miercuri, 12 iulie 2017

DIN MEMORIILE LUI ODISEU / Poemele din „Vitraliu”



Leo BUTNARU


Iluzia

Unii scriitori sunt naivi
spunând că multe lucruri
unele subtilități
cititorul le va găsi în sub-
texte… – Iluzie absolut neîndreptățită!

De unde să se citească sub-
textele
odată ce astăzi tot mai puțin sunt citite textele?...

Laurii, locul

Dacă Van Gogh ar fi fost încoronat
precum o merita
laurii i-ar fi tăinuit locul crimei de sine
adică al urechii
pe care și-o tăiase cu atâta cruzime.


Din vârful piramidelor

Soldats, du haut de ces pyramides 
quarante siècles vous contemplent!
                                     Napoleon

Pe timp senin
când albastrul cerului era sporit de albastrul ochilor îngerilor
din vârful piramidelor se vedea insula Sfânta Elena
pe care
din cauza depărtării ce micșorează dimensiunile
uneori până la anihilare
nu se zărea Napoleon.

Cum s-ar spune
patruzeci de secole făceau abstracție
de situație.


Dimensiuni temporale

Afară e târziu
după miezul nopții – hău

iar în casă e atât de foarte devreme! –
abia-abia începe să se lase trupul tău…


Din memoriile lui Odiseu

privirea ciclopului era atât de grea
încât
când o arunca
chiar se auzea cum cade
zguduită
pe pământ
și
hăituit între viziune
și previziune
îmi spuneam – ca să nu disper:
dacă nu-i vin eu de hac
o va stinge Homer…

Semi

Ah mireasa mea mahomedană
cândva arătată
ca semiluna aureolată
astăzi
astăzi te mai vezi abia-abia
ca o semistea
depărtată

care mă face să-mi amintesc cu atâta durere
ce fericiți am fost noi în
semiluna de miere…

marți, 11 iulie 2017

ÎN „REVISTA LITERARĂ”, NR.6 A.C., AM INAUGURAT O NOUĂ RUBRICĂ. Poate interesează pe cineva...






12.XII.1969

 

Ieri, la Cenaclul literar „Eminescu” de la filologia universității, Mihai Cimpoi a încercat să analizeze (disocieze, zicea el) o poezie de Damian. Prea didacticist!

– analiză „conținutistă” (de conținut, adică noțională) care ignoră concretul poetic.

– cineva vorbea despre o contradicție logică la Eminescu, în următoarea strofă:

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

Cu râuri de lapte și flori de lumină,

Când norii cei negri par sombre palate

De luna regină pe rând vizitate.

 

29.XII.1969

 

Unele idei de la cenaclul literar al Universității:

– critica literară prea se grăbește să pună diagnostice categorice: poezia e cutare sau cutare, așa sau altfel; uităm că timpul intervine, formează și reformează valoric (M.I. Ciub.);

– unii se ascund după teme majore, însă, astfel, „strecurându-și” mediocritatea;

– și totuși, critica e destul de timidă, abia de i se aude glăsciorul; cazuri de protecție: te public eu, pe urmă fă-o și tu la fel, pentru mine.

 

3.IV.1970

 

Am selectat unele materiale pentru teza de curs, după care am făcut note pentru comunicarea despre poezia lui P. Boțu.

Unii dintre noi, Lucia, Mihai, eu, venim la prelegerile de literatură contemporană cu colecțiile revistelor „România literară”, „Luceafărul” sau „Contemporanul”. Îi tot dăm cu citate și argument din ele. Lectorul nostru, ne-Do-bă de carte, ne propune să citim câte ceva din „Literaturnaia gazeta”. Firește, citim noi, însă îi spunem tov.-ului că „RL”, „L” și „C” sunt mai interesante. Abia de aici încolo începe spectacolul: noi ținem una și bună, dumnealui – alta; dumnealui – una, noi – alta. În sfârșit, obosind de a încerca să ne mai convingă de ce avea de gând să ne convingă, tov. Dobrovolski aproape că ne imploră, spunând cu voce cam plângăreață:  „Pe cuvântul meu de onoare că-i interesantă și «Lit. gazeta»”. Lucia, Mihai, eu, alții., ne prefacem că... nu credem. (Joc subtil: cât ne tot ciondănim, delicat, cu lectorul, aproape s-a dus o oră de curs...)

