmplă în travaliul poetic şi cel eseistic, precum în seria de texte intitulată „Cosmograme”, spre exemplu, bineînţeles că împărtăşesc o astfel de opinie, poate că nu în mod atât de tranşant, dar, în principiu, – da, este necesară nuntirea lui Orpheus cu Sophia (alias – Înţelepciunea).

– Despre locul naşterii aş vrea să vorbeşti în continuare: Negureni, Teleneşti, Orhei. Aceasta e zona geografică, pe care o identific pe hartă, dar  ce îmi spui tu care a-i trecut prin „mica  istorie”  şi prin  „marea istorie”? Şi ce duci mai departe din istoria părinţilor tăi?  Pentru mine, Basarabia  se încarcă de o emoţie copleşitoare.    

CU IANUS LA VATICAN

O sugestie despre inventar şi nimburi

                   /Din Jurnal de Italia/

Aseară, am fost urmărit, mintal, imaginativ, de înfăţişarea unuia din cei câţiva Ianus văzuţi în Muzeul Vaticanului. M-am fotografiat în preajma acelui bust al Zeului cu două feţe. Bustul are numărul de inventar 1078,  plasat pe soclu. (Am văzut şi un alt Ianus, cu numărul de inventar aplicat undeva sub umărul stâng sau, poate, sub umărul drept, incertitudinea persistând ca o problemă fără soluţie, – fiindcă cine ar putea preciza care e umărul stâng al celui cu două chipuri?) Chipuri plaste ceafă la ceafă, sau poate – de asemenea valabil – Ianus fiind ins în genere lipsit de ceafă; chipuri privind nu atât în direcţii opuse, cât spre cu totul alte timpuri… Prin urmare, acesta e o întrebare fără rezolvare – care o fi stângul şi dreptul umăr al zeului bifrons – cel privit/ privind din trecut spre prezent sau din prezent spre trecut? Astfel că Ianus e o întreagă vârtelniţă a propriilor sale umere care nici până astăzi nu se ştie care e dreptul, care e stângul – un titirez amnezic, o alba-neagra indefinită… incoloră, deja, a propriului sine. Iar mie unuia mi se mai pare că primordialul rege divinizat, avansat la rang de zeu, nu a fost  solicitat de Vechiul Testament, pentru a nu destabiliza rânduiala: cel cu două chipuri ar fi meritat şi două nimburi?

Ianus este zeul-bust niciodată văzut în deplinul său stat. Cum ar fi arătat zeul bifrons  cu două chipuri fiecare cu câte doi ochi ce privesc exact în direcţii opuse, pereche şi pereche, între o ureche şi cealaltă ureche, patru şi ele, pentru cele două chipuri bărboase ale zeului-bust? Ne întrebăm – cum ar fi trebuit să fie continuat zeiescul stat din creştet spre călcâie? Să fi avut patru mâini – de înţeles că nu era mare ghes, odată ce Buddha are vreo sută, o vârtelniţă de braţe. Însă cu Ianus anatomia ar ieşi cam slută, gândindu-ne cum ar fi trebuit să fie plasate/ angrenate cele patru picioare – două păşind spre viitor, celelalte două – îndărăt spre trecut, pentru ca în rezultat niciun pas să nu poată fi făcut. Just sau injust, însă Ianus rămâne a fi zeul-bust ca şi cum trunchiat sau pur şi simplu – zeul-neterminat, nedeterminat, dacă nu chiar absolut greşit conceput la trup, poate – mai puţin la cult (fie acesta chiar oarecum frust), încât augustul neterminat mi se pare potrivit să fie reciclat şi re-declarat patronul fotografilor ce ajustează zi şi noapte poze 3 X 4 pentru acte. În muzeul în care se tot iau, se tot iau cadre, este necesar un patron al fotografilor.

