POEME DIN PARIS, DESPRE PARIS...

Leo Butnaru

Discurs cu ocazia primei mele sosiri la Paris

Sigur garçon mai b(o)em ceva

dadaist. Mai adă-ne o Champs-Élyseés… pardon! O

şamp-

anie „Clairette de Die” căci

vezi doar cum pe noi oaspeţii din Est

fericirea ne caută până şi prin buzunare

însă aşa şi nu ne găseşte pre noi

cămătarii banilor de telefon

necesari pentru a-i suna pe Ceea Lume pe

Tristan (fără Izolda) Tzara Brâncuşi Ionescu

pe Emil Cioran…

                            De bucurie că

am reuşit să vorbim cu compatrioţii

o să b(o)em în continuare şnaps… pardon! Champs…

pardon! Şamp-

anie şămpănică şămpănea până vom încerca să dansăm

încrâncenat de balcanic precum Zorba Grecul fără
Zoarba lui

după care graçon dumneata frate latin

franţuz tipic cu vocea de un timbru nazonat

vei căuta să ne dai afară din

infernul confortabil al bodegii însă

te prevenim că nu-ţi va ieşi pasienţa precum

nu-i ieşi lui Platon care încă în antichitate – bineînţeles

ai auzit de ea – încerca să ne dea afară din

republica sa (credea el) autonomă. Sigur repu-

blica

şi

repu-

taţia lui Platon sunt noţiuni repu… pu… repu-pu..

diabile pentru că zău

nu e deloc frumos ceea ce a filozofat el

vizavi de poeţi în intenţia lui

de a-i da pe ăştia afară din ţară. Să

nu-i urmezi exemplul garçon şi

să ne mai laşi în bodegă de unde noi

vom ieşi benevol

de bună voie părăsind şi Champs-Élyseés şi

întreg Parisul

plecând în drumul nostru.

                                            Aşadar

încă un dar garçon

încă o şampanie clară din Die

ce ne sporeşte buna dispoziţie ca un diez muzical

la începutul portativului şi sfârşitul acestei

partituri pariziene.

Et l’ addition

s’il vous plaît garçon!

                                  

Paris,

30.IX.1996

Emil Loteanu, Liubomir Iorga, Leo Butnaru, Mihai Potârniche,
Franţa, septembrie 1996

César Vallejo

                              Muri-voi la Paris

                                 într-o zi cu ploaie multă...

                                  probabil într-o joi, ca azi, de toamnă.

                                                                         César Vallejo

Instinctul indistinct al sumbrei inspiraţii

îi spuse sibilinic poetului Vallejo

ziua fatală – într-o joi ploioasă

la Paris. („Adio, Champs Élysées, adio,

ciudate raite pe stradela Luna;

şi naşterea mea pleacă, şi moartea – împreună”.)

Deja damnat, profetic, în sincopatul dus-

întors al respiraţiei gâfâitoare

în na-

veta ei infinitezimală dintre

viaţă şi neant Don Quijote-César

ca oricare ins de înger slab încerca

să-şi imagineze joia lui de ieri

răpusă de uitarea

cruntei beţii de viaţă

ca şi cum Suprema Voinţă permiţându-i

prin proprie voinţă, de om, să mai îndure

hazardul câtorva zvâcniri sau simple gesturi

sub botniţa statuilor (patina verde

şi excrementele hulubilor), astfel

sfidând în parafrază fraternul „de te-ndeamnă

de te cheamă” la Paris cu larma

pietrificată-a monştrilor notre-dame-zi

sub orbirea cărora-n eterne zaruri

creierul e număr şi nume de-anagramă

al ecoului de ere suprapuse

(ere-eire-rere-iere-ecre-creier...),

antimetabolic şi ultim anabolic

pentru un herald care în clipa morţii

îşi câştigă demn

înfrângerea prezisă...

         

   Marţi,

 1 octombrie 1996,

Paris

Statorniciile Parisului

                                    Notre-Dame la Camera de Comerţ.

                                               (Alain Bosquet, „Schimbările Parisului”)

Parisul atât de edificat în psihologiile lumii, încât

dintr-o simplissimă privire-asupra străzii pricepe

care e nefericitul cu paşaport fals în buzunar.

...Şi-l cruţă...

*

Notre-Dame tace cu accent parizian.

*  

Lucarnele – ca nările. Tăcere nazonată, franţuzească.

*  

Panteon.

Zâmbetul pieziş al lui Voltaire:

vreau-să-ştiu-şi-ştiu-să-vreau.

*    

În adâncurile Senei

oglindirile statuilor sinucigaşe

ce au nevoie de un poem ca de un martor mut.

*  

Pe Podul Mirabeau

stafia lui Victor Hugo, în contumacie

ţine un recital de ode.

*  

Precum în oricare altă ţară

şi aici Ministerul marinei consideră poezia

un fel de navigaţie ilegală?

*  

O, Paris! Şi tu de viziunea poetului-om

deopotrivă plictisit de dezordinea sublimului

şi de sistemul politic la zi.

*  

În Piaţa Bastiliei

ca o înşiruire de negaţii

un discurs etern.

*  

Într-un gang sordid (rar,

dar se mai întâmplă, monşer!)

un pisoi în călduri se tot căzneşte să spună:

M(i)ao (Tzedung – mai puţin...).

*  

Seară de graţie!

Iminenta relaţie dintre

dragoste, şira spinării şi teoria ondulaţiei.