 

Ghinion: am alergat pe la vreo trei librării în speranța să obțin, totuși, volumul de critică al lui Sainte-Beuve, apărut la Moscova (ed. „Hudojestvennaia literatura”), dar... Din câte știu, îl are doar C. Mac. care e, cred, mai curând un colecționar de carte, decât un cititor. (Anul trecut, am făcut cu el un schimb extraordinar: pentru nu mai știu ce volum de poezie (Labiș, „Albatrosul ucis”?) mi-a oferit „Opera deschisă” a lui Umberto Eco. Acum, cică, regretă. Un regret de…  snobuleț).

 

4.IV.1970

 

L. mi-a propus să mergem la teatru. Să vedem și noi, că poate se întâmplă vreun reviriment, vreo ieșire din inerție.

Seara, am fost cu L. la spectacolul „Și sub cerul acela...” de Aureliu Busuioc, care e un dramaturg înnăscut. M-am bucurat să văd că majoritatea spectatorilor sunt studenți de la litere. Mai foarte rar.

 

12.IV.1970

 

Citesc Anatol Ciocanu. Volumul său de versuri „Firul Ariadnei” are anumite afinități cu „Numele tău” (Gr. Vieru). Însă, în evocarea nașterii noastre (ca popor), Ciocanu e mai îndrăzneț, chiar dacă și mai diplomat (astăzi trebuie să fii diplomat și în poezie).

„Din voievozii țarinilor dace,

Ne-nvrednicit, poate mă trag și eu,

De-s împărat din viță de plebeu –

E vinovat un demon care tace.

 

Un fluier alb și o legendă dacă”.

 

14.IV.1970

 

În sala de festivități a facultății,  întâlnire cu scriitorul Sahib Djamal. Biografia sa pare a fi interesantă (născut în Irak, căzut în robie, rătăcind prin India, Siria, Liban, Turcia, Azerbaidjan...), cărțile nu știu cum îi sunt. Cică, i se adresase lui Lenin cu: „Pot să vă îmbrățișez?” Răspunsul: „Ce, eu seamăn a fi o fecioară mahomedană?”

 

AUGUSTIN BUZURA: 22.09. 1938 - 10.07.2017


SECVENȚE DIN JURNAL CU AUGUSTIN BUZURA



13-20.I.1991

Călătorie: Iași – Roman – Cluj – Alba Iulia – Blaj – București… Lancrăm, Sibiu, Sebeș… Excelent!
La Cluj, întâlnire cu Liviu Petrescu, Grigore Zanc, prozator și prefect, Dimitrie Vatamaniuc, Augustin Buzura, Eugen Todoran, Ion Mircea, Adrian Popescu, Ovidiu Pecican de la „Apostorf”, Mircea Opriță, Ilie Călian, Petre Bucșa, Doina Cetea, Horia Bădescu, Virgil Bulat, Mircea Berta, Gabriel Chifu de la Craiova, adjunct la „Ramuri”, Corneliu Munteanu de la Satu Mare, Berta Wacker din Marea Britanie.
Povestea cu fosta casă a lui Blaga… De recuperat, de răscumpărat.
Pe 13 ianuarie, la hotel, ne vizitează și ne urează studenți și elevi pruto-nistreni.

22.I.1991

Augustin Buzura căzuse de acord să ne întreținem într-un dialog, însă timpul – și domniei sale, și mie – nu ne-a permis să ne revedem.