DIN "COSMOGRAME"

PLOAIA DE GÂNDURI

Ploaia de gânduri…

Se înşeală cel ce crede că ploaia de gânduri nu ar însemna decât o expresie idiomatică, o metaforă, nimic altceva. Adică, o spusă aşa, aproape într-o doară – ploaie de gânduri, – fără substanţă… reală, materială, cum ar veni. Nimic altceva decât o expresie lipsită de conţinut palpabil, de efectul vizibil ce este posibil să fie identificat, constatat, atestat ca fenomen aievea. Însă eu îi pot demonstra oricărui neîncrezător, de-l cheamă Toma sau altcumva, că nu are dreptate, că se înşeală, că se pripeşte să spună că nu, nu, dragii mei, ploaie de gânduri – reală, palpabilă, constatabilă sub aspectul prezenţei ei ca materie, fie asta şi cenuşie, – nu, nu există atare ploaie. Asta nu e decât aşa, o expresie idiomatică, o metaforă, o comparaţie ezoterică, să zicem, cu cine ştie ce fenomen dorit de om, dar ne-dat de Dumnezeu sau, pur şi simplu, de Magnum Misterum Universalis. Dacă aş întâlni un astfel de sceptic, un neîncrezător  în ploaia de gânduri, sau dacă nu l-aş întâlni aşa, faţă în faţă, dar i-aş cunoaşte numărul de telefon, i-aş suna şi i-aş spune să vină în ziua cutare (da, într-o zi anumită dintr-o serie de patru; veţi afla mai jos ce e cu asta), la ora cutare, în locul cutare şi să aştepte, să vadă că el va fi plouat chiar de o ploaie de gânduri.

Iar locul nu e altul decât acesta, de  lângă blocul numărul 11 de pe strada Libertăţii, la dreapta de intrarea numărul 4, ultima cum ar veni, lângă cutia în care se află ceva montat de cei de la distribuţia de gaze. Exact acolo e locul, pentru că sus, la etajul 12, locuim noi, familia noastră, iar de la balconul situat în dreptul cutiei galbene, unde s-ar putea afla eventualul curios, eu i-aş putea demonstra existenţa ploii de gânduri…

El, neîncrezătorul, stă acolo, jos, la locul convenit, iar eu, astupându-mi urechea stângă cu degetul arătător al mâinii din aceeaşi parte a trupului, îmi înclin uşor corpul peste balustrada balconului şi, prin urechea dreaptă începe să ţâşnească un jet subţire, care şi este ploaia de gânduri. Mai bine zis, e transpiraţia ce se adună în jurul creierului meu după o perioadă intensă de gândire în care mă aflu, auto-supunându-mă ei timp de patru zile consecutiv. Exact patru zile de cugetare intensă sunt necesare pentru ca, în capul meu, să se adune cantitatea de transpiraţie  cauzată de îngândurarea-mi intensă, pe care să o proiectez, dintr-o ureche, apoi din cealaltă, peste balconul de la etajul 12, pentru ca cineva din cei aflaţi jos, simpli trecători, să simtă ploaia mea de gânduri, chiar dacă mai toţi ei ar crede că e, totuşi, altceva acel jet.

Nu ştiu dacă în demonstraţia mea şi luarea prin surprindere a celor de jos ce ar putea crede că începe să bureze şi ce rău le pare că au lăsat umbrela acasă, ducând, surprinşi, mâna streaşină la ochi şi privind în sus – nu spre balconul nostru, ci la cer, – nu ştiu, zic, dacă în declanşarea imprevizibilă a unei reale ploi de gânduri sau doar cauzată de efortul gândirii în formă de transpiraţie, – nu ştiu dacă aşa ceva ar putea fi calificat drept cinism, obrăznicie, încălcare a ordinii publice. Tocmai din atare motiv am şi renunţat să-i surprind trecătorii pe sub balconul nostru, acolo, jos, lângă cutia galbenă a celor de la distribuţia de gaze, – de a-i surprinde – de cele mai multe ori neplăcut, cred, – cu ploaia de gânduri. Însă nu exclud să-i pot demonstra oricărui doritor, cu care ajungem la înţelegere, cu care convenim ce şi cum, când (la răstimp de patru zile) şi unde (lângă cutia galbenă de sub balconul nostru de la etajul 12), – de a-i demonstra că ploaia de gânduri nu e numai şi numai o expresie idiomatică, o metaforă, o zicătoare, ci e chiar realitate.