*  

Havuzurile-n ludică lumină.

Peste viniete şi majuscule burniţează

cernelurile Evului Mediu.

*   

Sub cascada de lumină a Turnului Eiffel

picioarele de înaltă tensiune ale top-modelelor

şi şontâcăitele picioare de vers vagabond

ce se încăpăţânează de-a nu păşi cu stângul.

*    

Parisule obositor

am chef de-a mă resemna, dar

nu am motiv de-a o face.

1996 // 1997

Parisul, fotbalul şi poetul

De la o vreme, oamenii nu se mai împart în cei care au văzut şi cei care n-au văzut (spre trist exemplu, Homer) Parisul. În Paradis (s-ar putea spune (şi) în Paris) pomul cunoaşterii deja se polenizează de-a valma cu pomul ignoranţei, drept (strâmb) rezultat al acestei încrucişări multiculturale rezultând un fel de pădureţe ale kitsch-ului. (Încearcă s-o ademeneşti pe Eva cu un măruleţ pădureţ!...) În genere, paradisul a căzut la literă mică, neînsemnând altceva decât acest timp al lui etcetera.

Poate doar fotbaliştii se mai împart în cei care au jucat şi n-au jucat la Paris. După campionatul mondial de fotbal (France 1998! ultimul din secolul trecut), se desfăceau contractele antrenorilor învinşi, în timp ce nimeni nu propunea contracte de angajare a poeţilor victorioşi, pentru ca ei să antreneze imaginaţia opacă a lumii. (Ca şi învinşii obişnuiţi, poeţii riscă să ajungă contemporani cu lipsa de lirism a trandafirului.)

Chiar dacă evul post-mediu se insinuează până şi în ciocoimea postmodernistă din Chişinău sau Bucureşti, românii nu se mai împart în cei care au văzut şi cei care n-au văzut Parisul. Oamenii, inclusiv consângenii noştri, sunt ca nişte dezechilibre dintre vase şi vise comunicante, printre ei înscriindu-mă (dar... neînregimentându-mă!) şi eu, cel din sud-estul post-comunist-post-modernist ca dintr-o Străinătate Mijlocie (Mică, precum Asia Mică), unde se psalmodiază ieftina filosofie a blocului NATO (Şeherezada a promis solemn că, pentru a mia noapte, va învăţa o poveste românească) şi unde umbra ultimului imperiu se încheagă în nopţi de coşmar ca Integrala Kafka, un fost ştabist chiar lansând lozinca post-marxist-leninistă: „Să-l facem pe Kafka realitate!” (Şi poate că anume starea de gigantism a imaginaţiei noastre, suprarealismul ei gratuit sau poate că somnul cugetului naşte monştri-mutanţi, pe când somnul sentimentelor, ca şi somnul îngerilor, nu naşte nimic sau doar dez-naşte monştrii pe care-i zămisli somnolenţa raţiunii drogate, această dez-naştere – ca formulă – ducându-mă cu gândul la nişte eroi cu inimile... de-capitate sau cu capetele...  de-inimate şi inteligenţa de-sentimentalizată...)

Oricum, prin forţa lucrurilor şi slăbiciunea iluziilor, după campionatul mondial de fotbal, filosoful post-modern, cu obişnuita-i ironie, proclama-parafraza: Secolul XXI va fi altfel decât secolul 20 sau nu va fi deloc! – lucru ce va prinde contur de certitudine după primul campionat de fotbal din mileniul trei. (O, tu nostalgie fineseculară înlocuitoare a romantismului de cândva! Tu, melancolie a cântecului de început de secol, de Carmen Saeculare, ca o preexistenţă a post-iluzionismului...) (Ptiu, drace! Uite că o dau în poezie...)

A bientôt!

2000

Rezidenţă pariziană

pe peretele camerei spaţioase

                                              dar sumbre

                                              posace ai zice

dar ca dar binefăcător trupului tău pe care-l exploatezi nemilos

zile la rând mergând mergând, mergând în căutarea minunăţiilor Parisului

însă mult mai puţin binefăcătoare sufletului tău

această cameră spaţioasă

    dar sumbră

    posacă ai zice;

pe peretele acestei camere

benevol şi cu recunoştinţă populată de tine

şi cu mulţumiri trimise online conducerii ICR – în

zidul acestei camere îţi vine să zgârii adânc cu ceva ascuţit

un singur cuvânt: poezie – cum

în zidul celulei întemniţaţii scrijelesc apăsat: libertate

IV.2010,

Paris,

Rezidenţa ICR

Paris. Arcul de triumf

1

Amiază toridă. Arcul de triumf

miroase a subsuoară transpirată de soldat

de acum două

sau chiar trei veacuri.

2

Ce mai… timpul trece

                            trece

de s-o fi oţetit până şi

parfumul rămas încă de pe vremea

                            muşchetarilor.

9.II.2012

Citat celebru

             Sous le pont Mirabeau coule la Seine
            Et nos amours

                                         Apollinaire

De cât – infinit – a tot fost citat cu adâncă nostalgie versul

despre Sena ce curge odată cu dragostea noastră

pe sub podul Mirabeau

a cam ameţit lumea de acest parţial echivoc

încât deja se pare că în lungul Parisului

curge-pluteşte însuşi podul Mirabeau

iar Sena şi dragostea noastră

în fine

sunt statornice

stau pe loc.

1.III.2014

IUBIREA ŞI MUNCA...