9.XI.1992

La Bacău, ca totdeauna, căldură sufletească și bună organizare. Iau premiile „Ateneului” Augustin Buzura (proză), Ion Ungureanu, ministrul culturii din RM, Vasile Igna, Arcadie Suceveanu (poezie), Corneliu Ungureanu (critică). Premii și pentru tinerii autori.
Muzeul „George Apostu”. Cazați la aceeași casă de oaspeți de la centrul „Apostu”. Prezent, plin de vervă, Andrei Pleșu. Realizez un dialog cu omul de excepție, literatul, biofizicianul, enciclopedistul C. D. Zeletin. O călătorie de neuitat la Valea Zeletinului, la Răchitoasa. Ce oameni minunați! Ospitalitate și generozitate zeiască. Dl Zeletin face un excurs de cam o oră și jumătate în istoria intelectuală a acestor ținuturi. Zeci, sute de personalități de mare renume românesc și internațional, inclusiv nobelistul Paladi.


28.III.2000

Fundația Culturală Română. Augustin Buzura, Zigu Ornea, Gheorghe Istrate, Angela martin, Lucia Negoiță, Edgar Papu, Marcel Dinu, ambasadorul României la Chișinău.
Discuție cu dl Buzura care, la întrebarea mea, dacă Fundația Culturală Română va mai susține revista „Contrafort”, răspunse îndată: „Până mor eu sau ei” ș. a.

1.XI.2000

De la Iași, îmi telefonează Val. Stancu,  interesându-se dacă nu e cazul să introducem în volum și „băieții de la Contrafort”. Este, bineînțeles. Însă Vasile Gârneț mi-a spus că nu are versuri noi, că pregătește, cu greu, un volum, poate; că Augustin Buzura ar fi pe cale de plecare de la FCR etc.

4.XI.2003

 Între 26-30 noiembrie, la București se va ține Târgul de Carte „Gaudeamus”. De la editura „Știința” mi se spune că va trebui să plecăm, să lansăm și volumul tradus din Hlebnikov, unde vor fi prezenți și Augustin Buzura, Ștefănescu Alex., Barbu Cioculescu ș. a. Acestuia din urmă i-a fost oferită, pentru a scrie postfața la antologia traducerii de poezie pe care am pregătit-o eu (100 de ani de traducere în Basarabia).

4.III.2004

De asemenea definitivată, e și cartea de cosmograme, pe care am intitulat-o A opta zi. Aș fi vrut s-o prezint Ed. Institutului Cultural, Vitalie Ciobanu sfătuindu-mă să nu trec pe la directorul acesteia, ci să intru direct la dl Buzura. De fapt, nici Mircea Anghelescu n-ar fi de ocolit.  

27.IV.2013

Am revenit de la Iași, de la Zilele „Convorbiri literare”.   
Pe cine am întâlnit? Încolo, am mers, de la Chișinău, cu Vulturescu și Antoniu (două mașini. La Iași – Augustin Buzura, Horia Bădescu...

22.XI.2013

București. Târgul de Carte „Gaudiamus”. Cazat la hotelul „Europa Royal”. Aseară, incendiu în vecinătatea, la „Hanul lui Manuc”, care este peste ulicioara Franceză. S-a aprins coșul de evacuare de la bucătărie. Doi intoxicați ușor, duși la spital.
La Târg, Augustin Buzura lansează romanul „Absenții” (RAO), chiar la poalele scărilor de coborâre în pavilion. Când este prezentat, Eugen Simion face o remarcă: „Aș fi preferat să fiu prezentat drept critic literar și profesor universitar”. Vobește și Paul Cernat.

















miercuri, 28 iunie 2017

POEME DIN SERBIA








Entrance

(Căderea în transă; hipnotizare; început de carieră;
apariția actorului; acces;  introducere; ușa; concepere)

