joi, 8 noiembrie 2018

POEME DIN POLONIA



Krzysztof D. SZATRAWSKI (Polonia, n. 1961)

Născut în orașul Kętrzynie. Poet, prozator, eseist, culturolog, critic literar și muzical, profesor universitar. A editat cărțile de poeme: „Mesajul ultimului dintre epigoni” (1981), „24 de ore de moarte” (1989), „Mai jos de vis” (1989), „Versuri grafice” (1990), „Nordul cântă tihnit” (1997), „Cântece de dragoste și despărțire” (1999), „Veac nou” (2014), „Timpul grădinilor în flăcări” (2017). Este autorul romanului „Recviem pentru erou” (1989), a volumului de nuvele „Plecarea” (2006) și a mai multor monografii tematice. Om emerit în cultură din Polonia, laureat al unor premii literare naționale și internaționale.
Traducător din creația poeților americani și israelieni. 
Președinte al Filialei Olsztynie a Uniunii Scriitorilor din Polonia.

În traducerea lui Leo BUTNARU



cimitirul din Cernăuți

dacă granițele există doar în noi
de ce eu am murit totuși din nou
într-o stație pustie
într-o călătorie ce nu contează
șoferul taie curbe
discuții cu necunoscuții
ce amintesc de mitologie
luminile Bucovinei ce te dau în somnolență

un gât de bere în loc de hrana obișnuită
oglindește proporțiile, șirul de evenimente
însă deja-i târziu și luna plină
e demnă de respect
peste oraș se lasă amurgul
inegala respirație a după-amiezii
măsoară timpul rămas până se întunecă
și lumina lunii
curge peste o colină albă
de parcă toți cei morți urmăresc
ce-ar fi cu-acest oraș uitat

dar dacă există cu-adevărat granițe
cum de se întâmplă că eu mor din nou
în pustietatea acestei stații
într-o călătorie ce nu contează
că doar, o știi și tu,
nicio moarte nu va sfârși această lume
ci doar îndepărtate spații
ne vor înghiți ca pe-o poveste
spusă înainte de somn


de profundis clamavi

mă scutur de somn și uitare
renasc din pulberea deznădejdii
bătrânii privesc de la înălțimea
culcușurilor calde
porumbeii se apropie cu un lejer tremolo
aerul atârnă peste creștetul meu
ca într-o fântână din care băusem
potolindu-mi neliniștea
eu cunosc numele lor: vanitatea,
dușmănia, dezmățul

reapar din somn, din disperare
știu
acum e timpul răspunderii
locul meu așteaptă un semn
cuvântul ce reflectă lumina stelară
trupul meu așternut –
piatra crăpată
și eu întind brațele
pierzând totul
ce puteam ruga să mi se dea

renasc din păcat și suferințe
reapar din inexistență și nimic
nimic nu ar înlocui bucuria nașterii
noaptea mea mai continuă
în mine mai ard grădinile
semnele se sting în lumina-n scădere
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic
despre ceea ce mai înainte
n-aș fi putut să-mi amintesc

duminică, 4 noiembrie 2018

Iosif BRODSKI - CONTÂND LA „CONTA”







Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU


Comunicare pentru un simpozion

Vă propun un tratat nu prea mare
despre autonomia privirii, ce apare grație
dependenței ei de obiectul atenției,
aflat obligatoriu în exterior; pe el însuși
ochiul nu se vede niciodată.
Mijind, ochiul plutește în urma vaporului,
se zburătăcește împreună cu pasărea de pe ram,
se învăluie în norul viselor ca steaua în nebuloasă;
pe sine însuși ochiul nu se vede niciodată –
să precizăm această idee și să ne referim la o
femeie frumoasă. La o anumită vârstă,
bărbații studiază din ochi femeile frumoase,
fără gând să le posede, fără un interes
aplicat. În pofida la asta, însă, ochiul,
ca un televizor care funcționează
într-un apartament pustiu, transmite imagini
în continuare. Întrebarea ar fi: de dragul cui?
Mai departe, urmează câteva teze din prelegerea
despre frumos. Privirea este mijlocul de
adaptare a organismului la mediul ostil. Chiar și atunci,
când te-ai adaptat completamente, acest mediu
rămâne în continuare neprietenos. Ostilitatea lui crește
în măsura aflării tale în el; și privirea se acutizează.
Frumusețea nu amenință absolut prin nimic. Frumusețea
nu tăinuiește în ea pericole. Statuia lui Apollo
nu mușcă. De asemenea nici cearșaful alb. Tu te repezi
în urma unei fuste foșnitoare în căutarea
marmurei. Simțul estetic este esența instinctului
autoconservării, mai sigur decât etica.
Urâciunea e mai ușor să o transformi în frumusețe,
decât să urâțești frumusețea. E necesar un genist
care să facă periculosul nepericulos. Pentru astfel
de tendințe trebuie să aplaudăm și să le acordăm
întregul sprijin. Însă despărțindu-se de corp, ochiul
mai curând ar prefera, probabil, să se stabilească
undeva în Italia, Olanda sau Elveția.

