marți, 21 februarie 2017

SEMNAL DE CARTE NOUĂ




      (AUTO)PORTRET SCHIȚAT ÎMPREUNĂ CU
FĂNUȘ NEAGU, ADI CUSIN ȘI ARCADIE SUCEVEANU

Se zice că subsemnatul
spirit dezinhibat
ludic
emană o energie debordantă

Mâinile și picioarele-i sunt mușchiuloase
ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice
trădând forță și vitalism (cărora
le rămâne fidel)

Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în căruntețe
pare să personifice ironia și persiflarea
iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme
se află non-stop în regim de replică

F.N. îl vedea drept diavol cu barbă
scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău și de bine
într-o lume din scoarță de măr domnesc
plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul și că
se vrea gladiator de destine
dar nu știe să și-l păzească pe al său
ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat
care trăiește totul cu intensitate
încât s-ar crede că până și supărarea îi face plăcere

(Nu e chiar așa
însă e frumos spus – nu? – despre unul care
se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva
și cele din viitor
dar fără a înceta să jinduiască secțiunea de aur)

Ce ar mai fi de spus?

A fost declarat intergeneraționist
între generațiile ce au respirat și respiră a secol XX
și secol XXI

Urbanizat sută la sută

Modern sau poate hiper-modern
și – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit

Din țărani

29.VII.2016



duminică, 19 februarie 2017

FOTBAL, ÎN COPILĂRIE, ACUM ȘASE DECENII...

Echipa gimnaziului din Negureni

Găsesc pe internet o poză cu junii fotbaliști din satul meu de baștină, Negureni, județul Orhei. Imaginea mi-a retrezit nostalgii. În  narațiunea memorialistică „Copil la ruși”  (București, 2008; 2013) nu puteam să nu-mi amintesc despre cum se statornicea fotbalul în Negurenii mei acum vreo 60 de ani, eu fiind unul din protagoniștii stadionului...

FRGMENT DIN NARAȚIUNEA MEMORILAISTICĂ „COPIL LA RUȘI”

