DIN REVISTA "HYPERION"

Greu de presupus

Bineînţeles nu a fost totul brusc

dintr-o dată. Sigur

deja era începutul

el aştepta; timpul deja se declanşase ca eternitate

fiindu-i în cot de se consumă sau nu

dat fiind că timpul doar este

însă nu se trece.

                          Dar să revenim:

începutul exista

deja se derula

însă încă nu era cuvântul care

pe urmă

se va spune că a fost la început.

Era un început mut. Ne-

umplut. Măcar cu ceva. Măcar cu

o formă acustică a vieţii. Cuvântul-existenţă ca sens

încă nedeterminat. Într-adevăr: care-s mărturiile despre

ce însemna acel cuvânt

care a fost la început. Era pur şi simplu

un cuvânt de dragul cuvântului

cuvânt care nu avea nici sens

dar nici nonsens

fiind pur şi simplu cuvântul pur, model, neutru

pe care omul urma să-l umple cu ceva

scoţându-l din poziţia lui de dincolo de bine şi de rău.

În acelaşi timp (şi spaţiu)

precum spuneam – in abstracto

acel cuvânt de la început fiind şi mărturie a declanşării vieţii

e drept – nenumită

nedefinită

dar suficientă sieşi fie şi prin rudimentara formă sonoră

a cuvântului care era la început.

Pentru că dacă nu era cuvântul

e greu de presupus ce ar fi fost la început.

40 de ani prin deşert

E necesar un Moise care

40 de ani în şir

ar purta toate armatele lumii prin pustiu

pentru ca acestea să uite că au fost roabe

că au fost armate;

                             în genere

să uite că au fost…

Tramvaiul

Tramvaiul numit dorinţă e cel mai zdruncinător

din câte tramvaie există. O spun

din proprie păţanie – într-o hurducăt-

ură

de la cotit-

ură

dorinţele îmi căzură din A Streetcar Named Desire

                                                                 pe când

mai aveam de parcurs doar câteva staţii (până la – credeam –

îndeplinirea acelor dorinţe căzute pe caldarâm);

                                                                         chiar aşa

să-mi fi rămas de parcurs vreo 2-3 staţii –

răstim şi răs-

spaţiu în care mi-am revenit

zicându-mi aproape calm:

Bine că nu am căzut eu.

Deja

fără nicio dorinţă

continuându-mi călătorie în acel tramvai numit dorinţă…

MOLECULA & CATEDRALA

                            Din „Jurnalul de Voronej”

10.XI.2016

Când ajungem la sensul giratoriu din capătul străzii Enghels, poetul Valentin Nervin, care îmi este de ghid, îmi arată spre un monument neobişnuit, întrebându-mă dacă ştiu ce ar reprezenta el. Zic: „Probabil, ceva simbolic legat de sistemul solar, de planete…”

Ei bine, respectiva construcţie este dedicată, cu titlul omagial – cui credeţi? – moleculei ADN (prescurtarea de la: acidul dezoxiribonucleic). Un monument al celulei fiinţelor vii, esenţială pentru identitatea oricărui organism. Colegul mă asigură că e ceva unic nu doar în Rusia, ci şi în lume. Îl cred pe loc.

Monumentul are o istorie. În popor, i se spune „Molecula ADN”, pe când, în concepţia autorului, el e dedicat ştiinţei în general. Are deja o istorie de aproape patru decenii, punctată de momente curioase. Iniţial, a fost instalat în oraşul Zelenograd din regiunea Voronej, ca simbol al institutului radioelectronicii. Însă, neobişnuita compoziţie nu veni pe placul orăşenilor, astfel că administraţiei locală schimbă monumentul pe câteva tone de metal şi opera de artă vizuală ADN, să zic aşa, a fost adusă la Voronej, cu populaţie mai luminată, cum ar veni, şi instalat unde se află şi astăzi.

Numai că ADN-ul din inox a fost pândit de alte pericole. Acum vreo 5-6 ani, construcţia-monument dădea semne vizibile de degradare şi autorităţile urbane se gândiră să o trimită la topit. Dar bine că nu! Voronejienii se ridicară întru apărarea, renovarea şi păstrarea ei. Astfel că „Molecula ADN” se profilează pe fundalul Catedralei Metropolitane şi această vecinătate, ce ar putea să pară în continuare antagonică, incompatibilă, formează, totuşi, un ansamblu curios, deci – demn de atenţie. Astfel că nici eu nu putem să trec pe lângă el cu aparatul de fotografiat… orb. Am declanşat de câteva ori. Iată una din ipostazele DNA–Catedrală.  