1989

Capadocia

O sută patruzeci de mii de oșteni ai lui Mitridat cel Mare –
arcași, călărași, sulițași în coifuri, alții cu paloșe, scuturi –
năvălesc în țara pre nume Capadocia. Armata și-a întins
coloanele, înșirându-se. Călăreții privesc înnegurați pe de
lături. Rușinându-se de sărăcia lor, spațiile, la fiece pas,
simt cum depărtările se apropie. Mai ales munții, crestele cărora,
în egală măsură obosind de la purpurul zărilor-zorilor,
de la liliachiul amurgurilor, de la înghesuiala norilor, agerimea
privirilor străinului, devin mai distincte, dacă nu chiar clare.
De departe, armata seamănă unui fluviu șerpuitor,
izvorul căruia nu ar vrea să rămână departe de
locul revărsării, iar locurile, pe măsura mișcării
armatei spre răsărit, se reflectă ca într-o albie, dintr-o
provincie uitată, cu pământul argilos, roșcat, provizoriu
transformându-se într-un mândru fund imperturbabil
al istorie. Hârșiitul mulțimilor de picioare,
înjurături, zângănitul cataramelor harnașamentelor,
al tecilor lovite de zale, larmă, desișuri de sulițe. Dintr-o dată
călărețul cercetaș, din frunte, ceva mai departe, încremenește
ca înfipt în pământ. Ar fi adevărat ce vede, urgie?
Spre zare, în curmezișul podișului, substituind peisajul, stau
legiunile lui Sulla. Sulla care, uitând de Maria, a adus încoace
marile legiuni, pentru a-l lămuri pe cel ce are nevoie de asta,
cui – în pofida stigmatului lunii de iarnă – aparține totuși 
Cappodocia. Oprindu-se, armata se reorganizează de luptă.
Podișul pietros devine locul în care pentru ultima oară
nu a murit nimeni. Fum abătut de la focuri,
hohote de râs, cântec: „Vulpea nimeri în capcană”.
Stând pe o piatră netedă, regele Mitridat vede ca în vis
inevitabilul: trup gol, piept, lamă, șolduri smolite, inele de scamă.

Astea le văd și toți oștenii,
plus legiunile lui Sulla. Ceea ce nu ar fi numaidecât
lipsa posibilității de-a alege, ci efectul lunii pline. În Asia
spațiul, de regulă, se ascunde de reproșurile
că ar fi uniform, și chiar de el însuși se ascunde
în cotropitorii ce năvălesc, în capete încoronate, în argint
și zale sau bărbi lățoase. În scăldatul de lună,
deja armata nu mai e fluviu, încântat de întinsul său,
ci un lac uriaș, adâncimea căruia e chiar ceea de ce are nevoie
spațiul, dăinuitor de obicei în sine închis,
proporțional, s-ar spune, căilor care duc spre el.
iată de ce ba parții sau, mai rar, romanii,
ba unii, ba alții uneori se abat spre Capadocia.
Armate fără de care nici acest podiș, nici, să zicem, munții
nu ar fi știut cum arată ele în profil; cu atât mai mult,
în unghi trei sferturi.

Două lacuri adormite cu trupuri plutitoare, lucitoare 
în interiorul lor ca o victorie a florei
asupra faunei, pentru ca spre dimineață să se unească
în defileu într-o oglindă comună, în care ar încăpea
toată Capadocia – cerul, pământul, turmele,
șopârlele abile – însă în care fețele
scapă vederii. Poate dor vulturului,
plutitor în întuneric, obișnuit cu siguranța aripilor sale,
i-ar fi cunoscut viitorul. Privind nepăsător în jos,
pasărea – dat fiind că pasărea, spre deosebire de rege,
în genere spre deosebire de om, – plutind în prezent,
involuntar plutește în viitor și, firește, în trecut,
în istorie: în acțiunea care s-a întins
până la înnoptare. Pentru că ea, nu încape îndoială,
reprezintă frecarea a ceea ce e vremelnic de ceva
constant. A chibritului de fosfor, a visului