25.II. Cred că am descris undeva senzaţiile pe care le-am avut în timpul operaţiei de apendicită. În mare, ele sunt asemănătoare cu cele trăite de Julien Green, cu excepţia hăului întunecos care pentru mine a fost un interminabil tunel de un alb aspru-umbros. Nu auzeam nici clopotele. Încolo, precum la Green: „Anularea fiinţei sub acţiunea eterului (pe mine eterul nu m-a luat din prima doză, a fost nevoie şi de a doua – n.m.), căderea într-un hău întunecos şi sonor… (sonoritatea unui fâşâit aspru de curgere nisipoasă, pe alte secvenţe – de escalator ce-şi curge benzile – n.m.)… mai ales neputinţa ceea de a rezista, de a te agăţa indiferent de ce – desigur că moartea conţine ceva din toate astea. Mi s-a părut ciudat minutul care a precedat pierderea conştiinţei, dar deloc înfricoşător”. De parcă am fi fost unul în locul celuilalt!

„Există unele pagini în cărţile mele care sunt asemenea unor puneri sub acuzaţie a propriei mele persoane”, Julien Green.

Tot el: „Trebuie să lucrăm mai departe cu atât mai multă răbdare cu cât totul pare pierdut. În realitate nimic nu-i vreodată pierdut când marele vis al acestei vieţi se va destrăma, vom înţelege că iubirea şi munca noastră erau singurele realităţi”.

Apoi: „Nu sunt, niciodată nu am fost exact omul jurnalului pe care îl scriu”; „…plictisul este pur şi simplu una din feţele morţii, şi de moarte fug mulţi oameni atunci când călătoresc”; „M-am întrebat adeseori dacă ţinerea unui jurnal nu este potrivnică instinctului care vrea să uităm, căci uitarea ne uşurează de o povară, în timp ce amintirea ne trage îndărăt, ne împiedică să înaintăm”. (Prin urmare, dacă doreşti să fii un ins modern, la zi, la… – nu scrie jurnal?! )

Şi tragic de tot: „Un om trecut de patruzeci de ani îşi dă seama că lumea lui a dispărut şi că supravieţuieşte unor ruine”.  (Pe când eu, naivul, am crezut şi mai cred că abia după 40 de ani – odată cu ruperea din imperiu şi comunism – încep viaţa şi munca mea adevărată…)

De două ori, când am fost la catedrala Sfânta Sofia, prin alte locuri de măreţie ale Bizanţului, nu am avut niciun ghid turc sau vreo carte-ghid care să-mi povestească lucruri extraordinare, pe care le găsesc în jurnalul lui Julien Green şi ce-mi redeşteaptă amintiri constantinopoliene, îmbogăţindu-mi-le şi sensibilizându-mi-le. Deci, iată ce se întâmpla sub cupola Sfintei Catedrale, de unde avem şi noi, eu împreună cu Vladimit Beşleagă, o fotografie color în faţa frescei Maicii Domnului, frescă în mozaic: „…O carte despre Bizanţ. Să tot visezi ore de-a rândul. Copiii atârnaţi în cupola Sfintei Sofia şi cântând imnuri, aurul, tămâia, iar pe străzi gunoaie care îţi întorc stomacul pe dos; asediul şi jefuirea oraşului, duşmanul strecurându-se în interiorul uriaşei cetăţi printr-o galerie la care nu se mai gândea nimeni… Constantin mort, aşezat pe tron în veşmintele sale de basileus. I se prezintă petiţii, lumea îl salută etc. şi asta timp de şase sau opt luni, în aşteptarea sosirii succesorului. Grozăvia somptuoasă a acestor întâmplări, idioţia învecinată cu sublimului invers.”

Am visat şi eu la multe în timpul celor două vizite acolo, şi după aceea, trăind vibraţii sufleteşti de o incontestabilă misteriozitate. Şi o mare tristeţe la gândul că Bizanţul a căzut şi din cauza unei elementare prostii omeneşti… Am văzut şi galeria prin care s-au strecurat duşmanii… Ce sentiment!

De ce ar fi oricare filosof mai filosof decât prozatorul şi scriitorul de Jurnal Julien Green care zice: „Îmbătrânind, devenim părinţii noştri”?

Ieri, ceremonia sfinţirii unei icoane a Mariei Mardare la spitalul „Sfînta Treime”. Medic-şef – Simion Terente, adjunct – Nina Munteanu. Viceprimarul Onceanu, pretorul Ion Palade etc. Şi… o recepţie. Abundenţă. Discutat cu dl Platon prim-regizor la operă. Ce destin! E dintre deportaţi. Băştinaş din Isacova/ Orhei. Amintiri despre Răutul de demult, de abundenţa sa în peşte.

Colegii de muncă: ce destine destrămate… Mai toţi trecuţi prin divorţuri sau pe cale de a divorţa sau suportând cu resemnare o căsătorie damnată, ca şi inexistentă. Contabila – cu doi copii, fostul soţ – alcoolizat. Pictorul – trei căsătorii, cu apartamentul cooperatist atribuit de instanţă ultimei soţii. A. – cu beţivanul şi bruta de R. (precum îl caracterizează ea însăşi). Ţâ. – divorţată. Secretara – soţul plecat de 2 ani aiurea, fără să dea veste. Fotograful – pe cale de divorţ şi t. a., şi t. a. Cum e, domnilor, să găseşti pace, înţelegere şi dăruire muncii printre oamenii atât de hărţuiţi de destin?! Suspiciuni, invidii, resentimente… Pot eu oare fi în spiritul unei concluzii a lui Green: „Trebuie să ne străduim să depărtăm de cei din preajma noastră disperarea, misiune foarte grea. Cât despre a asigura fericirea cuiva în lumea de azi…”

Despre tehnica şi rezultatul final al scrierii unui jurnal, Green notează: „Început să-mi recopiez jurnalul pe care sper să-l public anul viitor. Uneori, dintr-o pagină lungă, nu pot scoate decât o frază scurtă, dar cu siguranţă că era nevoie de una, ca s-o obţin pe cealaltă”.