UN POET AVANGARDIST UCRAINEAN

POEMUL NEGLIJĂRII

I

E greu să stârpeşti

burta catarală

a istoriei

cu piatra compasiunii,

1.   Cu sute de glasuri urlătoare

hăuleşte viaţa

la banchete,

pe când

castrată molatică

îşi umple ciorapul

cu terci de hrişcă – folositoare.

2.   Mii de ani

de când viaţa boleşte

de constipaţie cronică.

3.   Cine ar fi în stare                             

să selecteze un astfel de ricin

ce ar da-n diaree

Universul?

4. Respectă pe toţi cei ce nu cred

contemporaneităţii,

dispreţul meu

permanenţa elegantelor

jobenuri.

5. Întreb:

cine m-ar putea împiedica

să-i scuip

europeanului

în mutra-i arogantă

cu un cuvânt curajos?

6. Ascultaţi

toate viperele

gândirii europene!

7. Mult timp

m-aţi ţinut captiv

legat cu mătăsurile

neputinţei voastre.

8. Iar acum sunt liber!

Temeţi-vă de frânghiile mele

zdrenţuite!

II

1. În mâinile îngreuiate de muşchi

am toporul

şi ferestrăul, – eu

prelucrez bârnele

caselor de mâine.

2. O, cândva,

cum voi râde de voi,

când veţi îngheţa cu

frumoase proiecte

în buzunare.

3. Privind în viitor,

eu îmi imaginez cum

în pădurile acestuia

în poienele sale sărbătoreşti

creşte o mătură uriaşă

care mătură tot gunoiul

aurit de poeţi!

4. Inima mea freamătă de

presimţirea a cea are a veni,

pe când inimile voastre tremură

cu ceea ce trecător e

chiar acum.

5. Braţele mele stăpânesc plugul

ce întoarce brazde de-o sută de puduri,

pe când voi

scurmaţi cernoziomul

cu degetele!

Mi-e milă de voi,

o, contemporanilor!

III

1.      Eu voi fecunda limbajul

Cu sperma imaginilor îndrăzneţe!

2. Va fi vesel să creştem

Kievul viitorului

din craniul fragilei contemporaneităţi!

3. Plăcut e

să-ţi usuci sufletul

la flacăra mâniei!

4. Ce plăcut e să

sfâşii inimile voastre

cu ghearele dispreţului!

5. Plăcut e să baţi cuiele în

sicriul trecutului

cu ciocanul propriei tale forţe!

IV

1. Din tunurile fanteziei

voi trage furios

în jocurile voastre

din văile trecutului.

2. Ţipetele vulturilor

sperie sufletele

voastre infantile.

3. Şi veţi scheuna

precum câinii bătuţi,

alungaţi în grotele

religiilor nevoiaşe.

4. Astfel din adâncul inimii mele

arunc în voi necruţătorul dispreţ,

o, contemporanilor!

1919

MAI SPUNE S-ADUCĂ NISIPUL/ ŞI-NTOARCE CLEPSIDRA...

Filosofie şi flori de in

Filosofia e totdeauna recunoaşterea situaţiei albastre

că de fapt viitorul este incert

printre măruntele flori de in cert

şi vineţia coadă de peşte fiert

în vălurirea sa dunăreană răspândită spre nordul european

ca o roire-unduire de insecte sinilii care

peste unele hotare

lasă dungă lată pe stindardele statelor (rar ţară

în drapelul căreia să nu fie prezent siniliul

însă nu din cauza acesta situaţia unora din ele e cam albastră…);

                                                                                         vălurire

ca o dinamizare prin surprinzătoare fluctuaţii

şi ramificaţii de perspective cumulative

când albastrul filosofiei

                                      ca situaţie

şi al florii de in

                         ca frumuseţe

captează şi pune la respect

toate celelalte adjective.