Unde mai pui că, în interbelicul românesc, multe din tehnicismele ce prinseseră a popula epoca încă nu intraseră în vocabularul țăranului, astfel că el nu găsea termeni adecvați pentru rusismele care i se impuneau. Până și la fotbal foloseam terminologie... germană sau engleză, însă în adaptare rusească: ștraf – însemnând lovitură de pedeapsă, penalizare, dar, uneori într-o formă neaoș-localistă, destul de hazlie în rostirea celor mai tontălăi: ștrafoncă! – strigau ăștia, fotbaliști sau spectatori. Bara – ștanga (din: stange).
Păi, cu fotbalul la Negureni se depănau nuvele, povești, legende întregi! Pe la începutul anilor 50, unii din cei care văzuseră pentru prima oară o atare goană, credeau că fotbalistul mai bun e cel ce bate mingea cât mai sus! Minge grea, ce părea din piele de... hipopotam! – la locul de umblare la cameră având, de șiret, un șfichi destul de gros – insul care îndrăznea să dea cu capul în atare balon, dacă i se întâmpla să se întâlnească exact cu locul zigzagat al șiretului-șfichi, rămânea pe zile bune cu semn cabalin în frunte – vânăt, ca o danga pe crupa calului, întru protejarea acestuia contra furtului.
Colhozul cumpăra uniformă pentru echipa de fotbal, însă, la scurt timp, bocancilor („butz”) li se scoteau crampoanele, flăcăii fotbaliști care îi avea în posesie purtându-i ca încălțăminte de fiece zi... Iar când ieșeau pe teren în bocancii ăia fără proptele, lunecau pe iarbă de mama dracului și erau înjurați (trimiși și scoși) de nu se mai putea... Tricourile, purtate și ele, extra-meci, să zicem așa,  ajungeau decolorate, pe la muncile câmpului... Priveliște de greutăți materiale și de neașezare întru toate cele ce i-ar trebui unui sătean normal, unei comune de oameni muncitori...
Fotbaliștii se avântau în teren, alergau, iar câte un suporter mai aprins din fire, neastâmpărat, nerăbdător, o lua în lungul liniei de aut, încurajându-și preferatul, cu care, de fapt, era și într-un anumit grad de rudenie. Precum Zaharia Gâtlan, să zicem, fanul finului său Milușcă – de cum acesta se pomenea cu mingea la picior și o pornea, vioi, pe extrema dreaptă spre poarta adversarului, Zaharia, zis Gâtlan din cauza că avea gât lung, dar și înălțime trupească, slavă Domnului, –  Zaharia sărea de pe iarbă, alerga paralel cu finul Milușcă ce făcea minuni în teren, strigându-i, gâfâind: „Așa, șine Milușcă, așa, fă-l și pe-aista, treci de el, bravo! Dă-i înainte! Bagă de seamă! Treci și de chiorul ista! Așa! Bate!”, pentru ca toată odiseea fazei să se încheie în coadă de pește, Zaharia strigând cu năduf: „Du-te-n mă-ta de șin ce ești tu, că ai scăpat-o!” Adică, Milușcă rămăsese fără minge... Zaharia se întoarce la locu-i de mai înainte, mai trage o cană de vin – pentru că, la stadion, unii veneau cu vadra de tulburel, – înjurându-și finul până în momentul în care Milușcă se pomenea din nou în cărți bune, adică – balonul la picior, extrema dreaptă liberă, iluzia golului ispititoare, astfel că Zaharia Gâtlan sare iar de pe iarbă, luând-o la fugă întru susținerea celui pe care îl botezase: „Așa, șinule, fă-l pe răcarul ista din Chițcani, nu-i jeli, să știe ei! Bravo! Bate!... Dute-n.... of, că mă umplu de păcate... Prost mai ești, bre Milușcă, prost, fotbalist din tine – ca sită de mătase din coadă de câine... Tot de-al lui nestreleai  ai rămas!...”
Nestreleai era o poreclă, firește, care se traduce din rusește ca: „nu împușca / nu trage!” și i se trăgea ghinionistului nostru fotbalist din vremuri imemoriale, de la străbuni, iar în deplinătatea ei porecla suna astfel: Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copii acasă!, fiind cea mai lungă și mai deocheată poreclă din Negureni și poate că demnă de cartea recordurilor. Și nebuneala aceasta de cuvinte străine era moștenită, lipită de obrazul lui Milușcă hăt de la cine știe ce străbun al său care, cică, încă pe vremea războaielor dintre ruși și turci, intrase astfel în vorbă (și la apă!) cu un otoman zănatic ce ar fi îndreptat spre el pistolul cu cremene. „Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copchii acasă!” (Nu mă împușca, turcule; îți dau copeici și țigări, că am copii acasă!) – chiar așa, se zice, se rugase acel străbunic al fotbalistului nostru, întinzându-i păgânului tot ce scuturase din chimir. Dom’le, era – ba este și astăzi – o poreclă unicat în întreaga Europă, aș zice, pentru că, pe lângă ea, până și cele din registrele „sufletelor moarte” ale lui Nikolai Vasilevici Gogol nu ar fi decât un șfichi oarecare! Ce ar însemna un Gheorghi Doiezjai-ne doiedeși sau un Piotr Savelev Neuvajai-Korîto pe lângă – Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copchii acasă?! Nu, nu, comparația ține...
