marți, 22 martie 2016

UN MARE POET DE LIMBĂ FRANCEZĂ




Soarele şi apa

Apa mea nu ascultă
apa mea cântă ca o taină
Apa mea nu cântă
apa mea exultă ca o taină
Apa mea lucrează
străbătând radios stufărişul până-n laptele zâmbetului
Apa mea e un copil mic
apa mea e un surd
apa mea e un gigant care-mi ţine pe piept un leu

O vin
vastitate imensitate
pentru biserica privirii tale complice şi somptuoasă


Tam-tam I

Lui Benjamin Péret

în acelaşi fluviu de sânge al pământului
în acelaşi sânge al soarelui spart-ţăndări
în acelaşi sânge a o sută de cuie ale soarelui
în acelaşi sânge al sinuciderii animalelor în foc
în acelaşi sânge al cenuşii sângelui sării sângelui sângiurilor dragostei
în acelaşi sânge incendiat de pasărea foc
bâtlani şi ulii
avântaţi spre-nălţimi incineraţi de ele


Spirale

noi mergem

atârnă preşuri de papură

(călăul a uitat să-şi facă ultima toaletă)
noi mergem

braţe frumoase atârnând ca ferigile şi fluturând a despărţire
când nimeni nu aude noi mergem

ierburi înalte rup inima exact în momentul în care phoenix renaşte
din cea mai înaltă flacără care o devoră
noi mergem noi coborâm arborii îşi ascund faţa

şi visele lor în scheletul braţelor fosforescente

cercurile pâlniilor se închid din ce în ce mai repede
acesta e capătul infernului
noi ne târâm noi înotăm

noi înfăşurăm tot mai strâns adâncurile pământului
ranchiunele oamenilor resentimentele raselor

şi resacuri abisale ne aruncă

într-un hăţiş de liane

de stele şi de frisoane

sâmbătă, 19 martie 2016

Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea



Alphons Allais, "Dreptunghiul..." - pardon! - 
"Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea" (1882)


 Dacă nu ar fi intervenit elementul literar, fie acesta înglobat într-un simplu titlu de tablou, ce reprezintă un banal dreptunghi monocrom, pictat de francezul Alphonse Allais în anul 1882…
Da, dacă autorul nu i-ar fi pus titlu, acel „tablou”, ca de la sine, s-ar fi „autointitulat”, pe înţelesul celor ce dădeau cu ochii de el, drept ceea ce era : „Dreptunghiul negru”. Însă autorul l-a literaturizat, botezându-l uşor metaforic, cu destul umor (avan-post-modernist, s-ar putea spune): „Combat de nègres dans une cave, pendant la nuit”  („Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea”). Fără acest titlu (…plin de literatură), ceea ce Kazimir Malevici avea să dea, în 1915, drept „Pătratul negru”, putea fi calificat drept cvasi-plagiat. Adică, rusul de origine poloneză nu a schimbat decât figura geometrică, încolo prioritatea „artistică”, stilul, concepţia, culoarea etc. aparţinându-i franţuzului, care a fost şi scriitor, de la care s-a revendicat dadaismul, suprarealismul. Iar în pictură – conceptualismul, suprematismul. E drept, a punctat literar-metaforic şi Malevici, subintitulându-şi pătratul negru „icoană neînrămată a timpului meu”.
Să se mai spună cumva, că pictura (de orice fel sau… în nici un fel) nu este beneficiara literaturii!

Kazimir Malevici, Pătratul negru", 1915

vineri, 18 martie 2016

UN VOLUM BIOBIBLIOGRAFIC



MINISTERUL CULTURII AL REPUBLICII MOLDOVA
BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A REPUBLICII MOLDOVA

Director general: Elena PINTILEI
Alcătuitor: Zinovia MARCHITAN-BUTNARU
Ediţie ingrijită de: Elena TURUTA
Indexuri auxiliare: Maria SARGUN
Redactare bibliografi că: Maria Sargun
Redactori: Elena TURUTA, Cornelia HINCU



Iaşi, 2016, 450 pag.