26.II. Acum trei-patru zile, primesc invitaţie pentru Congresul Mondial al Poeţilor care va avea loc în august în Japonia. Însă invitaţia care mă onorează va rămânea, cu părere de rău, fără să-i dau curs, ca şi cea pentru Taipei, să zicem. Totul trebuie plătit. Câteva mii de dolari nu sunt pe potriva speranţelor mele. Deci, recunoscător şi – la mare distanţă… În fond, fiecare nu pleacă din anumite motive mai mult sau mai puţin obiective. Aflam din jurnalul lui Eliade cazul cu un savant de renume care nu a putut onora invitaţia pentru o întâlnire importantă din simplissimul motiv că nu avea cu cine să-şi lase câinele. Pe noi, însă, nu ne lasă câinoşenia trecutului atât de… prezent, coada lui de câine din care, se ştie, nu mai faci sită de mătase.

Constantin Cubleşan despre "Lista basarabeană"

Constantin CUBLEŞAN

BASARABIA – SENTIMENTAL ŞI POLEMIC

Fără îndoială, cel mai activ scriitor basarabean in actualitatea literară românească (prezent în numeroase publicaţii culturale şi literare, cu o frecvenţă debordantă), Leo Butnaru se ilustrează superlativ atât in poezie cat şi in proză, in eseistică, in traduceri nu mai puţin (volumele din avangarda rusă sunt fundamentale pentru cunoaşterea fenomenului in cercetarea critică a istoriografiei noastre de azi), venind acum şi cu o memorialistică (Perimetrul cuştii, 2012), oarecum aparte in volumul Lista basarabeană. Copil la ruşi (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2013). Spun aparte, întrucât nu avem de-a face cu o simplă rememora-re sentimentală a anilor copilăriei şi adolescenţei cat cu un angajament polemic, eseistic in fond, pe tema identităţii istoriei contemporane a Moldovei de dincolo de Prut, discutând în pandant şi două cărţi ce abordează, diferit, aceeaşi chestiune: cea a Eufrosinei Kersnovskaia (Cat valorează un om, 12 caiete cu”sute şi sute de pagini”) şi cea a lui Victor Erofeev (Enciclopedia sufletului rus, „roman-eseu, asta cred că este anume”), completându-se reciproc intr-o imagine emoţionantă şi grotescă deopotrivă, a unei lumi romaneşti (in fond) pe care cititorul nostru încă nu o cunoaşte îndeajuns, in profunzime.