Iar cel mai pitoresc personaj de pe terenul de fotbal  era portarul Zanache, uniforma sa nefiind, de fapt, decât un combinezon larg de tractorist, în care arăta supradimensionat, nu știu cum, umflat ca roboții gonflabili de astăzi. Când se arunca Zanache după minge, în careul  fără iarbă de atâta călcat în picioare și frământ de portar agitat, după căzătura lui se ridica un nor de praf de Doamne ferește, încât trebuia să treacă trei-patru minute până se mai ostoia, ca să se vadă din nou unde se află poarta.
Printre noi, copiii satului, se răspândeau fel de fel de legende fotbalistice – despre maimuța-portar, căreia nimeni nu-i putea marca gol! Stătea, afurisita (frumoasă, bandita!), agățată cu coada de bara („ștanga”)  transversală și, de cum adversarul șuta la poartă, ea – țup, haț! – a și înșfăcat mingea. În ce „comandă” era maimuța? În a Braziliei, în care alta?! Însă, un rus, Butâlkin, i-a venit totuși de hac tropicalei celeia. Cum? Păi, să știți că Butâlkin avea „smertelnâi udar”, adică – lovitură mortală; da, cu piciorul drept era în stare de atare lovitură nimicitoare și, mai sus de genunchi, purta legată, așa, o fâșie roșie, care și preîntâmpina că el, Butâlkin, e în stare de „smertelnâi udar”, astfel că, tovarăși sau domni adversari capitaliști, nu vă rămâne decât să vă feriți, să vă culcați la pământ, când lovește el, Butâlkin. Și tocmai ăsta i-a și fost nașul maimuței – când lovi odată „mortal”, maimuța unde face – țup! – aruncându-se să prindă mingea, însă aceasta – Doamne ferește! – i-a intrat în borheie, adică în burtă, de a băgat maimuța cu tot cu balon în plasa porții! Așa că s-a zis cu portarul brazilienilor... Animala-tropicala ceea darwinistă și stadionul Maracana – la pământ! Jale mare în țara carnavalului... În loc să danseze, să fâțâie din fund, a plâns toată lumea pe aia a lor, beach se cheamă, adică plajă, la malul mării...
Sigur, despre fotbal depănam și alte întâmplări, de asemenea curioase, însă de gabarit ceva mai mic, de interes local, cum ar veni. Cel mai des fiind reluat modelul narativ bazat pe puterea loviturii în minge și naivitatea gospodarilor de modă veche, în ariile, grădinile, legumăriile cărora se întâmpla să ajungă balonul. Că, iată, mai duminica trecută, Joja – că știți voi ce pălitură are el! – unde dă o dată în minge, numai că aceasta în loc să se ducă cât mai sus, o luă într-o parte, nimerind în legumăria lui Grișa Gârlea. Ehe, o zburat tocmai peste sălcii – vedeți voi cât sunt de înalte, însă a trecut peste ele. Și nu era pentru prima oară când mingea îi cășuna necazuri gospodarului. Însă moș Grișa nu era acasă, da în grădină trebăluia baba lui care, și ea tare supărată, unde ia bărdița și dă în minge. Hă-hă! Și unde se întoarce muchia bărdiței în fruntea babei, încât aceasta îndată s-a și cârligat la pământ! Pentru că învelitoarea mingii e tare, din piele de porc, nu o tai cu una cu două, iar dacă dai în ea – păzea! Vine reculul și te pocnește!... (Da, recul era ca și neologism, însă nu aveam cum să nu-l memorizez – figura în manualele de fizică, îl utilizam în răspunsul curent la lecții...)
Iar unul norocos, alde mine, care se pomenise cu stadionul chiar în bătătură, poți spune, – la 20 de metri de gardul grădinii și 150 de metri de pragul casei, nu putea să nu aibă anumite succese în acaparanta Odisee fotbalistică. Diminețile, porneam mai devreme spre școală – pentru că poteca îmi era exact pe lângă poarta de nord a stadionului și nu se putea întâmpla ca acolo, și mai devreme decât mine, să nu fi apărut un altcineva, cu o minge, în care să dăm câteva lovituri. Mai și întârziam la prima lecție... Iar după masă, când eram „eliberați” de la școală, sigur că tot pe lângă poarta stadionului treceam și nu puteam să nu trag câteva șuturi la ea... Iar ajuns acasă, făceam ce făceam, chiar și o lecție-două reușeam să duc la capăt, pentru ca să aud din  vale, de la stadion: „O-o-ăi-i-i! veniți la futbol! O-o-ăi Șura, Milea, Lică, Pechea, veniți, o-o-ăi-i-i!” Era Iacob al lui Boldumea, repetent patentat pe toate liniile, însă convingător în ale fotbalului. Din pragul casei, îl vedeam cocoțat călare pe bara transversală a porții și urlând irezistibil: „O-o-ăi-i-i, veniți, bre!”, și ecoul văii în care se afla stadionul aducea mesajul ispititor spre urechile noastre.
La început, jucam în echipa mică a școlii, atacant extremă dreaptă, însă trebuie să spun că acest plasament era unul foarte relativ și la fel de puțin de „personalizat”, deoarece... Adică, vorba e că toți ceilalți coechipieri doreau, înainte de toate, să fie înaintași și, bineînțeles, să atace! Oriunde i-ar fi plasat tovarășul învățător de fizică și matematică Fialcovschi – fundaș centru, dreapta, stânga, mijlocaș stânga, centru, dreapta, – în toiul meciului ne pomeneam că, aproape buluc, atacăm cu toții poarta adversarului, lăsându-ne spatele... descoperite. Așa era echipa noastră – cam dedată hazardului, nu prea organizată și cam încasam goluri... Deci, nu culegeam noi stelele de pe bolta întrecerilor inter-școli raionale. E drept că nu duceam nici lanterna roșie, dar nici cap de serie nu ajungeam, ca să manevrăm frâul. Eram pe la mijloc, dar, sigur, am fi meritat mai mult!...