E drept, uneori, mi se întâmplă şi neplăceri cu propunerea mea de a demonstra – etcetera, cum a fost şi în cazul unui bărbat ce arăta destul de bine îmbrăcat, chiar inteligent la înfăţişare, însă care, după ce mă ascultă, întrebă (probabil, cu oarece doză de cinism): „Dar spune-mi, stimabile, ţi se întâmplă vreo ploaie de asta, de gânduri, cu grindină?” – după care îmi întoarse spatele, luând-o spre locul unde avea de mers. Iar eu nu am făcut decât să izbucnesc în râs! Exact aşa procedez şi când proiectez, dintr-o ureche sau alta, jetul ploii mele de gânduri şi văd cum acolo, jos, lângă cutia galbenă, unii trecători se smulg ca arşi din mersul lor agale, sărind într-o parte, ducându-şi mâna streaşină la ochi… – şi celelalte, de care vă spuneam mai sus. Iar eu râd acolo, la etajul 12, slobozind pe o ureche, apoi pe alta ploaia de gânduri, fie – de transpiraţie cauzată de intensitatea cugetării, care mi se adună patru zile şi nopţi în cap, în jurul creierului care, probabil, se simte ca un acvariu al divinităţii, al raţiunii supreme, al…

Da, patru zile şi patru nopţi de gândire, după a doua din ele începând să simţi cum creierul tău pare a se afla sub presiunea de 4 sau chiar de 5 atmosfere; presiune dublă, concomitentă, din interior şi din exterior; presiune centrifugă şi presiune centripetă, cum ar veni, acţiunile mutuale, în contrasens, ale cărora fac ca bietul nostru creier uman să nu explodeze, împrăştiind prin univers noi miriade, noi constelaţii de gânduri luminoase, intense, fosforescente, auroase, ce sporesc lumina… În genere – lumina, de pretutindeni… Inclusiv din alte creiere… Chiar reciprocitatea celor două presiuni face ca eu să nu simt durere, ci, din contră, să mă afund parcă într-o minunată stare de euforie, din care mă trezeşte necesitatea irezistibilă de a demonstra lumii existenţa aievea a ploii de gânduri…

Bine, admit că aceasta ar putea fi nu ploaia gândurilor propriu-zise, ci doar transpiraţia rezultată în urma cugetării intense… Da, sudoarea… Pentru că, precum spunea domnul Strălucian… Strălucian sau Lucian?... Lucian, se pare totuşi… Precum spunea domnul Lucian Blaga, nimic nu e uşor pe pământ, că roua nu ar fi decât sudoarea privighetorilor ce s-au ostenit toată noaptea cântând…

Iar acum eu mă aflu în a patra noapte de cugetare intensă, când îmi vine în gând şi ceea ce spune domnul Strălucian… nu, Lucian… Da, sunt în a patra noapte, astfel că, dacă cineva doreşte să se convingă că există aievea ploaia de gânduri, mâine dimineaţă poate să vină pe strada Libertăţi, bloc 11, scara 4, lângă cutia galbenă instalată acolo de cei de la distribuţia de gaze. Eu o să privesc peste balcon şi, dacă îl observ, bineînţeles că nu voi amâna să încep demonstraţia…