Scriitorul face parte dintr-o generaţie literară apărută şi afirmată in anii de după cel de al doilea război mondial (s-a născut in 1949 intr-o comună, Negureni, de lângă Orhei), intr-o societate de-acum sovietică, oarecum îndestulătoare, in care se şcolează („elev sovietic”), dar care e marcată de reminiscenţele unui trecut dramatic nu prea in-depărtat şi a unei realităţi (in prelungire) imediate marcată de constrângeri sub semnul teroarei: „Unii consăteni (ne) mureau in accidente la tăiatul pădurii în Siberia, unde colhozul trimitea, la cererea autorităţilor locale de peste patru-cinci fuse orare depărtate, echipe de «drujbari» şi mânuitori de to-poare, în caz contrar neprimind cotă de lemn de construcţie solicitată. Astfel că, atunci când spuneam în precuvântarea la aceste amintiri din copilărie despre porumbarul meşterit sub streaşina casei noastre din scânduri, mirosind a răşină şi tămâie, eu nu aveam de unde şti că acest miros nu era unul de tămâie şi mănăstire din Carpaţi, ci altul – de Siberie, frig şi pustie,cu reni şi licheni… Până a fi lăsate în adâncul gropilor de mormânt şi a fi acoperite cu ţărână, sicriele negurenilor miroseau încă a răşină ce se coagulase pe lângă sârma ghimpată a Gulagului”. Dar evocarea copilăriei are seninătatea şi jovialitatea cu care satul însuşi – oamenii şi copii împreună cu care se joacă, învaţă şi munceşte – îl înconjoară, protejându-i oarecum evoluţia inocentă în ani, în viaţă: „Haideţi să păstrăm şi în continuare starea de naivitate fantezist-creatoare a copilăriei noastre, pentru a vedea şi pricepe (şi accepta) cum, departe, la marginile orizontului, unde un pandant al curcubeului îşi face delta în ţărână (…) copilul (care am fost, care aţi fost) prinde a aştepta, şi tot aşteaptă să prindă ceva, însă pluta undiţei nu se scufundă în băltirea-deltirea curcubeică, pentru că, deocamdată acel peştişor de aur înoată a alint doar pe creasta, în zenitul arcului multicolor”. În această aură se coagulează romanul copilăriei sale („Copilăria se converteşte în roman – ca parte a simfoniei cunoaşterii de lume şi de sine, a devenirii «exterioare» şi autodefinirii”). Avem de-a face astfel cu „un roman memorialistic”, în care sunt evocate „momente din copilărie”, autorul relatând („ce mi s-a întâmplat chiar mie”), cu o sinceritate cuceritoare, fapte de un eroism juvenil, portrete ale părinţilor, rudelor şi ale oameni-lor apropiaţi, prinse în episoade conflictuale ce au marcat viaţa satului din acei ani, totul cu o degaja-re în scriitura narativă, capabilă a cucerii cititorul şi a-l emoţiona, introducându-l într-o epopee a cotidianului convenţional, nu lipsit însă de poeticitate, căci Leo Butnaru este, nu-i aşa, un poet veritabil. Se vorbeşte astfel despre situaţia părinţilor („părinţii mei erau simplissimi ţărani proaspăt şi dureros desproprietăriţi de colectivizarea ruso-sovietică”), despre jucăriile cu care se delecta la ţară („vioara din hlujan de cucuruz”, „telefonul din şnur simplu, la capete cu cutii goale de chibrituri”, „tractoraşul din mosor simplu de aţă cu propulsie din cauciuc răsucit în interiorul său” etc.), despre şcoală şi abecedar, despre cărţile pe care ar fi vrut să le ai-bă şi să le citească („Vieţuind într-un mediu colonial, de valori rătăcite aiurea şi noi rătăciţi de va-lori, copilăria mea nu avea nici pe departe atâtea cărţi, pe cât ar fi vrut să le citească, iar cele care îi cădeau sub ochi de multe ori aduceau a abjectă parodie ideologizată”), despre filmele văzute la un cinematograf improvizat („Spectacolul cinematografic îl asigura o instalaţie itinerantă, ce deservea câteva localităţi/…/ Fiecare colhoz trimitea o maşină în satul vecin, de unde prelua mecanicul cu tot cu aparatură”), dar şi despre prigonirile naţionale de imediat după război („evreii din Negureni fuse-seră adunaţi în ghiol şi mânaţi cu o dârjală de un biet cioban tânăr şi prost, care le cerea imperios şi mânios să se cufunde în apa mâloasă”), despre închiderea bisericii („cum venea vorba despre închiderea bisericii, Negurenii se puneau vârtos pe blesteme şi sudălmi”), despre dispoziţia drastică a lui Hruşciov („un megaloman fantezist, cam brutal, cam nu prea instruit, cam soldăţoi”) de a lichida caii pentru a fi înlocuiţi de tractoare („bieţii căişori, aceşti oneşti trudnici ai satelor noastre, erau urcaţi, câte trei-patru, în caroseriile maşinilor şi duşi «la carne», la abator”), despre anii de foamete de după război („nu trecuseră mulţi ani după cumplita foamete”) ş.a.m.d., totul relatat direct, prin ochii copilului de atunci dar cu fireasca cenzură a scriitoru-lui de acum, ca într-o recapitulare a unui timp mar-cat de istoria vremii: „Acesta ar fi să fie portretul copilăriei noastre şi al înaltului duh protector care ne-a însoţit pe parcursul ei, pentru ca, la un timp fixat de zodii, să ne petreacă pe porţile de aur in lumea mai mare, mai vastă, a adolescenţei, de un-de, pe porţi de plumb, aveam să ieşim spre imensitatea lumii maturităţii supuse grelelor încercări de obscurantismul unei exclusiviste ideologii sugrumătoare de libertate”.

Calitatea „romanului” copilăriei sale, pe care Leo Butnaru il recompune din nenumărate tablouri de viaţă autentică, rezidă in tocmai caligrafia elegantă a relatării, a povestirii oarecum reţinute, fără excese in edulcorarea acestora dar şi fără atacuri pătimaş partizane la adresa atâtor privaţiuni de or-din social şi moral, pe care le-a suportat in acei ani, odată cu întreaga colectivitate a satului său, a ţării, la drept vorbind. E o carte-mărturie, simplă şi adevărată, sinceră şi demonstrativă, din care nu lipsesc pasaje de o caldă evocare a naturii locuri-lor natale, de care sufletul său poetic se simte mereu şi indestructibil legat: „îmi amintesc că, uneori, primăvara venea foarte devreme, cu toporaşi – flori ale niciunui călău. Şi cu închipuirea de cântec a piţigoiului! Frânturi de triluri, mici partituri bizare, zise parcă dintr-un nai de zăpadă pe ducă – melodia ţine doar pană sârguincioasa suflare a păsării topeşte florile dalbe ale ultimei ninsori. Cu rândunelele aliniate pe liniile de telegraf./ Primele zile de primăvară, in care priveam nu că atent, ci cu in-cordare de… titan, să pot surprinde adevărul a ce-ea ce ni se spunea la şcoală – că: natura învie. Aşa va învia şi omul, ca mugurele, ca ghiocelul ce apare de sub zăpadă, ca firul de iarbă…”