Până pe la începutul anilor 60, în ghiol (ce spațiu imens și mirific!), la stadion (acolo ar fi încăput 3-4 stadioane), în afară de fotbal, se desfășurau diverse întreceri sportive, iar eu și până astăzi mă mir ce zel puneau unii din săteni în dorința de a câștiga, de a fi primii. Odată, cel mai bun alergător, Vasile Vrăjitoru, cu picioare lungi ca de etiopian, venea cu un avans net față de ceilalți concurenți, însă el se ambiționă atât de tare să bată propriul record din vara trecută (pe urmă urma etapa raională), încât, ajuns la finiș (400 sau 800 de metri?), pur și simplu se prăbuși! Însă trecuse, totuși, trecuse linia finișului, învinsese! Chiar dacă a fost nevoie să coboare din delușor și doctorul Mazuric, să readucă sportivul în deplină fire și bună funcționare. Oricum, la fugă Vasile era cineva, o știa tot satul. Pe scurt – o celebritate.





marți, 7 februarie 2017

DIN POEZIA VECINILOR





APRILIE TROPICAL

Pe ramuri pietricele albe şi negre.

Sudul e ars-cenuşă, negru mangal.
Cerul revarsă lumini răsfirate jerbe
peste adevăratul aprilie tropical.

Ultramarin bătând spre violet
încearcă supliciu, mare sete nefirească
iar copaci obosiţi, toxici, cresc prea încet
de parcă nu ar mai vrea să crească.


*       *      *

Când e noapte
şi scrâşnesc palizii obraji metalici
şi nu răpăie tamburina de tablă,
nu trosnesc încheieturile sub piele,
nu se aude zdrăngănitul,
nici şuieratul ce constrâng sângele
din venele oamenilor,
– Spune-mi,
atunci nu i se face dor de mine
strălucitoarei tale inimi mecanice,
metalică madonă?