La „Uriaşa” lui Baudelaire

Cele două coline îngemănate au asemănare

cu genunchii uriaşei lui Baudelaire (Parcourir à loisir ses magnifiques formes ;
Ramper sur le versant de ses genoux énormes) care

se pare

cu trupul ei ar fi putut cuprinde

sau ocupa, se prea poate

întreaga ţară a piticilor cu tot cu Guliver

ba chiar ceva din formele-i revărsătoare

ar mai fi dat şi peste hotarele

ţărilor învecinate.

Aici, în preajma satului meu de baştină ce doarme

                                                       nonchalamment à l'ombre de ses seins

supradimensionaţii genunchi ai fabuloasei franţuzoaice

sau, să zicem, femei universale

sunt haşuraţi în terase de potecile croite dintr-o raţiuni geometrice neclare

de bucolicele turme de mioare

din urmă lor cu ciobani sadovenieni (de altfel

de ce uriaşa nu ar fi chiar Vitoria Lipan?) care

parcă i-ar trece uriaşei printre picioare

rustic, a nepăsare

altfel spus – olimpian.

Şi doar dulăii, din vreme în vreme, se opresc, adulmecând voluptos

a ceva suspect

a vânătoare

pe colinele, printre colinele fabuloşilor genunchi de arătare

seducătoare

Uriaşa 2

…Că ea de pruncuţă încă a fost uriaşă

nesăţioasă

de-ai fi zis că e

sora geamănă a lui Gargantua!

Când era alăptată

se părea

că ea

nu sânul

ci inima mamei sale o sugea!

Mai spune s-aducă nisipul…

(Bacoviană)

Din sfaturi rămase în minte

E unul destul de cuminte:

Nu râde… Citeşte-nainte.

Dar ai grijă, dragostea mea,

Din veci, orişicât ni s-ar da,

Blestemat e de-a se spulbera.

De-i timp de florii sau iernatic,

Simţim cum, furiş, fantomatic,

Pe la geam adulmecă hidra...

Mai spune s-aducă nisipul,

Iubito,

Şi-ntoarce clepsidra…

Craiul nou, semiluna…

Ca totdeauna, iată

craiul nou seamănă cu o clanţă

cu care cândva ţi se deschidea de vacanţă

asta până ai crescut

ai mai prins la putere

după care

la un moment dat

clanţa unghiei de lună nouă ţi-a deschis spre

luna de miere (de altfel

cu mai multă eleganţă

şi luna de miere fiind sinonim de vacanţă

pe nişte Canare

sau la vreo Constanţă).

Cam de pe atunci ţi-a şi rămas obiceiul (sau

poate stilul) să potriveşti

imaginile de pe cer cu cele lumeşti

pământeşti

iar în poezie e atâta democraţie

încât din hotar în hotar

nu există deloc loc pentru Incorrectly Political

încât (fireşte, graţie inspiraţiei metaforice)

                            nu poate să-ţi scape nici cum

prin exotice oaze stinghere

însurăţei musulmani îşi petrec

semiluna de miere…

NICHITA STĂNESCU: ORIGINI

Semnătura generalului-fizician rus Nikita Cereaciukin,
cel care avea să devină bunicul lui Nichita-Hristea Stănescu

Semnătura poetului Nichita Stănescu

Statul de serviciu al generalului Nikita Cereaciukin,
profesor al Corpului de Cadeţi din Voronej

Clădirea Corpului de Cadeţi din Voronej,
distrusă în timpul luptelor din 1943

Strada Feoktistov. Aici se afla clădirea Corpului de Cadeţi.
"Cadetul" din imagine este poetul Valentin Nervin din Voronej.

Platoul de instrucţie al cadeţilor (până la 1920).

Aici a fost platoul de instrucţie al cadeţilor generalului Cereaciukin.

Epolet al Corpului de Cadeţi din Vornej
la cimitirul francez Sainte-Geneviève-des-Bois

Tatiana Cereaciukin, devenită Stănescu, mama lui Nichita.
Născută în februarie 1910 la Voronej.