Pe cat de temperată nostalgic este prima parte a cărţii, Copil la ruşi, pe atât de polemic este comentariul eseistic al celei de a doua părţi, Lista basarabeană şi nu mai puţin a celei de a treia părţi, Românii şi enciclopedia sufletului rus la care se adaugă epilogul, in felul său exegetic, intitulat Gombrowicz: idei (şi) pentru realitatea românească. Acestea nu sunt pagini memorialistice dar vin să completeze, dintr-o altă perspectivă, istoria ani-lor copilăriei evocate, cu fapte de un dramatism şocant pe care Leo Butnaru le recomandă cititori-lor in completarea imaginii acelui univers, a acelei lumi din care el a pornit spre viaţă şi pe care nu atât el cât omenirea nu are dreptul a le uita, a le trece cu vederea, azi. Este vorba de jurnalul Eufrosinei Kersnovskaia („boieroaică la 33 de ani, de profesie «civilă» medic veterinar”), intitulat Cât valorează un om, reprezentând jurnalul ei din deportarea siberiană, unde fusese trimisă odată cu o numeroasă populaţie de romani basarabeni, in ideea nedeclarată făţiş, de exterminare a acestei popula-ţii. Ea propune o listă – o altă listă a lui Schindler, cu trimiterea, pe care o face Leo Butnaru, la filmul lui Steven Spielberg – a celor deportaţi, din Basarabia, şi din care „nimeni dintre acei nenorociţi nu mai avea să se întoarcă la Soroca”. Relatările boieroaicei sunt cutremurătoare, începând chiar cu acel moment al îmbarcării oamenilor în trenurile morţii, pe care scriitorul basarabean le reţine în comentariul său: „Era ziua de 13 iunie 1941, când Eufrosina Kersnovskaia se pomeneşte înghesuită într-un vagon pentru vite, peste ani scriind în ego-textul său memorialistic: «Astăzi nu mai ţin minte cum nimerisem în acel vagon. Îmi amintesc doar de gloată, de soldaţi, de ţipete, ghionţi, îmbulzeală în vagonul supraîncărcat cu oameni buimăciţi şi sfâşiaţi». Acolo, în gara de la Floreşti, unde, dincolo de scândurile grosolane ale vagonului, foşnea ciudat stufărişul oglindit în apele Răutului… Răutul parcă ar fi prevestit răutatea care o aştepta, de aici încolo, spre zările siberiene, închise, haşurate de sârma ghimpată a Gulagului…” Desigur, propunerea pentru un film, cu această listă basarabeană, ar avea un impact în public la fel de puternic precum a avut şi filmul lui Spielberg. E o provocare aruncată cineaştilor noştri, din Bucureşti sau din Chişinău.

În comentariul cărţii lui Victor Erofeev („În această cercetare ca şi culturologică dar, concomitent, şi politică, autorul generalizează mentalitatea rusă, experienţa istorică a omului patriei sale”), Leo Butnaru este încă şi mai polemic, efectuând nu atât o exegeză literară cât o interpretare sociologică punctuală pe marginea textului, cu incitante raportări şi paralelisme între ceea ce poate constitui esenţa spiritului naţional rus, basarabean sau românesc. E un angajament critic ce merită atenţie aparte. Voi reţine însă, între altele doar trimiterea către mitul Meşterului Manole, cu o conotaţie originală, nici vorbă, anume aceea că alegerea femeii unuia dintre zidari, care să fie sacrificată în pereţii bisericii, a fost o simplă tragere la sorţi de tip ruletă rusească („ruleta românească”). E o interpretare ce împinge în derizoriu sensu-rile legendei. Alegerea soţiei Meşterului nu a fost un joc hazardat al acestuia ci, dacă vreţi, un joc, cât se poate de tragic, cu destinul, cu soarta, cu propria desăvârşire umană prin creaţie. Ceea ce este cu totul altceva decât o aventuroasă provocare a morţii printr-un gest ce mizează pe pura întâmplare. În fine…

Copil la ruşi de Leo Butnaru este o carte document, realizată cu mijloacele unui discurs romanesc, de cea mai bună factură memorialistică.

Jurnal 1996

4.II. Lui Graf Vaida-Voevod îi transmit telefonic la Cluj componentele administraţiei şi pretinsului parlament transnistrean, pe care, deloc uşor, le-a obţinut Aurel C. de la Comisia  Control şi Petiţii. Îşi aminteşte că, de la „Tinerimea Moldovei”, îi scriam răvaşe cu referinţe la calitatea versurilor sale de început. Cam farsor, cam cu strategii de clovn îmi promite să susţină revista. Gestul său: telefonează pe la nişte bişniţari, cărora le-a făcut cine ştie ce servicii, ca să ne pomenim în redacţie cu o coşcogea ladă cu portocale – cu care încadrăm, până şi după, un coniac „Călăraşi”.

După-amiaza de ieri, am invitat în ospeţie familia pictorului Vasile Cojocaru, ca semn de omagiu pentru generoasele gesturi ale artistului de a ne fi dăruit două tablouri cu peisaje din Delta Dunării. O agapă agreabilă, cu durată în timp.

Primul care mi-a răspuns după primirea memoriului despre cele trei decenii de activitate ale revistei „Moldova” (solicitări de mecenat) a fost dl Fandofan de la protecţia mediului înconjurător. Petiţia a primit-o în seara de 30.I., pentru a-mi răspunde în dimineaţa zilei următoare, că a transferat pe contul revistei 1 mie de lei. Graţie!

„Jurnalul (jurnalul intim sau reportajul) nu este doar preferabil romanului, tragediei, poemei şi celorlalte genuri, pentru că e mai complex (în sensul că nu elimină realităţile care luminează, de fapt, sensurile), dar jurnalul este genul originar literar, genul tip, iar romanul, tragedia, poema etc. sunt pervertiri ale jurnalului pur. Jurnalul este adevăratul gen literar” (Eugen Ionescu, „Nu”).