O RECENZIE LA MOSCOVA

Контрасты для Лео Бутнару, действительно, необходимость, так как без них не было бы его поэзии. Стихи поэта всегда удивляют непредсказуемостью, неожиданными умозаключениями. Но кто он больше — поэт или философ, задающий постоянно вопросы с ответами или без них?
«Что представляют собой / закрытые ворота? / Самый обычный натюрморт, господа…»
«Когда человек исчезает из мира сего, — / это имеет отношение к порядку или беспорядку?»
Как опровержение или подтверждение мысли, рожденной где-то в подсознании от взгляда на любой предмет или явление, или взгляда в себя самого, как в мир идей и фантазий. Бутнару может начать стихотворение с отрицательной или утвердительной частицы.
«да / непрерывно дыша /  душа отделяется от тела /  но / конечно / вечно дыша / душа не отделяется от дела /  там  в совершенно секретном от- / деле бессмертия…»
По сути, его поэзия религиозна. Но грустно-унылый титул «религиозно-философская поэзия» мало подходит к творчеству Бутнару, где, кроме метафорического нестандартного мышления, так очевидны тонкая ирония,   некая игривость в аспекте философского познания мира, несерьезность в серьезности, умело вплетающиеся в лирическую схему: «Из любой перспективы возраста  /  и философии, / поэту свойственно  /  пристрастие к игре…».  Это  и является контрастом и парадоксом поэтики Бутнару.
Парадоксы существуют на грани фола. В начале мысли невозможно предугадать, какой будет вывод. Вот дерево у какого-нибудь поэта. На нем распускаются листья,  потом плоды. Уже понятно, что в конце процесса это будут яблоки, груши или сливы… Дерево Бутнару — причудливый автопортрет:

В позднюю осень,
на ветке,
одинокий,
красно-кровавый
лист клена, — как
ухо Ван-Гога

(«Автопортрет клена»)

Или вдруг возникнет одностишие: «Дождь над озером — вода пьет воду».
И, кажется, так просто все и ясно и что не может быть по-другому. Но это простота из серии «гениальное — просто».
Все вращается вокруг определенных констант, не расставленных по порядку, а постоянно перемежающихся: пространство и время, тело, душа, начало, конец, конец как начало, небо, земля, Вселенная и Бог, и наконец, поэзия.
Отношения с поэзией у Лео Бутнару — это отношения с самой жизнью. Как жизнь начинается непонятно где, не имеет ни начала, ни конца, так и поэзия по неписанному закону стихотворений  «начинается в середине бесконечности», из «сердцевины между двух крыл существования»,  сама же поэзия — облюбованная возможность «скрыть свой страх перед миром».
                 Иногда она, и правда, может выступить в роли психотерапевта («Как я сумел все-таки позабыть тебя?.. / Наверно, / на том месте памяти, где обычно (про)являлась ты, / твое имя, / днем за днем прошла поэзия, поэзия…») или найти в тайне существования бесполезной, но прекрасной бабочки, живущей неделю, просто приветствие своей маленькой жизнью Господа Бога.

…А когда столь хрупкая бабочка явилась перед Богом,
Всевышний спросил ее:
— А ты что сделала?
Сразу же
наивная бабочка отчиталась коротко
о своих делах:
— Я прожила неделю,
и все летала, летала,
все махала, махала своими крыльями,
приветствуя Тебя,
Господи…

Диссонанс догадки по поводу бабочки, кажущейся невинной. А, может быть, она просто хитрит, чтоб спасти себя? Но нет, поверим ей. И при нашей вере в искренность бабочки стихотворение обретает высший смысл жизни — любовь ко Всевышнему, то есть ко всему сущему.
Поэзия в понимании Бутнару реально бесконечна. Это единственное, что не имеет времени и пространства, что по-настоящему свободно.