Părinţii lui Nichita Hristea Stănescu

Mama şi fiul

DESPRE DO, RE, MI, FA, SOL, LA, SI

                               DIN JURNAL DE ITALIA

19.VII.2015,  Arezzo

Probabil, nu prea mulţi dintre noi s-au întrebat când şi cine a inventat gama do major şi, în genere, de ce Do, Re Mi, Fa, Sol, La, Si şi nu alte silabe-note. Apoi, ce semnifică, totuşi, ele? Iar noi, prin hălăduirea pe această vatră etrusco-romană, una din primele statui pe care o întâlnim în cale e cea a lui Guido Monaco, cunoscut şi ca Guido d’Arezzo (circa. 991-992 – după 1033). Tocmai el a inventat sistemului de notaţie muzicală modernă, elaborând tratatul (la 1025) „Micrologus”, cel mai răspândit şi influent în Evul Mediu. Guido Monaco a fost învăţător de muzică şi dirijor de coruri în mai multe biserici (a călătorit frecvent prin Italia, s-a întâlnit cu Papa Ioan al XIX-lea) şi, printre mai multe probleme pe care şi le punea în îndeletnicirile sale cu armoniile, s-a gândit să inventeze o metodă mai lesnicioasă de a învăţa melodii noi pentru corişti, ajungând, în fine, să întemeieze solmizaţia, adică un sistem de intonare silabică a notelor, în baza acrostihului din imnul închinat lui Ioan Botezătorul

UT queant laxis
REsonare fibris
MIra gestorum
FAmuli tuorum
SOLve polluti
LAbii reatum
Sancte Ioannes

În traducere din latină: „Pentru ca slujitorii tăi cu glasurile lor să poată cânta minunatele tale fapte, curăţă păcatul de pe buzele noastre întinate, o, Sfinte Ioan”.)

Denumirile notelor, cu excepţia primei, se termină în vocală, ceea ce le face plastice la rostire-interpretare. Iar silaba ut e una închisă şi nu poate fi cântată, ca celelalte. Astfel că, în secolul XVI, prima notă din octavă, ut, a fost înlocuită cu do, ce ar fi provenit, probabil, de la: Dominus – Domnul.

Interpretarea contemporană a denumirilor notelor e următoarea:

Do – Dominus – Domnul;
Re – rerum – materia;
Mi – miraculum – miracolul;
Fa – familias рlanetarium – familia planetelor, alias a sistemului solar;
Sol – solis – soarele;
La – lactea via – calea laptelui;
Si – siderae – cerurile.

Este important aportul lui Guido Monaco şi în progresul dezvoltării reprezentării notelor. În timpul ce dirija corul, dânsul folosea pentru indicarea notelor palma stângă, în alternanţa în care îndoia-dezdoia un deget sau altul indicând ce notă trebuie cântată.

Odată ce computerul-ştie-tot îmi oferă imaginea unei palme „ornamentate”, explicativ, cu notaţiile domnului Guido d’Arezzo, o reproduc şi pentru cititori:

În timp, Guido d’Arezzo a ajuns să indice sunetele prin note grafice, care reprezentau nişte pătrăţele haşurate, plasate pe un portativ din patru linii paralele. Astăzi, liniile sunt cinci, iar notele – ovale, însă principiul elaborat de d’Arezzo a rămas neschimbat.

Prin urmare, împreună cu cavalerul (de altfel, a fost călugăr) Guido Monaco facem poze sobre. 

Însă avem şi motive să facem şi... poze-pompoze. Îmi vine acest joc de cuvinte, poze-pompoze, din motivul că, în mai multe locuri, pe străzile oraşului am întâlnit sculpturi de o semnificaţie (sau, poate, lipsa acesteia) destul de – cum să spun? – jucăuşă, posibil frivolă. Să zicem, două bovine, una la uşa „Macelleria/ Griglieria”, cu specificarea „porcovaca” (sau poate „vacoporco”, nu mai ţin mine; însă nu contează, sensul fiind clar: acolo se comercializa carne de vită şi de porcină), a doua chiar în spatele statuii lui Guido Monaco, pe dreapta, la vreo treizeci de metri depărtare, tot în faţa unei vitrine: o sculptură albă-lucioasă, cu talangă la gât, toată împânzită cu diverse inscripţii hazlii. Manevrez zoom-ul aparatului de fotografiat, măresc cât se poate imaginea vacii şi citesc, de exemplu, pe coapsa ei stângă: „America Birthday Starts Here! With the Coolest Sisters”. 