Ceva alb. Albul meu nu este ca al tău. Noaptea e mai albă decât
osul bazinului al djinnului aborigen ațipit.
Cămașa ta e mai albă decât visul.
Pustiul luminează. Pustiul luminează lacul.
Aborigenii unduiesc apa albă cu visele și vâslele lor albe.
Noi pe-aici suntem în plus. Ni se spune:
albul nostru nu seamănă cu albul vostru.
Noi nu avem unde pleca. Noapte albă. Vorbim.
Nu știm cum să ne descurcăm pe acest nisip de sub apă.
Vorbim.
Căutăm intrare în coșmaruri normale.
Asta e lume: făcută pentru coșmaruri!
Cămașa voastră o învolbură vântul dalb, clătinând-o pe apă.
Unde-ar fi în ea trupul tău?
Djinnul își visează propriul trecut. Astfel tu vei supraviețui ca un os
pe care-l atingi din curiozitate.
Ceea ce se află în vis – alba atingere a unui străin.
Atingerea albă a apei albe într-un vis alb.
Nisipul se răsfiră curgător și fiece fir al său
cade odată cu stropul alb.
Și fiece vis re resfiră împrăștiat prin eșecuri.
Sensul este iubirea, însă în binefacere el nu există.
Binele-i în judecata de apoi, care însă nu există-n timpul alb.
Timpul alb înseamnă sfârșitul. Inclusiv sfârșitul amintirilor.
Pe plaja pustie din Victoria, pe Lună,
pe acoperișurile plate ale orașului Nis
găsesc sprijin punctele sensului albe.
Albul meu nu este ca al tău. Djinnul alb e artist al paletei,
el ne visează neliniștile și râde
o mie de ani.

Mâine va înceta să mai râdă.

Ziua în care manechinul căzu
(Un dumnezeu ineficace)
Priviți cum trece manechinul pe podium
absolut altfel decât pe stradă
o femeie se oprește în fața vitrinei
cu gânduri încâlcite printre prețuri
un fel de combinații vesele
însă nu mai e de muncă
pentru acest dumnezeu zadarnic ineficace
care calculase totul
încrucișând zâmbetul femeii cu zâmbetul străzii
și tristețea manechinului cu tristețea podiumului
în automatismul reprezentației
când e calculat din timp fiece pas

manechinul s-a împiedicat
această regină a nobilei aluri
căzu
apa se prelinse
în acea zi eu văzusem pe stradă femeia care
din greșeală se izbi de vitrină
și se desfăcu sticla  r a l a n t i
precum într-un film în care regizorul
ar dori să accentueze tocmai
risipirea sticlei făcute cioburi

tu ai putea crede că aceasta ar fi o născocire
însă eu o știu din realitate
fiindcă eliberarea scoasă în evidență
și păpușile îmbrăcate multicolor
suporturile și umerașele
și costumele de haine – pe bărbați din carton presat
vânzătoarele uluite stridentele lor țipete
iar regizorul realizează că în fine a prins momentul
evenimentul adevărată aventură involuntară
și că fiecare trebuie să participe activ efectiv
pe ambele părți ale sticlei risipite
inclusiv cei care măsoară lucruri noi
în cabinele de probă

zi blestemată în care
manechinul căzu

acum mai mulți ani
fusesem vrăjit de cartea
apei

când arunci o piatră în lac
undele se răspândesc
de parcă ar fi acțiunea ta asupra celor din jur
și vezi undele-urmele a ceea ce
ai putea însemna pentru ei

când arunci o piatră în mare
pe țărmuri depărtate nu se află nimic
nici barem o privire care
ar fixa o băltoacă pe asfalt
în care se oglindește postmodernitatea clădirilor
și a sticlei în sticlă oglindire
și a betonului în palmă
înfigându-și toate colțurile ascuțite
în pielea neprotejată
aceste cercuri concentrice
care se răspândesc imperceptibile
dincolo de linia de demarcație a morții
a pustiului
secetei și întunericului


vineri, 23 iunie 2017

CUVINTE ÎN STEPĂ


Net, Facebook etc.

Eu, cel care am avut lumină electrică peste cartea de citire abia din clasa a doua... (Azi, în era neonului, și o astfel de amintire am: acel prim bec electric cu captiv-zglobiul său fluturaș de wolfram...) Deci, de la acel fluture de wolfram iată-mă postat în fața displayului. Nu-mi displace, recunosc.
De la cincizeci de ani încoace, iată-mă cu o postată de viață postată în acaparantul neant al internetului, ca și internat adică în internatul celor curioși dornici de comunicare și, poate, Doamne, ciudată (creștinească și ea?) cuminecare.

