…Cred că am mers spre înţelegerea, mai apoi spre
cercetarea avangardismului începând chiar cu prologul acestuia, care poate fi
considerat expresionismul german. Am citit atent, ca vrăjit, aş putea spune,
autorii emblematici ai acestei fenomenologii care a îmbinat mai multe direcţii
în poezia primelor decenii ale secolului XX, din interacţiunile cărora aveau să
purceadă futurismul, suprarealismul şi dadaismul.
Bineînţeles, când un poet-debutant-adolescent citeşte
pe importanţii autori de până la el, (fie) programatic (ceea ce se întâmplă, de
fapt, de mai puţine ori în cazul novicilor), dar, în special, pe cale…
natural-bio-spirituală, ca de la sine, adică, junele fiind „orientat” de
intuiţie, învaţă de la predecesorii deschizători de drumuri, curente, şcoli. În
texte, le remarcă elementele, particularităţile pregnante, exemplare ca esenţe
expresive, ca metaforă, formulă, aducere stilistică din condei etc.
Aşa că eu nu aş putea spune cum „am învăţat” (şi)
de la poeţii expresionişti germani, ce şi cum simţeam (cât mai obiectiv…), când
îi citeam, îi îndrăgeam, apropiindu-mă de abisurile lor („prăpăstiile pân’la creste umblă”, Ricarda Huch), însă acum, peste
aproape o jumătate de secol, pot
presupune unele momente/ accente de receptare şi, poate, chiar de germinare în
firea mea (firavă) a unora din esenţele acelui discurs avan-avangardist,
bazându-mă, să zicem (de ce nu?), pe unele din sublinierile/ evidenţierile pe
care le făceam, pe când eram student la anul întâi universitar (1967-1968). E
vorba de remarcile/ sublinierile pe care le găsesc în cele două volume „poezia germană modernă – de la stefan
george la enzensberger” (chiar aşa: în titlu nu există nicio majusculă),
apărute în 1967 la „Editura pentru literatură” – o antologie de Petre Stoica,
minunatul poet cu care, la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut, aveam
să ne împrietenim, să dialogăm, să ne reîntâlnim întru chef de viaţă şi
literatură şi prezenţa căruia e una fremătător-luminoasă, pastelat-păstoasă în
jurnalul pe care îl tot scriu de pe la 1969 încoace.
Iată unele din versurile, din sintagmele, din
adagiile metaforice subliniate de mine, debutantul în literatură, în antologa
respectivă:
„Tu, care asemenea fructelor, încă nepârguit,/
zilnic de nenumărate ori cazi din pomul mişcării” (Rilke); „Noaptea stau
înăuntru./ Atunci se odihneşte secera
lunii/ blând argintată, pe umărul meu” (Mombert); „tufe de umbră”; „Ai întins
funia, fără s-o legi de nimic”; „Soarele – eu îl ajut să-ţi picteze/ frumuseţea
pe ziduri” (Lasker-Schüler); „Furtunile se despletesc”; „Mari solzi de umbră”
(Heym); „Picură pe tâmplele tale o rouă neagră –/ Ultimul aur al stelelor
prăbuşite” (Trakl); „Ce timpuri sunt aste, în care/ un dialog despre pomi e
aproape o crimă –/ o tăcere se închide peste atâtea nelegiuiri” (Brecht). (Astfel erau şi timpurile, de nelegiuiri,
în care trăiam noi, în comunism… – l.b.).
„Ca sperietori, cocioabe de vânt sunt jefuite”
(Weinheber); „şi un iz de miere bătrână porneşte/ şi stăruie în jur neîncetat/
din moartea ei îngrozitor de dulce” (Hausmann); „Lumina şovăie în mlădierea
veche,/ Trecând dintr-un tărâm în celălalt”; „Nu peste mult, s-o prăvăli şi
vântul” (Loerke); „Nopţi cu plămânii plini de fum”; „Omagii ale nopţii de
toamnă, cocori/ Treceau peste copilul iscoadă”; (Eu aş fi fost ca şi cum… debutantul-iscoadă…– l.b.) „Până în somnul rândunicilor,
subţire,/ Se strecură tristeţea luminii-ntr-un târziu” (Huchel). „A mai turnat şi otravă duşmanul, duşmanul
prin proprie ţară” (Goes)…
Sau astfel de perle-modele ale miniaturilor
poetice cu semnificaţiile esenţializate, dar radiind estetic, artistic perpetuu
(de la care presupun că am învăţat câte ceva, dacă e să mă gândesc la frecvenţa
unui astfel de gen concetti în propria-mi creaţie, inclusiv, multe, chiar în
prima mea carte, apărută în 1976):
Speranţa: „Am
mers/ să-mi cumpăr/ o cutioară cu
praline/ Speranţa./ Ghinion: şi preţul lor/ s-a urcat./ Păcat./ Nu-mi mai pot
permite/ acum/ luxul să sper” (Peter Hille).
Sau acesta, excepţional, din Brecht:
A se citi dimineaţa şi sera: „Cel
pe care-l iubesc/ mi-a spus/ că are nevoie de mine. // De aceea/ îmi port de
grijă,/ îmi cercetez cu atenţie drumul/ şi mă tem de fiecare picătură de ploaie,/
să nu mă doboare”.