de realitate, a armatei de pământul în care se află. În Asia
se luminează repede. O pasăre ciripește. Trupul
e cuprins de tremur, când te trezești,
molipsind de fiori lungile umbre care
se lipesc strâns, cu încăpăținare,
de pământ. În semiîntunericul lăptos din zori
răsună nechezat, tuse, frânturi de fraze.
Și soarele văzut de o jumătate de milion de ochi
pune în mișcare sulițe, coapse, cvadrige,
călăreți, arcași, infanteriști. Și armatele
pornesc una spre alta, ca un rând scris după altul
într-o carte închisă la mijloc,
deoarece – mai exact! – ca două oglinzi, ca două scuturi, ca două
fețe, două sume adunate împreună
și care dau diferența calculată de Sulla
din Capadocia. Iarba căreia,

pe sine însăși nevăzându-se de când se știe,
câștigă cel mai mult din zângănituri,
scrâșnete, bubuituri, urlete și celelalte, privindu-se
în cioburile legiunilor distruse, doborâte,
a celor din Pont răpuși. Fluturându-și paloșul,
regele Mitridat, fără a se gândi la ceva anume,
călărește prin mijlocul haosului, cu sulițe, larmă.
Din depărtare, bătălia arată ca un concentrat „O-ho-ho!”,
un „Ohohoooo” continuu, mai bine zis,
ca de la vederea dedublării sale
gemenele înnebunit al amalgamului.
Și cu fiecare din cei răpuși, meleagul capodocian,
asemeni unui ascuțiș ce se tunchește,
își pierde conturul clarității. Și la răsărit, și
în sud se înstăpânește din nou neclaritatea, silueta,
astfel parcă cei căzuți iau cu ei în cealaltă lume
trăsăturile Capadociei cucerite.

1992

sâmbătă, 3 noiembrie 2018

Iosif BRODSKI - PERPETUUM





Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU


*      *     *

Penultimul etaj                                                               

mai înainte simte întunericul
decât înconjurătorul peisaj;
eu te voi îmbrățișa,
învelindu-te-n pardesiu
cât mai bine,
pentru că la geam ploaia
e bocet irezistibil
pentru tine, pentru mine.

Vremea e să plecăm.
Ghemul este tăiat
de un fir de argint.
Demult a trecut
timpul nostru, o știm.
Și noi ne-om schimba
obișnuitul regim.
Deja va fi să trăim
după un ceas străin.

Anii 60

Intermezzo de iulie

Fetele pe care le-am îmbrățișat,
cu care ne-am culcat,
amicii, cu care am băut,
rudele, care ne-au hrănit, procurându-ne cele necesare,
frații și surorile pe care atât de mult i-am iubit,
cunoscuții, vecinii întâmplători, de la etajul de sus,
colegii de școală, învățătorii noștri, – da, toți dimpreună, –
de ce nu-i mai văd,
unde s-o fi prăpăstuit?

Se apropie toamna, a câta la număr, vine toamna,
o toamnă nouă foșnește necunoscut în frunziș
și iată că din nou pe dinaintea mea trec, se-afundă în noapte,
apoi ies la lumina zilei – roșii, chipuri necunoscute.
Oare toate ele să fie moarte, oare acesta-i adevărul,
fiecare din cei care m-au iubit, m-a îmbrățișat, radios, cu afecțiune,
oare chiar n-o să mai aud din depărtare al fratelui chemător glas,
chiar să fi plecat definitiv toți, toate
și doar eu să fi rămas?

Pe aici, de unul singur, printre ulițe vechi și noi,
trec nelumit, pe nimeni nu mai întâlnesc,
nu trebuie să intru nicăieri, îngustele scări curate
și apartamentele străine, durerile mi le retrezesc.

Dar sună tu, sună tu, viață nouă, peste bocetul meu,
să mă deprind cu alte iubiri, a câtelea la număr, cu noi jertfe,
cu chipuri necunoscute, cu gălăgia străină și noi veșminte,
deci, sună, sună, închide-mi în nas ușă, poartă cu zăvor greu.

Deci, lărmuiește peste creștetul meu, cu noul, largul tău flanc,
drângănește peste umerii mei, reflectă-mi umbra
crâmpei cu crâmpei
în lucioasa ta piatră tare,
această piatră fie-mi farul licăritor din beznă,
pe mine lăsându-mă, lăsându-mă pe mine
morților mei.