Notă

Prezenta biobibliografie este consacrată poetului, prozatorului, eseistului, traducătorului, criticului şi istoricului literar Leo Butnaru.
Volumul vine în continuarea informaţiilor de specialitate inserate în alte două lucrări similare, apărute în anii 1998 şi 2005, primul – alcătuit de Maria Soltan, al doilea – cu completări şi indici auxiliari de Tatiana Donţu, ambele îngrijite de dr. conf. univ. Lidia Kulikovski. Această a treia parte a bibliografiei fixează datele din perioada august 2004 – septembrie 2015, inclusiv, fiind de asemenea completate, aduse la zi, Tabelul cronologic şi compartimentul Ediţii aparte. A fost relativ modificat, completat florilegiu de referinţe istorico-literare care ar putea fi utile criticilor şi istoricilor literari, profesorilor, studenţilor, liceenilor etc.
La baza aranjării materialului se află criteriul alfabetic.
Structura lucrării reflectă activitatea literară a lui Leo Butnaru, incluzând următoarele capitole: Notă; Contur de portret (opiniile unor celebri confraţi despre protagonistul biobibliografiei); Tabel cronologic; Ediţii aparte; Leo Butnaru – cărţi traduse în alte limbi; Poeme în presa periodică şi în volume colective; Proză în presa periodică şi în volume colective; Articole, eseuri pe teme de literatură, cultură şi artă (inclusiv în alte limbi); Jurnale; Dialoguri, interviuri, chestionare cu Leo Butnaru (inclusiv în alte limbi); Dialoguri, interviuri realizate de Leo Butnaru; Volume traduse; Traduceri în volume colective şi ediţii periodice; Traduceri din creaţia lui Leo Butnaru; Muzică pe versuri de Leo Butnaru; Grafică de Leo Butnaru; Repere critico-axiologice despre creaţia lui Leo Butnaru; Referinţe istorico-literare.
În compartimentul Ediţii aparte sunt date titlul lucrărilor, locul apariţiei, editura, cuprinsul şi indicele unor recenzii şi referinţe în presa periodică.
Criteriul de selectare a materialului este cronologic, descrierile bibliografice fiind aranjate în ordine alfabetică.
Materialele apărute cu caractere chirilice (în limbile rusă, belorusă, bulgară, ucraineană, tătară) sunt reproduse în original, iar titlurile volumelor sunt date şi în traducere românească, iar cele apărute în limbile armeană şi gruzină au titlurile din originalul lor românesc. Descrierile bibliografice au fost parţial adnotate şi executate conform Standardului Descrierea bibliografică a documentelor. Abrevierea cuvintelor s-a făcut conform STAS-ului 8256-82 Prescurtările cuvintelor şi expresiilor tipice româneşti şi străine din referinţele bibliografice.
Pentru a facilita utilizarea lucrării, au fost elaborate indexuri auxiliare: Indexul alfabetic de nume; Indexul alfabetic de titluri; Indexul publicaţiilor seriale.

Selectarea surselor a fost încheiată la 10.09.2015.

Bibliografia va fi utilă celor interesaţi de vasta activitate literară a lui Leo Butnaru.
                                     *                      *                       *
                              Celelalte două părţi, apărute în 1998 şi 2005



                                

marți, 15 martie 2016

MUROMEŢ (МУРОМЕЦ) ŞI... MOROMEŢII



Ilya Muromeţ e un personaj din bâlinile ruseşti, iar Ilie Moromete - cine nu ştie? - e protagonistul din "Moromeţii" lui Marin Preda. Cine poate contribui la elucidarea unei posibile contingenţe/ paralele între originile literare ale acestor personaje? E frecvent în România numele Moromete (cu plralul: Moromeţi)? În Rusia, numele Muromeţ se întâlneşte doar în bâline. În România, Moromete se găseşte şi dincolo de ficţiunea romanescă? Cine poate veni cu vreo scânteie lămuritoare cât de cât?
Sau, poate, Marin Preda o fi pornit chiar de la sugestia numelui personajului de bâlină?