De altfel...

Nu fi punctual, ci fii – poți fi – ...virgular, semi-exclamativ, semul gârbovit, alias întrebător (mie, pe timpul studenției, îmi venea să spun: semnul întrebării și ciocanului – acesta era logotipul tipului de partid unic și buldog), sau, în genere, te poți lipsi de semnele de punctuație, dar, sigur, intervin cvasi-sâsâitoare semnele de virgulație, –  și toate astea pentru a fi pus iar în situația de a constata că limbajul nu rezolvă nimic. De altfel, ca și matematica.

Portret colectiv

...Și acesta ține de seria portretelor de grup cu unele din transfiguratele mele figuri de stil. Un portret cu zeițe și doamne. Printre care – cam persiflanta Persefona învălmășind umbrele cu vuiet asurzitor peste Styxul nămolos, astfel că, de teamă ca nu cumva... șefa morții să abată asupra lui nălucile Infernului, Odiseu se întoarce la corabie sau, poate, la Penelopa ce toarce, țese, destramă.
 Apoi, mai spre marginea din dreapta, o doamnă care citește atent mersul trenurilor spre Moscova. O fi Anna Karenina?... Sau, poate, citește mersul trenurilor spre Paris, unde nuanțele diferă sensibil de la Mono la – Stereo Lisa, de la mono tip la – stereo tipă.
...Și tot așa mai departe, în dublă miză și naivitate, în râvnă de aventuri și epopei, trecute prin condei, întru refacere de Troie și Pompei, revenite (sau dor râvnite?) în realitate, cu Persefone, Ane, Elise, Elene. Și alte celebre femei.
Iar astfel de portrete sunt învăluite transparențe care se îmbrățișează între ele, fără însă a fi o singură transparență, pe când infinit e numărul transparențelor îmbrățișate, întrepătrunse. Din acest motiv se întâmplă ca unii privitori să nu vadă un astfel de portret de grup, opacizat, din păcate, de prea multe transparențe îmbrățișate, suprapuse.

Libertatea cuvântului

Să pornim de la premisa că chiar cuvântul liber nu e liber să nu spună nimic, în el fiind ab ovo inclusă constrângerea de a spune obligatoriu ceva. Însă suprema libertate a cuvântului presupune că orice cuvânt liber poate să spună doar ceea ce-i este dat lui să spună și nicidecum nu e liber să spună ce trebuie să spună alte cuvinte libere.
În genere, libertatea cuvântului se formează și din imposibilitatea unui cuvânt liber de a spune ce pot spune alte cuvinte. Cu alte cuvinte (libere) fie spus, libertatea cuvântului se formează din câte o parte de ne-libertate a tuturor cuvintelor libere, care nu sunt absolut libere să spună orice, decât ce le e dat să spună doar într-o strictă libertate personală sever (auto)reglementată. Iar libertățile personale sever (auto)reglementate ale cuvintelor luate aparte alcătuiesc Universala Libertate a Cuvântului.
Prin urmare, deoarece cuvântul libertate e liber să spună doar libertate și nicidecum nu poate să spună ceea ce-i este dat să spună cuvântului captivitate care, la rândul său, este liber să spună doar captivitate, se poate conchide că tocmai din neputința cuvintelor apare imposibilitatea (nelibertatea) de a spune orice, care alcătuiește de fapt libertatea cuvântului.
Cu alte cuvinte, cuvântul liber are totuși o parțială libertate a cuvântului.

Omul și istoria

Omul nimeri din preistorie în (holbând ochii) prea istorie, în teroarea istoriei cu bizonii ei agresivi, dar – e drept – comestibili, necesari, fiind vânați sau vânători ei înșiși, încornorații, printre stânci, printre stejari, chiar printre ghețari.
Și iată că din prea istorie omul nimerește, după spusa lui Fukuyama (cui îl are!) în sfârșitul istoriei, mai că în absența acesteia, ca și cum rămânând bietul sapiens rătăcit, nefericit doar în geografie, în ceva cosmos de jur-împrejur, derutat, cu gândurile chircite, ciucur, omul istoric de-istoricizat, ajungând adică doar om geografic și, în continuarea retragerii sale, ajungând pre-geografic, apoi a-geografic, ca praful.