*      *      *

Vreau să fiu singur,
în mijlocul tuturor singur,
să nu mă vadă
nici ochii femeilor virtuoase,
nici ochii femeilor păcătoase,
nici „oamenii mari”,
nici oamenii mici,
nimeni.
Vreau să fiu singur,
ca luna în cerul pustiu
             în serile de vară,
ca felinarul stins
             pe uliţa întunecată,
ca scena în noapte
            dincolo de cortină.
Vreau să fiu singur –
să rătăcesc pe străzile oraşului pustiu,
pe trotuarele lui
             să calc în picioare toamna…
Vreau să fiu singur.


IELELE NOPŢII

Fum, foşnind în mâna hârtiei mele,
la geamul gurii deschise, rotocol, inelat.
Doar jet de pleonasme-n strănutări-bezele,
sufletul de propriul freamăt e acaparat.

Foşnete atingând abia-abia fereastra: negrii fluturi
ai înstelatei nopţi de vară. Pauze, printre ele.
În sânge – smoala setei, de poţi s-o înduri.
În noaptea tandră trec paşnice, sumbre iele.




PEISAJ

Aceste case, asemeni unor garafe destupate
cu bere somnolentă.
Ea e pretutindeni prin nemărginitele câmpuri
în revărsări de freamăte
smaraldii.
Ea umple-ochi ale inimii
pahare de cristal,
ameţeşte,
şi trezeşte în ochi
sclipirea stropilor îmbătători
ca un freamăt sonor.

Zi împovărată de soare abundent
de parcă un tren de aramă
pe o cale ferată înclinată
ar fluiera departe.
Prin împărăţia pâinii,
pe căi trasate peste ogoare,
rotocol de elice rotitoare
în zborul anului.


CÂNTEC SOLAR DESPRE TINĂ

Sălciile lucios-argintii cu limbile frunzelor zgârie cerul.
Toamnă. Din adâncul beznei, răzbat calme foşnete.
Maiestoasa lebădă a norului alb îşi oglindeşte misterul,
plutind printre prelungile stufărişului baghete.

Ca fructul mestecat în gură, saltă, urcă, coboară, 
cuvântul ce jinduieşte negrul adânc, unde tina
n-o învolbură rusalcă, sau duh de baltă, ci doară
solarul cânt ce-şi coboară, abundentă, lumina.


miercuri, 1 februarie 2017

LA PLECAREA LUI ION UNGUREANU


Cui

Lui Ion Ungureanu, la plecare

Adie a somnifer
a cloroform
sau a hibernare de iarnă.
Din zi în zi
din oră în oră
parcă ar spori deja o lumină de pomană.
Însă e ca un vis extenuat astă bogdaproste cerească
dar poate că încă în stare să anime sumara
dar mai ales sumbra tihnă...
                                               A cui?

Cui – om
dar și fier bătut în lemn de sicriu
când deja visul extenuat
e ca și exterminat
de sugrumătoarea întrebare
ce apare
sub prapuri bisericești
în mijloc
sau la capăt de drum:
Dar cui îi este dat să știe ce și cum?

Apoi
dincolo de ultima poartă – cui bătut
cui ce nu iartă...