luni, 14 martie 2016

CUM SE SCRIE, AZI, UN JURNAL




18.VII.2015. Într-un interviu de acum mai bine de trei sferturi de veac, Eugen Lovinescu opina că jurnalul ar fi ,,o aruncătură de peniţă, lavă izbucnită sub presiunea unei emoţii, impresii nemijlocite şi pasionale”. Azi nu mai e peniţa. Ce ar fi jurnalul? O clipocire pe claviatura not-book-ului, o digitaţie pe ecranul „tabletei”? Dar, de cele mai multe ori, jurnalul începe de la notele din blocnotes, de pe tichete de avion sau tren, prospecte procurate pentru a te dumeri într-un oraş sau altul, pagini informative tipărite şi puse pentru vizitatori în biserici, intrări în muzee, şerveţele… Vremurile şi modificările din firea omului, din registrul emotiv al acestuia au mai atenuat din presiunea emoţiilor, plusând ceva mai mult raţionament, stil „neutru”, abilităţi tehnicist-scripturale, digitale, electronice, internautice, virtuale… – he-he, de la clasicii literaturii noastre încoace, s-a schimbat, totuşi, s-a schimbat ceva în lume şi în firea omului! Mai aproape de realitate (prezentă) e Eugen Simion, când scrie că: ,,Orice jurnal de călătorie este un extaz al şocului şi al meditaţiei”. Cu componenta meditaţie nu poţi să nu cazi de acord, însă extazului şi şocului ar fi cazul să le cauţi sinonime ceva mai domolite. Trebuie să fii un genist de dezamorsare a superlativelor, exceselor. De la augmentare să treci la o firească argumentare. Numai că aceasta nu trebuie să excludă totalmente impactul şocului cu şoapta ghiocului. Şoapta – ca taină, poezie, romantism, exotism în cumpănită dozare, de care nu se poate lipsi un jurnal de călătorie. În unul din care (probabil, dintre milioane, în întreaga lume) scriu şi eu în zorii acestei zile, în periplul meu italian.
20.VII.2015. Paginile de jurnal, mai multe dimpreună, pot fi numite şi ele „Foaie pentru inimă şi minte”, precum cea apărută în prima jumătate a secolului XIX la Braşov. Dar, aceste pagini, doar pentru inimă şi minte? Titlul deplin al publicaţiei transilvănene era: „Foaie pentru inimă, minte şi literatură”. Parcă, în măsura posibilităţilor şi îndemânărilor mele, eu nu încerc să şi literaturizez în această expunere diaristică?
Îmi dau seama că, prin travaliu permanent, de mulţi ani, la jurnale de călătorie, mi s-a consolidat un anume bagaj tehnic de regizare a textelor. Însă totul e bine, până la momentul în care tehnica nu ţi-o ia înainte, nu ţine să domine, ci „aşteaptă respectuos” să fie solicitată, când e cazul, să o aplici. O îndemânare tehnică în bune relaţii cu spontaneitatea, surpriza deschiderilor de noi unghiuri narativ-jurnaliere.
Dar, din acest punct al începutului de mileniu trei (zic, ca să dau… gravitate acestei intervenţii), nu pot să nu constat (la modul… neutru?) avantajele pe care le oferă calculatorul (notebookul, tableta) întru sporirea randamentului elaborării jurnalului: nu mai transcriu mulţimea de fişe (o parte din ele o scriu, totuşi, pe hârtie, nu se poate altfel), ci am notele, pasajele de text direct în fişier, de unde le preiau pentru totum.  În comparaţie cu acum câţiva ani, deja sunt excluse câteva operaţii, pe care le necesitau paginile scoase din maşina de scris: hârtia, plombagina (pentru copii), meticulozitatea corecturii, când operai cu radieră, lamă, pastă, lichid, bandă, pix corectoare. Iar nu o singură dată, în dependenţă de exigenţă, pur şi simplu unele pagini trebuia dactilografiate din nou.
Poate, cândva, în imprevizibilul viitor, omul doar se va gândi ce doreşte să scrie, şi textul gândurilor sale va apărea direct pe display… 

sâmbătă, 12 martie 2016

CEL MAI RADICAL FUTURIST RUS (130 de ani de la naştere)

Aleksei KRUCIONÎH                                                                                   

(1886 – 1869)


În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:

Dâr bul şcil
ubeşciur
skum
vî so bu
r l ez –

fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiara de cuvinte sau, în aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte – ca pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental), în originalul albiei sale ruseşti numit  zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.


Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani,  mica şi ne-tandra sa  fiară de cuvinte avea să se dovedească incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl futurismului rus. În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se stabileşte la Moscova, unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta, „Cununa”, la Herson, de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/ păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt, „Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus, în cadrul căreia este  lansat celebrul manifest scandalos O palmă dată gustului public.
În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai recentele odinioare. Precum scria V. Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist, poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.