Brațe moarte

Sufletul universal e alimentat de sau alimentează el însuși sufletele oamenilor, acestea – ca minusculi afluenți ce vin sau pleacă, apoi seacă, în urma lor rămân brațe moarte, ramificații părăsite, alimentate numai la revărsări.
Însă, după moarte, revărsările sufletești sunt excluse… Și e secetă în Univers...

Pe și sub scenă

Atât de mult se obișnuise cu actorul mare, dar cam uituc, care peste o replică-două din nou îi căuta ochii și buzele în lucarna lui de la marginea scenei, și el îi șoptea-sufla replica uitată de marele actor, pe care îl îndrăgise, cu care se împrietenise, ba chiar cu care se luaseră frați de cruce, sorbindu-și ritualic câte un strop-două de sânge de la încheieturile mâinilor stângi, și deja erau foarte apropiați, ca în rudenie, încât, când a fost ca marele actor să moară pe scenă, muri instantaneu și el, sufleorul, sub scenă, ca și cum deja gata îngropat.

Cuvinte în stepă

Am călătorit prin stepa mongolă, unde distanța dintre un cuvânt și alt cuvânt este imensă, uneori de sute de kilometri depărtarea de la câteva cuvinte ce întreabă și alte câteva cuvinte ce ar putea răspunde. Uneori poate fi mai mică distanța dintre un herghelegiu și alt herghelegiu, însă, dat fiind că acești herghelegii pot fi cumva certați înde ei de la alegerile pășunilor și, poate, alegerile parlamentare, cuvintele lor pot fi mult mai îndepărtate unul de altul decât gurile care ar putea să le rostească.
În nemărginita stepă mongolă, prelegerile de lingvistică sunt cu totul altele decât cele din localitățile mongole. Între iurte singuratice nomazii fac academia tăcerii sau a vorbitului cu sine, a cântecului gutural de zare albastră. Între iurte și zări singuratice – de multe ori – abisuri (orizontale, cât văd ochii) de tăcere. De vedere mută. Acolo mi-a și venit în gând... gândul că – spre limba maternă venim din limba paternă: Tăcerea (dumne)zeiască.




luni, 19 iunie 2017

POEŢI ROMÂNI LA EMINESCU ACASĂ

                        




Foto de Hristina Doroftei
                        Cea de a V-a ediţie a recitalurilor Poeţi români la Eminescu acasă, organizate de revista „Hyperion”,  Fundaţia Culturală „Hyperion-c.b.” Botoşani şi Reprezentanţa Botoşani a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România s-a derulat în ziua de 17 iunie 2017 în holul Hotelului „Rareş” din Botoşani, manifestare culturală ce se desfăşoară în pregătirea celei de a V-a ediţii a Congresului Naţional de Poezie. Au citit poeţii: Liviu Ioan Stoiciu, Călin Vlasie, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, George Vulturescu, Marius Chelaru, Ioana Diaconescu, Doina Popa, Cosmin Perţa, Cornelius Drăgan, Alexandru Ovidiu Vintilă, Nicolae Panaite, Leo Butnaru, Grigore Chiper, Radu Florescu, Nicolae Sava, Vasile Tudor, Valentin Talpalaru, Hristina Doroftei, Nicolae Corlat, Vlad Scutelnicu, Vasile Iftime, Gabriel Alexe, Petruţ Pârvescu, Cristina Prisăcariu-Şoptelea, Dumitru Necşanu, Cezar Florescu, George Luca, Ovidiu Petcu şi Gellu Dorian. Un medalion liric din poezia lui Horaţiu Ioan Laşcu a susţinut actorul Florin Aioniţoaie. Acelaşi actor  a prezentat şi un recital din poezia lui Mihai Eminescu. Premiul „Hyperion”, acordat de revista „Hyperion” a fost decernat poetului Leo Butnaru.  