...у времени уже не хватает времени,
у пространства уже не хватает пространства — а
дальше этого, а дальше этих — лишь
                                                             нескончаемая поэзия,
как везде, безоговорочно
                                           доминирующая свобода

Поэзия существует в этой книге в чистом виде, отстраненная от  политического подтекста. Ведь политика — дело временное, а поэзия вечна. В этой отстраненности и в отказе от мысли усовершенствования поэзии с течением времен, доказательство, что всегда, с тех пор, как «в начале было Слово», — «дух движет материю», если «ручка беспокойно оставляет след на бумаге»,  и что «в поэзии возможно всякое».

Из-за простой клавиатурной ошибки
предыдущее стихотворение я пометил
как написанное в день
32 мая
Не поправил,
так и оставил.
Ведь в поэзии возможно всякое

Эта книга — не отражение времени, но отражение яркой, поэтической Вселенной. Это вход в нее и приглашение всех нас войти и понаблюдать мир его, поэта, глазами.

Наталия ЛИХТЕНФЕЛЬД

JURNAL 1996

24.I. Statistica – ciclopul atoateveghetor – constată că, în timpul războiului din Golful Piersic, în unele ţări se vindea mai puţină literatură de divertisment şi mai multă poezie, romane clasice, opere istorice şi teatru.

Dacă primejdia, incertitudinea, neliniştea, nesiguranţa întorc oamenii spre frumos şi serios, spre valoare, spre arta adevărată, noi, pruto-nistrenii, ar trebui să fim optimişti, deoarece, ca dramatism şi nesiguranţă, starea de spirit socio-politică la zi, astăzi aproape că nu diferă de cea din timpul de războiului din Golf în ţările implicate, atunci, în acea pacoste. Numai că, se vede, mecanismele nu funcţionează pretutindeni la fel…

28.I. La începutul lunii, l-am petrecut la cimitir pe Paia (Pavel) Cristov/ Cristea. Tot într-o iarnă frumoasă ca aceasta, cu întreaga „Tinerimea Moldovei”, am mers la barul US. Agapă de înaltă temperatură tinerească, amicală, colegială. Dacă vreţi, profesională. Am ieşit şi am prins a ne lua la trântă – parcă aceasta nu e sport naţional? – pe zăpada proaspătă. Fără să vreau, am fost prieteneşte-dur cu redactorul-şef, aşternându-l pământului, de i s-a julit nasul şi şi-a pierdut ceasul. A doua zi, Sofiica-secretara îl machia pe nas pe Paia, om bun, prieten şi coleg adevărat, generos, dar şi ghinionist. Să-l ierte Domnul…

De câţiva ani, de când avem în casă superba patrupedă felină cu blăniţă albă, dar şi surdă, conform canoanelor biologice ale rasei sale, – pisica Mieunica, deşteaptă şi ştrengară foc, mă chinuieşte gândul să fac o mărturisire despre un fapt reprobabil, al unei ticăloşii de copil care mă urmăreşte de foarte mulţi ani: în apa Ghiolului, la vreo 200 de metri în faţa casei noastre, am înecat o pisică ce lichida puişori şi bobocei de orătănii. Adică, mai curând îi ucidea, lăsându-i la vedere, pentru că pe toţi nu avea cum să-i pape. Probabil, o făcea din instinctul ei de vânător…

Sigur că nu-mi părăsea subconştientul această blestemată întâmplare şi poate nu aş fi scos-o la lumină, dacă nu-mi dădea curaj o mărturisire a lui Geo Bogza, într-un interviu din almanahul „Arc” (nr. 3, 1993, p. 19), unde maestrul, la 85 de ani ai săi, zice: „Cea mai mare ticăloşie din viaţa mea am făcut-o înainte de a împlini zece ani. Atunci, împreună cu fratele meu mai mic Nicolae – viitorul Radu Tudoran – am luat puii de rândunică dintr-u cuib şi i-am ucis, cu gândul să îi frigem şi să îi mâncăm; din fericire asta nu s-a întâmplat. Atât ar mai fi lipsit, să-i simt în stomac!