DIN SAHARA ÎN AMERICA

Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci
năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare
având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă
periem de parcă am şopti din greşeală
când păşeam pe zgârie-nori
săream uşor de la primul
până la ultimul
celor ce cred nu le e jale de un argint
aruncaţi-l şi noi tronând
ne tot adâncim după pahare
se-mprăştie buclele
lovii cu securea
marea adie în continuare
pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei
crânguri bărbierite
şi ştiţi cine le...vă daţi seama?
Strâmboumili groteşti-din-grotă câini
din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete
simple nu vor rezista ce beau tihnit
semilumină a nopţii e friguros să priveşti
în negrogalerii noi nu suntem
noi suntem aruncaţi la marginea lumii
vedem după steiuri mergem la biserică
să spunem vorbe deocheate
când câinii pleacă le rămâne gheara
smocuri de blană stau împrăştiate oriunde
tremurând acele semne n-au cum să le găurească
nici peştele nici muntele
câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise
dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în
partea opusă câinii cască suntem liniştiţi
nimeni nu ne spânzură nu se spânzură
ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă
şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm
îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate
de-ar face pentru burtă
clătite nu încap sunt sprintene
nimeni nu ştie
cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel
şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră
şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată
stăteam în faţa ei căzând cu capul
şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală
îmi desenează urechile
unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri
iar la mijlocul frunţii
cuvântă o bătrână tânără
şi atunci
pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră
şi vom forţa scărpinările dintre
planetele ce se văd printre fostele frunze
ni se deschide ochilor prăpastia
şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte
urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit
planeta că negruviermele ascute cifrele
noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi
când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră
cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi
regina fecioarelor putină
cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă
şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi
mişcarea reginei se schimbă alta începea deja
însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul
şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini
perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra
piatra neagră trăsăturile muierii-mahăr despre care
se sfărâmaseră multe vânturi
noi într-o parte
amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de
ochii cabalini ai reginei fecioare
dar câţi au tot rugat au ars jertfe
dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi
uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară
coarnele despicătura
străluciră trebuie ucis
izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele
doar taie dulăii strănută
nevinovatul
e-e zeul
ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?
Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară
precum cuiul iarbă peste taur
amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi
ne uscăm
înmulţeşte piatra brută
pădurea tot copaci greu de marcat graniţele
capetele când sunt mici şi mai mult se pare
mai puţin bolnave
topazul e fumuriu nu e ignifug
apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma
se va îneca din nou
s-au şters numele de pe scoarţa copacilor
vom creşte ca iarba pe cerbice de taur
toate bogăţiile ei sunt la noi
n-am devenit mai bogaţi
şi perla îmi va încălzi trupul ce slăbeşte
şi mâinile nu-i vor albi
dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă
în iarbă
şerpuiesc
se adună oasele
baie fierbinte
nu îndrăznesc câinii
se rotesc în jurul cozilor
tulpinile au încremenit
când eu îmi luai avânt să înalţ
acutoinsulele afinelor
m-au primit
dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic
vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ
se aştern lui adulmecă
cu capul se mănâncă
începe să bureze
topazul e greu de deosebit de olmaz
creierul şarpelui e de leac
capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni
trupurile ne încăpeau în firul de praf
os de mamut sub coajă de tei topită
dacă ne vindecă
şi noi ne-am lipit palmele de os şi ochii
înmărmureau
pădurea deveni ca ţepele
fluturară batiste
şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt
totul fu acoperit de un grilaj
bărbaţii îşi salvară bărbile
îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală
sub bărbia câinelui bălos
se culcă obosit
furtuna-i departe
ceată de femei-vânători vesele
eu venii de aiurea
la câinele meu
lângă casă – ţeapă-naltă
aşa şi se cere în harţă
în chiţimie ploşniţele înţeapă des
şi prafu-i până la cer
dar sunt fericit de puţin
chiar de-i alb în jur
chiar de aud mişcarea bolţilor...
roată grea...
dar mi-am strâns botul –
tu necurate! nu câine...
e cald cu smolitul alături
rumeg piele
dar sare mi-ar mai trebui
să-mi frăgezesc gâtul
ţin minte cum mă băteau
pentru prietenia cu tine
dar s-au risipit relele
peste noi o casă povârnită
ca santinelele
bat cărăbuşii
odinioară cum mai tresăreau
simţind împunsăturile
picioarele mi-au ajuns la grindă
dincolo de ea vibrează cântecul
mult alean zadarnic e-acolo
însă mie nu mi-e strâmt de loc
toată vesela noastră
o ceaşcă goală
nu apasă pe dedesubt
o hârtie albastră
împreună cu amicul ne-am încovrigat
e greu de respirat
a te întoarce pe cealaltă parte – mare problemă
gâtlejul se culcă peste mine
dinţii mei fără-ncetare
pielea mi-e destul de tare –
mă mănâncă spatele cu buzele
apeşi pe scândură ploşniţa
...colo în ungher spânzură o furculiţă...
nu trebuie să te rod –
când vom da de pleşuvie
vom coborî...
ce vise mi se mai arată
curând mă voi însănătoşi atunci
voi prinde a goni iepurii
barba nu-mi va atârna-ţurţure
şi mă voi zvânta cu sare
întărindu-mă cu smoală
însă spulberat de praf
nu voi mai cerca visare...