31.I.2017

luni, 30 ianuarie 2017

POEȚI JAPONEZI


HAIKU PRIN SECOLE

În traducerea lui Leo BUTNARU

…În fine (de mai mult timp deja acest „în fine), chiar şi oarecum rigizii japonezi, care susţineau că metafora e non grata în poezia lor de formă tradiţională, au cedat presiunilor necesităţilor de înnoire a genului haiku, de diversificare a registrului stilistic, tehnic, cromatic al acestuia. Tomizawa Kakio  (1902–1962) a resimţit influenţa poeţilor simbolişti, încercând să exprime spleenul / angoasa modernilor şi să introducă, în manieră occidentală, abstracţiunea, metafora, analogicul. Iar până la el, Nakatsuka Ippekiro (1887–1946)  a introdus stilul vorbit în haikuurile sale, eliberate de obligativitatea celor 17 silabe. El e considerat fondatorul haikuului în formă liberă. A scris haiku în formă liberă şi (mereu) tânărul (1961 – 1987) Sumitaku Kenshin. Apoi descătuşarea prozodică a haikului a continuat cu Nagata Kōi (1900 – 1997), poet de un stil foarte personalizat, uneori obscur, legat de imageria decrepitudinii, singurătăţii, fragilităţii omului şi lumii lucrurilor care-l înconjoară. De asemenea, acest autor a insistat în promovarea aspectului comic, ironic în reflecţiile despre om şi lume. Nakamura Kusatao (1901–1983) şi-a exprimat nemulţumirea faţă de tendinţele ce încurajau diletantismul şi reîntoarcerea la tradiţia rigidă, fiind primul care a valorificat ideile haikuului care integrează realitatea socială, reflecţiile filosofice şi spiritul unei emoţii poetice autentice, opuse lirismului convenţional şi academismului rigid. Acestă modernizare a haikuului m-a şi încurajat să traduc unele mostre din contemporaneitatea sa. Am făcut-o prin intermediul limbii franceze, deoadrece... deocamdată, nu cunosc... japoneza...


Natsume SÔSEKI (1867-1916)


*     *     *
Fără să ştiu de ce
Iubesc această lume
În care venim să murim.

*     *     *
Umbra florilor
Umbra femeii
Amestecate-n luna voalată.

*     *     *
În această lume schimbătoare
Fă-te mai marele bonzilor
Şi siesta îţi e asigurată.

*      *      *
Lovitură în gong
În aerul stătut
Un ţânţar somnoros.

*     *     *
Plecându-te şi surâzând –
Un bob de grindină
Căzând din coc.

*     *     *
Frig pătrunzător. Eu sărut
O floare de prun
În vis.

*     *     *
Se aşeză pe umărul meu
Caută şi ea o societate
Libelula roşie.

*     *     *
Oamenii mor
Berzele se nasc
Translucide şi lucioase.

*     *     *
Dacă aş fi suveran
Peste o insulă pustie
Asta ar vi revigorator.

*      *     *
Toate crizantemele
Aruncaţi-le în
Sicriul lui.

*     *     *
Pentru cei care au plecat
Pentru cei care au rămas
Păsările migratoare vor reveni.

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

ÎN MEMORIA LUI ION UNGUREANU: 2.VIII.1935 - 28.I.2017





FILE DE JURNAL (ȘI) CU ION UNGUREANU

Tudor Zbârnea, Leo Butnaru, Maria Bieșu, Ion Ungureanu și Octavian Onea
16 iulie 1993


12.I.1971

Plec la spectacol la Teatrul „Luceafărul”, notele le voi relua mai apoi.
La casă, aviz trist: „Nu mai sunt bilete”. Zi de luni și o atare… năvală? Ba nu, explicația e următoarea: va fi prezentat spectacolul de absolvire al studenților noștri care studiază la Teatrul „Șciukin” din Moscova – „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian. Intrare – cu invitații. În fine, cu ajutorul unor cunoscuți de-ai noștri ajungem spectatori. Ambii frați Soțchi-Voinicescu, Victor și Mircea, Vlad Druc, Victor Teleucă, Ion Ungureanu, Ion Caraciobanu, Nina și Gheorghe Vodă, Andrei Lupan, Petru Lucinschi. O reîntâlnire neașteptată cu Raisa Ene! Colega mea de la școala nr. 11 „Ion Creangă” din Chișinău. Ea: „Te-ai schimbat”. Eu, în sinea mea, dar de bine: „Tu – și mai mult”.
Bravo tinerii din scenă! Gheorghe Urschi – de perspectivă. Gest-verb convingător.  Pe Ion Arachelu îl cunosc și din alte evoluții – „Zece ierni pentru o vară” (nuvelă cinematografică), Guliță din „Chirița în provincie”. De data aceasta – cam palid.
După spectacol, se iscaseră discuții despre Mona. Victor Teleucă în răspăr cu jurnalistul-radio, pe care l-am cunoscut, cândva, la o nuntă, apoi, altădată, la Teatrul „Pușkin”; se dăduse în confesiuni despre prietenie. Jurnalistul susținea că actrița-Mona a evoluat destul de slab. Mi se ceru și mie părerea. Coincidea cu cea a lui Teleucă. Mona – provincială ca inteligență, aristocrată ca maniere. În primul caz – își dezvăluie natura adevărată, „schilodită” de îngustimea preocupărilor care n-o obligă să-și dea provincialismul pe față (nici nu știe, încă, de… Ursa Mare). În al doilea caz – spilcuirea aristocratică ce poate modela până și un manechin.. actrița ce juca acest rol ar fi trebuit să se teamă de căderea în extreme, să n-o facă nici pe provinciala sadea, nici pe prea aristocrata… uneori, precauția e contraindicată. Probabil, tocmai dintr-un exces de precauție actoricească, în comparație cu celelalte personaje, Mona s-a aflat în penumbră. Actrița își revine abia spre finalul spectacolului. Unde mai pui că, pentru o debutantă, este foarte greu s găsească un echilibru între provincialism și aristocratism. De aici – prudența…