Îi văd întinşi pe pământ, numai pielea şi oscioarele; la colţul ciocului aveau un caş galben, care le dădea un aer dureros. De câte ori îmi aduc aminte acea întâmplare, mă detest.  Mă judec şi mă condamn fără apel”.

Ce ar mai fi de adăugat? Când mă gândesc la ce am făcut cu pisica, mi-e silă de mine, nu doar copilul de atunci. Cu toate că în lumea sferto-sălbatică a satelor atare fapte nu erau reprobabile, ci considerate obişnuite, eu nu găsesc în aceasta spuză de scuză… Şi poate doar Mieunica, alintată în toate ale ei în casa noastră, să fie o infimă recuperare a păcatului.

Cred că trec printr-o perioadă relativ periculoasă, când un fel de popularitate cam exagerată, prin frecventa mediatizare a persoanei mele, prinde a-mi – pardon – călări timpul şi emoţiile, dar şi libertatea, pe care ar fi bine să le utilizezi pentru fapte de altfel de fecunditate – de achiziţii entropice şi convertirea lor  în dulcele blestem al scrisului. Deci, orarul mass-media al subsemnatului sau – aici-semnatului e cam încărcat, ostentativ şi poate trezi animozităţi. Astfel, Viorel Mihail, crezând că-mi face un bine, în nr. 52 al „Săptămânii” îi sfătuieşete pe populişti  să ia exemplu de la L. B. care nu clamează retoric românismul, ci, discret şi eficient, munceşte întru consolidarea lui, a românismului, la noi, aici. Astăzi, TV, la rubrica „Studioul artistic Olimp”, îmi oferă trei sferturi de oră de confesiuni. Bine regizată, cred că şi inteligentă, dincolo de meritele mele exclusive.

Mâine, la „Telematinal”, apar în atelierul pictorului Vasile Mungiu. Sâmbăta ce vine – emisiunea Angelei Aramă „Asterisc”, unde prezint „Caietele de cultură”. Iar peste alte patru zile, din nou la „Telematinal”… Mult, foarte mult şi deranjant, chiar pentru mine, nu pentru neprietenii mei. E drept că nu caut eu popularitatea. Probabil, televiziunea mă solicită din motivul că am oarece dexteritate în discuţie şi, mi-ar plăcea să cred, ceva idei la această dexteritate. Dar, oricum, trebuie să mai reducem raţia de înfăţişare poporului… Basta!

4.II. Vineri, pe la ora 4 pm, mă pregăteam să merg la vernisajul expoziţiei unui adolescent de 15 ani, fiul pictorului Ion Moraru, însă Ioan Mânăscurtă avu inspiraţia să-mi telefoneze şi să mă întrebe, dacă n-aş dori să-i facem o vizită dlui Turliuc la „Bancoop”. De ce nu? Tocmai aveam „proaspăt” apărut numărul revistei „Moldova”, pe ultima copertă cu reclama acestei bănci. După aproape 2 ani, dl Turliuc m-a recunoscut.  Stăm la taclale despre greutăţi şi animozităţi financiare. Apoi dl Turliuc face gestul de graţie: ne invită într-un separeu, unde ne serveşte cu un „Cabernet” din roada anului… 1965. Un vin de 36 de ani, poate că din cele mai vechi pe care le-am băut. (Pe alte vremuri, un „Purcari” şi un „Cotnari” cu stagiu. Primul, dintr-o sticlă… „igrasioasă”  – sedimentele, patina timpului, ce face bine vinului! – pare-se cu Liviu Damian şi Andrei Burac direct în celebrele pivniţe de la Purcari. Cel de-al doilea era din roada anului 1967.)

La despărţire, îndrăznesc să-i mai solicit dlui director o favoare: să ne permită să reluăm reclama băncii, deja în alb-negru (color costă f. mult!), în numărul din februarie. Oricum, o mie de lei pentru revistă nu se ia de oriunde. Primesc acceptul şi, deci, plec niţel-niţel înviorat.