(1913)


*     *     *

...Idiot ritos mă izbii de masă
Dorind fruntea ori lemnul să sfărâm
Şi mă ridicai în şir de Sodome
Pe toţi uimindu-i credinţa de sălbatic

Pe hornul înflăcărat drăceşte
Voi urla înfulecând jarul
Burta umplându-mi cu orice jumări
Râgâind pe urmele îmbrăţişatelor perechi...

Şi între dinţi topitu-s-a rafinatul zahăr
Al nevinovatului oscior de copil
Eu sunt ochiul de lup vindecător sunt
Criminalul june fu ars ca-n clocotul de var

Şi iată – prinse a se-nroşi piciorul de oţel
Al celui care nu cunoaşte boli
Ceva ce-aduce-a răzmeriţă sau pateu
Ce-ar fi folositor patriei să zicem

A-a! Hulpav prinde-voi să-nfulec oameni
Ce mi-s mie legi şi interdicţii?
Şi cu ciolanele voi arunca în gloată
Să amuţească-n veci molâii gură-cască

(1914)

joi, 10 martie 2016

CÂTE ORGANE ARE CORPUL UMAN?...




Vasili KNEAZEV                                                                                         (1887 – 1937)


În grilele tipologice ale secolului de argint al literaturii ruse, dimpreună cu Saşa Ciornîi, Vasili Kneazev „e repartizat” la capitolul „satirici” chiar de faimosul comisar al poporului  pentru învăţământ, bolşevicul – dar, să menţionăm, şi intelectual – Anatoli Lunacearski. Se poate şi aşa. Numai că mie Kneazev mi se pare a fi un scriitor sui generis modern, novator (ceea ce, parcă nu s-ar referi – şi – la... satirici)…

 RINICHIUL RĂTĂCITOR

Imn

1

Sus, sus,
Printre indiferente stele,
Prin voinţa destinului
Apter-ascultătoare
Rătăceşte o cometă,
Adânc, adânc
Printre organele corpului
Omenesc,
Prin destin
Supus întru totul,
Rătăceşte rinichiul.
Cei doi fii ai beznei
În egală măsură
Poetului îi sunt
De-apropiaţi şi de-amabili;
Precum unul, şi celălalt asemeni:
Astrul lui Lucifer –
Cometa,
Fratele lui Agasfer –
Rinichiul.

2

Din natalul său ungher
Desprinzându-se (de ce?),
Rinichiul rătăceşte la-ntâmplare
Prin hăţişul tristului meu corp.
Leit june nebunatic
Ce părăsi pe totdeauna
Tihna cuibului natal
Spre-a se afunda naiv
În neliniştit tumult
De prea agitată viaţă.

3

Bate inima?... Ei şi?
Ce rost are-astă bătaie?! –
Şi burta, să-ţi spun, se (z)bate
În cea oră mai de jos
Când digeră hrana. Plânge
Inima?... Ce-mi e de lacrimi?
Forţa e-n flăcări de protest!
Sau din cuvinte să porneşti
Vreo furtună, şi-apoi să stai
Bine mersi... nemişcat, la locul tău?
Nu! Mai bine te desprinde
De natalul colţişor
Şi întreaga noapte-n beznă
Să-ţi porneşti vagabondajul
Ca un rinichi rătăcitor.
----------------------------  
La gunoişte, nu câinii
Scurmă sordide mormane,
Nici nu-s viermii cei ce râmă
Orişicare acareturi –
Ci e liberul organ –
E rinichiul care vrea
Temniţa a dărâma.


(Din: Leo Butnaru, „Panorama poeziei avangardei ruse”, Iaşi, 2015)