Gellu DORIAN

marți, 6 iunie 2017

CREDEȚI CĂ VĂ DEOSEBIȚI DE CONFRAȚII DVS. DE GENERAȚIE DE LA BUCUREȘTI, IAȘI, CLUJ ETC.?



POEZIA STRICTULUI NECESAR ÎNSEAMNĂ SĂ AJUNGI LA ELEGANȚA SIMPLITĂȚII ȘI SIMPLITATEA ELEGANȚEI

Domnule Leo Butnaru, vă definește în continuarea ceea ce puneați pe o copertă de carte: Spunerea de sine?
– Cred că da. Asta în cazul în care, cu timpul, îți dai seama că nu este importantă doar spunerea de sine, ci și sUpunerea de sine.
Și dvs. ați opinat, ați scris despre ceea ce se numește, vrea să se numească în literatură generație. Cu anii, vi s-au modificat opiniile?                                                                           În stânga Prutului, ar fi fost greu să vorbești de generații din simplul motiv că scriitorii de aceeași vârstă biologică se diferențiau mult și ca formulă literară cultivată, și ca stil, dar și ca opțiuni estetice sau mai puțin estetice. Unii au amestecat în scrisul lor politicul, angajamentul, uneori de-a dreptul compromițător, servind partidul comunist și organele de cenzură, de represiune ideologice. Alții (e drept, foarte puțini), au încercat să meargă în albia modernismului, la care, ulterior, aveau să renunțe, alăturându-se majorității colegilor lor, care au preferat redutele tradiționalismului. Astfel că, dacă luăm perioada anilor 60-80, mai curând am putea vorbi despre o generație a afinităților elective ca aspirație spre elevație estetică, inovație, generație în care  intrau autori cu vârste cuprinse între 27 și 75 de ani, să zicem.
 Dar, în genere, dorințele-pornirile-obsesiile de ordonare în clișeul unei sau altei generații sunt artificioase, tendențioase, pe cât de subiective – pe atât de naive, ba chiar nocive  (dacă ne gândim la efectele lor fals-uniformizatoare, însă atât de vehiculate totuși prin exegetica noastră mai puțin dotată pentru analizele fenomenologice, dar și… particularizatoare). 
– Mai mulți exegeți, au revelat unele trăsături care vă particularizează în contextul debutanților, cu prima carte, din anii 1973-1976. Ați fost mai mulți, la acele începuturi. Una din trăsăturile distincte e că, atunci, nu ați mers pe o cale tradițională, ci ați ales o formulă modernă puțin abordată la acea vreme în stânga Prutului.
– Cu alte cuvinte, doriți să întrebați de ce nu am mers pe calea conservatorismului în poezie?... Nu aș putea explica în detalii, însă bineînțeles că secretul e chiar în firea mea, în felul meu de a fi.
Ei bine, multă lume și prin stânga Prutului folosește cu și fără îndreptățire noțiunea de estetică referitoare la diverse producțiuni ale scrisului, însă mult mai puțini sunt conștienți de încărcătura inițială a termenului, aesthetic însemnând filosofia sensibilității. Deci, pe lângă suflul misterios al artei, pe care îl vizează-înregistrează, estetica îl și cercetează, ca o știință a sensibilității, a afecțiunii ce este, odată determinată ca: filosofie.
Probabil, eu am fost mai în interiorul acestui suflu misterios.
– Credeți că vă deosebiți de confrații dvs. de generație de la București, Iași, Cluj etc.?
– Nu aș putea spune prin ce mă deosebesc, dacă admitem că mă deosebesc, totuși. Ci doar pot presupune. Eu vin dintr-o lume mai complexă decât confrații mei din dreapta Prutului. Vin dintr-o lume cu mult rău socio-politic, rău imperialist, care însă nu te putea lipsi de anumite avantaje culturologice și literare. Bineînțeles, dacă tu însuți râvneai aceste avantaje, le căutai și le converteai esențele în spiritul tău, în creația, în existența ta.