Atitudinea tranşantă a lui Nicolae Breban în judecarea morală a unui scriitor: „Beniuc era un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a fost un ticălos”. Probabil, principiul dat „i-a avut” la bază pe Villon şi Sade.

14.II. Am fragmente, frânturi de jurnale paralele, în carnetele mele de drum sau de laborator. Acum „a apărut” încă unul, cel de la redacţie, de la birou. Eventual, să-l „aduc” aici.

Aproape concomitent, termin de citit „Secretele guvernării” ale Mareşalului Ion Antonescu (la birou) şi „Confesiunile violente” ale lui Nic. Breban, în târzii/ timpurii ore de insomnii.

În primul volum al militarului sunt gânduri demne de atenţie şi, deci, să reţin un mic colaj din rezoluţiile sale.

„Statul nu poate întreţine pe acei care din viciu, din lipsă de cap sau din lene nu şi-au asigurat traiul în viaţă”.

„Când cineva ocupă un înalt loc, trebuie să se aştepte la infamii”.

„Dl colonel Râmniceanu să facă bine să nu mai dea curs tuturor nebuniilor stranii. Suflă un vânt de nebunie colectivă şi individuală. Înţelept este ca să aşteptăm ca vântul să se potolească, nu să fie potolit. Este ceea ce fac. Deci răbdare”.

„Ştiu că intriga este arma mincinosului şi mai ştiu că mincinoşi sunt foarte mulţi”.

„O chestiune neclară, ca toate în statul românesc, făcută pentru chivernisirea neamurilor personale, pe contul statului, în condiţii princiare”.

„…urzeala aceasta a cărei limite financiare nimeni nu le cunoaşte”.

„Nu poate cumula o mie de slujbe, oricare ar fi valoarea lui”.

19.II. Vineri, dna Maria Mardare îmi aduce la redacţie o invitaţie pentru seara de creaţie a familiei Fusu: dumneaei cu pictura, Dumitru cu recitalul, fetele cu muzica.

Ieri, la Operă, 1,5 ore de program. Talente moderate, fără relief ce ar exclude orice umbră de incertitudine. Mult Eminescu şi Vieru care, reluaţi la modul comod, cam plictisesc.

Ambiţia, în vigoare, a lui Mitică Fusu de a reorganiza teatrul unui actor… La 60 de ani ai protagonistului? Oricum, nu mai este cel de cândva. Timpul, vârsta, oboseala îşi spun (sau îşi tac!) cuvântul. Unde mai pui că lipseşte o rostire de star a scenei româneşti. Petele de neaoşism, în ţinută şi preferinţă scenică, în dicţiune, sunt în detrimentul unei reafirmări „la zi”, al unei reveniri remarcabile. Încolo, pentru ţărişoară, e (aproape) un nivel. Şi trebuie să le rămânem recunoscători pentru perseverenţa şi visul lor mare la o scenă mai mare… Şi-apoi, din multele sponsorizări făcute, ce recepţie! Abundenţă! Probabil nu s-a consumat nici jumătate din cele aglomerate pe mese. O parte de bani puşi în bucate s-ar fi putut folosi pentru o faptă mai utilă.

20.II. Zice Breban în „Confesiuni violente”: „Românii au o individualitate grăbită, prematură, se revoltă înainte de a se forma”.

21.II. Ieri, împreună cu Gh. Prini, dezvăluim colectivului intenţia de a face parteneriat, drept co-fondatori, cu editura „Ştiinţa”.

Iar noii mei ochelari sunt simţitor tot mai obosiţi: lentilele – dreapta 4,5, stânga – 5 dioptrii. Şi suma fabuloasă: 150 de lei (un salariu).

În dialogul pe care l-am avut acum vreo 5 ani şi intrat apoi în „Spunerea de sine”, vorbind despre psihocomportamentul românilor aflaţi în exil, Andrei Pleşu îşi amintea că Mircea Eliade, pe când l-a cunoscut în 1976 la Paris, la o anumită întrebare a lui Pleşu zice: „Stai să-ţi arăt, am o notiţă într-un caiet despre chestia asta”. Şi s-a dus la sertar, l-a deschis, caută caietul, ca până la urmă să se dumirească: „Ah, l-am uitat acasă!”, acest acasă fiind Bucureştiul pe care îl părăsise cu 40 de ani în urmă. Şi despre acel acasă şi despre acel caiet cu note, găsesc în „Jurnalul” lui Eliade, din iunie 1952, următoarele note de dramatică nostalgie: „Uneori îmi amintesc de ţară, de ce am lăsat acasă – manuscrise, jurnal, corespondenţă, bibliotecă – şi mă întunec. Toate acestea le-aş putea pierde, dacă nu le-am pierdut deja. S-ar putea să nu mai găsesc nimic, să nu mai am nicio „amintire”, nicio urmă precisă a copilăriei, adolescenţei şi tinereţii mele; să mă întorc – dacă mă voi mai întoarce vreodată – într-un oraş în care nu voi mai regăsi nimic de ce-a fost al meu (o scrisoare din adolescenţă), un caiet cu însemnări, o fotografie, o carte pe care am citit-o…” O parte din viaţa pe care am trăit-o…