14.VI.1971

Am procurat câteva cărți. Surprins: abia când mă întorceam la cămin, am aflat că la Teatrul Național e o seară omagială Vasile Alecsandri (150 de ani de la naștere). M-am grăbit, revenind în oraș. Aveam motive să cred că la teatru va fi puțină lume. Anunțuri n-au fost, studenții sunt în perioada de examene. Dar m-am pomenit „săltat” la al doilea rând de balcoane, cel mai de sus. Nu mai erau locuri. Vede-se, țin moldovenii la ce țin. Cuvânt de deschidere – Pavel Boțu. Bogdan Istru a ținut să expună într-un mod afectiv biografia „regelui poeziei”. Prezent și Serghei Baruzdin, secretar al US din URSS. Printre altele, a spus că, pentru prima oară, a auzit de numele lui Alecsandri în 1944, când trecea, ostaș, prin Moldova. Cică, îl rosteau țăranii, orășenii, încercând să-i redea câte ceva din opera lui, în rusește. Mai apoi, 1-a citit în traducerea lui Lugovskoi. „Paralelele literare sunt, de regulă, riscante, însă mie unuia mi se pare că Alecsandri pentru moldoveni e ca și Pușkin pentru ruși”, a mai spus. I-a înmânat lui Boțu revista „Drujba narodov”, al cărui redactor-șef este – noi traduceri din opera lui Alecsandri. La 28 iunie, bardul va avea seară festivă la Moscova. Ion Ungureanu a citit „Miorița”, iar un actor rus – „Plugul blestemat”. Au fost prezenți (!) Bodiul, Pascari, Ileașenko, Lucinschi. Pentru prima oară, transmisiune TV în direct. Spectacolul „Chirița în provincie”. Protagonist – Ion Sandri Șcurea. Mai palid decât Dumitru Caraciobanu. Al doilea, câștiga prin burlescul debordant și inventivitate ad hoc. Guliță n-a fost jucat de Arachelu. Foarte slab (n-am reținut numele actorului). Cred că reprizele, replicile în care actorii se adresează publicului spectator trebuie remodelate. Chiar conținutul replicilor – actualizat. Niște sensuri paralele.