Care ar fi fost acele avantaje într-un mediu atât de dezavantajos pentru buna condiție umană? În primul râd, cunoașterea unei limbi de largă circulație, limbă de legătură între alte limbi, alte literaturi, alte culturi. Apoi marea literatură a lui Tolstoi și Dostoievski, Goncearov și Bunin, Turgheniev și Saltîkov-Șcedrin, Cehov și Gogol (dau marile nume într-o… dezordine axiologică, așa cum îmi vin în memorie); literatura fenomenalei avangarde ruse, cu Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și Krucionîh, Mandelștam și Țvetaeva, Pasternak și Ahmatova etc., etc., unii dint-aceștia, ca și predecesorii lor, de-a dreptul geniali sau atinși de geniu. Apoi Nabokov, Platonov… Mai târziu, Erofeev (Veniamin), Șukșin…
Alte privilegii? Samizdat-ul tăios, vârf de lance al intelectualității sovietice în lupta cu bolșevismul. Exemplele marilor disidenți de la Moscova sau Leningrad. În pofida constrângerilor, opresiunilor, – pulsațiile unei mari literaturi (Voznesenski, Voinovici, Aitmatov, chiar Druță, la începuturile sale și spre maturizare).
Altele?... Pe la 17-18 ani, trăisem ciudat-înfiorătorul sentiment al străbătătorului de distanțe mari, de mii de kilometri, prin aer, pe ape, cu trenul, avionul, vaporul. S-o fi „insinuat” ceva în poezia mea din cele trăite? Acele trăiri mi-o fi „reglat” optica imaginației, fanteziei? Nu putea să mă lase același, românaș dintre Nistru și Prut, posibilitatea de a călători în mai multe state (zise: republici unionale), de a cunoaște tezaurul național al diferitor popoare. De a vizita orașe minunate și atât de diferite – Riga, Tallin, Vilnius, Kiev, Odesa, Minsk, Dușanbe, Tașkent, Samarkand, Kazanul tătăresc, Habarovsk, bineînțeles Moscova și Leningrad etc., etc.
Marile filme. Da, produse în URSS, dar totuși mari, importante, realizate de regizori de excepție: Tarkovski, Danelia, Loteanu, Žalakevičius, Șukșin, Koncialovski, Reazanov, Mihalkov, Gaidai, Bondarciuk...
Marile teatre din Moscova sau Leningrad, din Țările Baltice, Gruzia, Armenia… Unele dintre ele au avut turnee și la Chișinău. În altele am intrat chiar acolo, în sediul lor național.
Muzeele celebre în lume, ca să amintim fie doar de „Pușkin” din Moscova și Galeria Tretiakov, Ermitajul din Leningrad, de Lavra Pecerska din Kiev…
Fel de fel de lanțuri muntoase și fluvii grandioase, de la Bug la Amur, „trecând” peste Volga, Don, Nipru etc.
Siberia, Orientul Depărtat, în poală cu ghețarii Oceanului de Nord…
Nu, nu zic că mi-aș fi dorit acele… – avantaje? privilegii? – acele vastități și puneri pe gânduri… Nu! Însă, în concluzie, nu pot să nu-i fiu recunoscător Spiritului Suprem că m-a îndrumat ce să fac cu ele, cum să profit de esențele lor.
Nu, nu aș fi vrut să fiu altfel decât colegii mei de generație care frecventau cenaclurile lui Crohmălniceanu, Manolescu, Martin… Însă, odată ce n-am avut posibilitățile lor, le-am folosit pe cele pe care mi le sugera destinul nemulțumit de puterea sovietică, de imperialism, posibilități din care, o parte, le-am enumerat mai sus.
Altceva, alt noroc: totuși, în pofida cortinei de fier, te puteai ține la curent cu ce se întâmplă în literatura română, în cultura română în general. Îi cunoșteai pe Voznesenski, Ahmadulina, Vîsoțki etc. concomitent cu atât de fireasca pentru tine cunoaștere a lui Stănescu, Sorescu etc. Citeai „Literaturnaia gazeta”, revistele „Novîi mir” sau „Inostrannaia literatura”, însă, spre fericirea ta, aveai acces și la „Secolul 20”, „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”…