UN DIALOG: LUCIA NEGOIŢĂ - LEO BUTNARU

HARUL DE A TE CONTEMPORANEIZA, 
DE A REZONA CU MODIFICĂRILE DE SENSIBILITATE CARE SE ÎNTÂMPLĂ MEREU ÎN LUME

– Dragă Leo Butnaru, chiar în ziua aceasta de septembrie, când aştern întrebările pentru un dialog amânat de mine o vreme, participi la Festivalul de Literatură „Bucureşti-Chişinau-Orheiul Vechi”. Ai fost printre poeţii selectaţi şi aplaudaţi  la „Gala Poeziei Române Contemporane” la Alba Iulia, în urmă cu puţin timp, după ce ai fost la Bucureşi în calitate de  nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor pe 2014, pentru masiva traducere din Osip Mandelştam. Eşti „aici” si „acolo”, cu o energie pe care şi-o doresc mulţi, mereu generos, zâmbitor, fratern. Nu duc mai departe portretul, fiindcă au făcut-o înainte-mi domnii Grigurcu şi Ştefănescu, în rânduri memorabile. Coincid impresiile lor cu întâlnirea noastră „pe sticla” TVR, în urmă cu vreo 20 de ani. Între timp, au apărut în cascadă cărţi de poezie, eseuri, traduceri, interviuri, ai la ora aceasta o bibliografie care ar pune pe gânduri un confrate atent la tot ce se întâmpla în jur. De unde vine această putere de muncă în care împarţi cu sârg propriile tale roluri? Au fost la început, poetul, poezia...?

– În iunie 1928, Nikos Kzantzakis îi scria fratelui său: „... cu tensiunea care mă caracterizează mă grăbesc să epuizez micul fulger al vieţii”. Să admitem că acesta e şi motoul la răspunsul care urmează.                

În perioada debutului oarecât avansat, adică după ce publicasem deja unele texte, încurajatoare prin însăşi faptul că îmi fuseseră publicate, mintea înfierbântată îmi era plină cu titluri de cărţi şi de ardoarea dorinţei de a le scrie cândva. Probabil, acea ardoare era un fel de motricitate care mobilizează. Nu doar mă punea la muncă, ci mă şi învăţa cum să o fac. O stare care devenea un modus vivendi de „pe mine mie redă-mă” în libertatea dumnezeiască a scriitorului, ca un continuum; un mod de alegere, de opţiune voluntară. Iar în volumul meu de debut înclin să cred că se aflau in nuce cărţile-mi ce aveau să urmeze, în care pasiunea pentru avangardă, pentru viziunile ei nu ţine de subsidiar, de subtext doar, ci de arsenalul activ al scrisului.

 Nu o dată unii colegi amintesc că, în stânga Prutului, eu aş fi cel mai fecund, cel mai modern sau cel mai clasic (ca spirit) etc. Dacă o fi aşa, probabil e din motivul că am priceput limpede ce trebuie să facă un scriitor, cum să facă şi să înţeleagă ce-i stă în puteri, ce are în dotare şi să nu trândăvească.

Nu este exclus să fiu asemeni celui care a înţeles şi faptul că el trebuie să devină propriul său... vechil! Care are grijă – mare şi principială – să nu cedeze „perfidelor, iresponsabilelor” stăruinţe ale cotidianului de a-l scoate de la locul de muncă, din lectură, studiu. Pentru că nu sunt a bune cedările scriitorului în faţa ispitelor cotidianului, în faţa stăruinţelor lui... (Uite un caz evident de delimitare între stăruinţă şi străduinţă: stăruinţele cuiva întru a te pierde şi străduinţele tale de a te forma, întrupa, consolida.)  De cum ieşi mai des din casă decât strictul necesar, este imposibil să nu dai şi „să-ţi dăruieşti” timpul zădărniciilor.

Dar la început, precum zici, dragă Lucia Negoiţă, a fost poezia. Nu ştiu dacă e adevărat că poezia e superioară logicii, iar unirea lor e filosofie, după cum afirma cam pe la începutul sec. XIX John Stuart Mill, însă ea îţi oferă, prin sugestie, alte linii ideatice de urmat, de dezvoltat, mai ales dacă, într-o anume măsură, te simţi şi tu legat atât de poezie, cât şi de filosofie. Acelaşi John Stuart Mill îi recomanda lui Tennyson să devină... filosof, deoarece în creaţia sa lirică poetul nu poate evita completamente prezenţa meditaţiei teoretico-filosofice şi, aşadar, trebuie să aibă grijă ca „teoria lui despre viaţă şi despre lume să nu fie o himeră a creierului său, ci rezultatul temeinic al unei gândiri solide şi mature; el trebuie să cultive, cu toată devoţiunea, atât filosofia, cât şi poezia”. În virtutea unor simbioze personale, ce mi se întâmplă în travaliul poetic şi cel eseistic, precum în seria de texte intitulată „Cosmograme”, spre exemplu, bineînţeles că împărtăşesc o astfel de opinie, poate că nu în mod atât de tranşant, dar, în principiu, – da, este necesară nuntirea lui Orpheus cu Sophia (alias – Înţelepciunea).

– Despre locul naşterii aş vrea să vorbeşti în continuare: Negureni, Teleneşti, Orhei. Aceasta e zona geografică, pe care o identific pe hartă, dar  ce îmi spui tu care a-i trecut prin „mica  istorie”  şi prin  „marea istorie”? Şi ce duci mai departe din istoria părinţilor tăi?  Pentru mine, Basarabia  se încarcă de o emoţie copleşitoare.