[E ceva să vii tocmai din America şi să scrii pe coada unei vaci din Italia! Ei bine, în acest context emotiv-informativ, îţi poţi aminti că Garibaldi e numit „erou al două lumi”: european şi american… Interesant, dacă ar fi trăit în timpurile noastre, junele Garibaldi ar fi scris cu carioca pe coada vacii (din Arezzo)?...] Nu mai reproduc şi alte inscripţii: toate sunt dovada aceleiaşi „inteligenţă sclipitoare”, inclusiv aceasta: „Cicci + Greta = Amore”… Amore care se lipeşte de acea joiană, ca şi în cazul „italienizării”, „celentanizării” unor melodii de pe Bâc, gen: „Crede-mă, amore, crede-mă”, care, recunosc, m-au dat şi pe mine în ispită, parcă nevrând comiţând o „italienizare”: „Perche, amore, perche/ Mie-mi plac ciupercile?”.

Dar să abandonăm momentele oarecum hazlii, plăsmuirile kitsch… (Dar oare mai este posibil ca lumea să se dezbaieri de agasantul kitsch ca şi generalizat, de senzaţionismul de doi bani mass-media, pentru ca să mai aibă ceva interes şi voinţă întru efort pentru a cunoaşte arta care cere, fireşte, şi oarece pregătire, instruire, adaptare, aclimatizare la suflul ei?... Greu de spus…)

SERGHEI ESENIN ŞI GALA „SCRIITORUL ANULUI” LA ROMÂNI

Acum nu prea mult timp, la Iaşi a avut loc o manifestare importantă – prima ediţie a Galei „Scriitorul anului”, deschisă într-un mod original de actorul Constantin Chiriac. El citea un poem care, pe mulţi, i-a pus la încurcătură: cine o fi autorul versurilor? Poate dacă interpretul nu omitea, în mod conştient, primele cinci rânduri, printre care şi: „Aceasta e cea mai mare spovedanie/ Prin care se mărturiseşte un huligan”, unii tresăreau de bucuria de a fi ghicit autorul. Da, Serghei Esenin!

În româneşte, poemul „Spovedania unui huligan” are vreo patru variante. Aici, eu o propun cititorilor pe a mea.

Serghei ESENIN

SPOVEDANIA UNUI HULIGAN

Nu poate să cânte orişicare,

Nu orişicui îi este dat să cadă ca mărul goldan

La străine picioare.

Aceasta e cea mai mare spovedanie

Prin care se mărturiseşte un huligan.

Eu afişez înadins o mină nefericită, 

Pe umeri cu capul ca felinarul cu gaz lampant.

A sufletelor noastre toamnă desfrunzită-mi place

Pentru urmaşi s-o fac să lumineze constant.

Îmi place când pietrele înjurăturilor

Fulgeră spre mine ca grindina furtunii râgâitoare,

Şi-atunci îmi strâng şi mai tare-ntre palme

Băşica frizurii mele, clătinătoare.

Atunci atât de drag îmi e să-mi amintesc

Iazul în lintiţă, zvon de arini sub stele

Şi că undeva la ţară părinţii îmi trăiesc,

Cărora le este în cot de versurile mele,

Dar cărora li-s scump cum carnea şi pământul,

Ca ploaia răvăşind verdeaţa în primăvară.

Ei ar veni cu furca să vă spargă trupul,

De m-aţi atinge măcar cu o vorbă de ocară.

Sărmanilor, sărmanilor ţărani!

Voi, probabil, v-aţi cam urâţit,

La fel temându-vă de dumnezeu

Şi de-al apelor duh sumbru şi vrăjit.

O, dacă aţi pricepe-n acest timp proclet

Că în Rusia feciorul vostru e

Cel mai bun poet!

Oare nu lor inima li se bruma,

Înţepată ca de spin, de ac,

Când el, desculţ, călca prin băltoace reci?

Iar astăzi dânsul poartă un joben înalt

Şi pantofi scârţâitori, de lac.

Însă mai trăieşte-n el elanul de cândva

Al aceluiaşi ştrengar din ruseştile sate.

Oricărei vaci de pe firma mezelăriei

El i se închină încă de departe

Şi, întâlnindu-se cu cărăuşi în piaţa prăfoasă,

Amintindu-şi izul gunoiului de pe ogoare,

El coada fiecărui cal e gata s-o poarte

Ca pe trena rochiei de mireasă.