27.II.1977

Suntem tot mai des „ciupiţi” de C.C. Literatura publicată în „Tinerimea...” le cam stă în gât. Merge greu. Unii inşi au grijă să fim ţinuţi în şah permanent. 
„Sovetskaia Moldavia” critică „Mirosul de gutuie coaptă” a lui Druţă. Nuvela a apărut încă acum patru ani, însă, aici, tot atâta vreme a fost trecută sub tăcere... Acum?... Vedeţi, ’neavoastră... Se ştie de unde porneşte campania.
Şi tocmai acum câteva zile mi s-a ivit ocazia să plec la Moscova. L-am rugat pe Ion Druţă să-mi facă rost de un bilet de favoare pentru „Sfânta sfintelor” (Teatrul Armatei; regia lui Ion Ungureanu). M-a invitat să-i fac o vizită acasă. Plecând de la el, am rămas convins că, acolo, la Moscova, Druţă e mult mai informat decât s-ar crede despre cele ce se pun la cale la Chişinău. Zicea că vrea să rupă orice legătură cu editurile şi teatrele din Moldova.
Mă mustră uşor că aş fi, chipurile, prea timid. „Şi atunci, la întâlnirea de la Institutul Agricol, când te-am cunoscut, rămâneai la vreo 20 de paşi în spatele nostru” (modul lui de-a exagera cu bună intenţie...). Excesul de modestie îl tratează drept un neajuns al moldoveanului. „Suntem prea nu ştiu cum, aşa...”
Îmi arată decupările recenziilor la spectacolele sale, apărute la Vilnius, Tula etc. Elogioase. Mai zice: „Sovetskaia  Moldavia însă nu pot s-o citesc. Cam ştiu ce scriu. Mă pricep”. (Însă numărul curent al gazetei chişinăuiene îl avea la îndemână!)
La Moscova te poţi întâlni şi cu cei cu care ani de zile nu te-ai văzut la Chişinău: compozitorul Ion Macovei, sufletist, f. talentat, cuceritor prin felu-i de-a fi.
La spectacolul „Sfânta sfintelor” – foarte mulţi moldoveni. Moscova parcă focalizează, dar şi risipeşte iremediabil.


Cu Ion Ungureanu. 4.IX.2014
Biblioteca Națională a Moldoveai

22.IV.1993

La USM, întâlnire cu D. R. Popescu, însoțit de două ziariste ce au a oglindi evenimentul premierei piesei „Muntele”, montată de Teatrul „Alecsandri” din Bălți. Îi propun un dialog. Zice că, noaptea întreagă, nu a putut dormi în tren. Ne înțelegem să ne întâlnim a doua zi, dimineață devreme, la hotelul „Codru”, ca să punem în mișcare chestionarul și reportofonul.
Împreună cu D. R. Popescu, Ion Ungureanu, Mihai Cimpoi, alții, vizităm „Teatrul Sainciuc” la atelierul maestrului. Domnul Glebus – extrem de inspirat. Oaspeții rămân cu adevărat surprinși, apreciază jocul cu măști. Și a mea – un succes neașteptat. Sainciuc „mi-a prins” câteva gesturi și le exploatează ingenios, ducându-le până la extrema unui… jucăușism puțin mofturos, puțin curtenitor… Păi, e greu să te definești pe tine însuți, privindu-te dintr-o parte.
A doua zi, realizăm interviul cu D. R. Popescu. Mă roagă să-i dau cărțile câtorva poeți. Spune că la București vine Ion Miloș din Suedia, țară în care ar vrea să prezinte și o selecție din lirica ce se scrie în Moldova Estică.
Cu D.R. Popescu, Mihai Cimpoi, Gheorghe Cincilei, doamnele, facem o lungă plimbare pedestră prin Chișinău. Intrăm pe la revista „Sud-Est”. Prozatorul o apreciază mult pe Valentina Tăzlăuanu, căreia i-a citit un articol sau două.
Intrăm și pe la Teatrul „Eugen Ionesco”, găsind trupa în repetiție. Apoi – Palatul Național, Sala cu Orgă. Bucureștenii rămân de-a dreptul uluiți, descoperind ce edificii și săli moderne are Chișinăul. D. R. Popescu găsește egală asemănare cu unele lucruri văzute prin Franța, Washington…


vineri, 20 ianuarie 2017

CĂRŢI PRIMITE RECENT

FELICITĂRI ŞI MULŢUMIRI AUTORILOR, COLEGILOR, PRIETENILOR!