1961

SITUAȚII ȘI SITUĂRI


Leo Butnaru                                                                                                

Odiseea ondulațiilor

Simplu și adevărat, pe înțelesul mai multora, se poate spune că noi, generația așa-numitor șaptezeciști, am trăit în timpuri diferite. Însă aceasta e oarecum puțin spus, dacă nu se accentuează că am viețuit chiar în epoci diferite. Bineînțeles, la trecerea dintr-un timp în altul, dintr-o epocă în alta, se modifica și ceea ce înțelesesem, ca ieri-alaltăieri, prin noțiunea de viitor și ceea ce credeam că s-ar putea întâmpla în el; se modifica registrul/repertoriul a ceea ce așteptam noi de la acel viitor, registrul a ceea ce gândeam, eu sau dumneata, că avem de făcut în zilele ce vor veni.
De la timp la timp, de la epocă la epocă, s-a modificat doza de libertate pe care o prevedeam în viitor, pe care ne-ar fi oferit-o viitorul, redusă în volum, libertatea, sau nițel-nițel amplificată. Astfel că, de fapt, ne-au fost dat să năzuim și să trăim diverse configurații ale viitorului. Noi nu am avut, legat, închegat, un viitor organic, să zic așa. Au fost niște postate de mai multe viitoruri. Era ca și cum un orizont de timp zebrat, cu dungi mai late sau mai înguste, mai deschise (...luminoase) sau mai întunecate. De unde și incoerențele în destinele noastre, în faptele noastre. Inclusiv, în creația/literatura noastră. Sincope și derute, abandonări și reluări. Strădanie și apatie. Relansări. Sau restartări sau chiar resetări, cum se zice în computeristică.
Modificările de optică, ba și de emoție, de cuget în ceea ce s-ar fi putut numi o viziune asupra viitorului au variat. Poate ne-au derutat, pe unii, poate ne-au mobilizat, pe alții. Și iată-ne cei ce am ajuns, ce suntem, grație sau poate în pofida schimbărilor de orizonturi, de cromatică emoțională, de... viteză psiho-motorie de înaintare, cu greu sau, pe alocuri, accelerat, spre ziua de mâine; spre zilele de mâine ale acelor viitoare (așa dă DEX-ul pluralul de la: viitor...) în alternanțe, mai propice, mai întristătoare, cu, bineînțeles, repercusiuni în destinele noastre, în devenirea noastră. Alternanțe de... restanțe sau, pe alocuri, de salturi dintr-un ieri anchilozat într-un mâine ceva mai liber, de aici – cu mult mai libera perestroika și nebuloasa mult-prelungitei tranziții. Spre un alt viitor. De altă coloratură psiho-creatoare, psiho-emoțională. De o altă intensitate în constituire, zidire, facere de sine. Cu oarece beneficii pentru cei care știu ce e de făcut cu libertatea, cu îndoielile și derutele ei, în continuare, cu ceilalți, care, din păcate, nu știu ce e de făcut cu democrația, cu libertatea. Ar exista parcă o întreagă odisee a ondulațiilor, mai agitate, mai nervoase, mai potolite, mai obosite care, in abstracto, ar constitui singularul, singularitatea numită: „viitorul nostru”, devenit trecut în diverse timpuri, diverse epoci, care ne-au fost date nouă, celor numiți șaptezeciști. Nu doar cu șapte, ci deja cu șaptezeci de ani de acasă...
Însă eu privesc cu neîncredere situațiile când, în virtutea unei obișnuințe nu prea consolidată de principii, creația vreunui autor sau a altuia este „încadrată” generaționist. Absolut greșit. În primul rând, scriitorii dintr-o generație sau alta nu înseamnă că scriu asemănător, în baza unui cod anume cât de cât recognoscibil și la unul, și la altul, și la ceilalți. Să zicem, poezia, dar și poeții, nu se cade să fie judecați/apreciați sub specie generaționistă. De cele mai multe ori, de fapt este vorba de o categorie sau alta de poeți care aparțin generațiilor biologice diferite, însă au în comun câte ceva dintr-o anumită stilistică, dintr-un anume arsenal de semnalmente prozodice. Să reținem: generație și categorie sunt lucruri categoric diferite!
Tocmai (și) din acest considerent, în ce mă privește, a mă dumiri din ce generație fac parte și dacă fac parte din vreuna ar fi ultima din preocupările mele. Poate că nici ultima nu e, deoarece – deloc nu e.
Să fi fost implicată „generația noastră” (partea ei, atât cât a fost, în stânga Prutului, mai bine zis – doar la Chișinău); să fi fost implicată în vreo manifestare programatică, precum o adiere de spirit „unificator”, ușor… colectivist? Probabil, cei mai talentați, dar și mai cultivați reprezentanți ai ei se înscriu tendinței generale de înnoire a substanței, dar și a formei prozodiei, mult mai manifeste în dreapta Prutului.
Din păcate, cu timpul, ca și câțiva confrați ai lor mai în vârstă (Damian, Vatamanu, oarecât – Vodă), unii ușor reformiști de vârsta noastră, au abandonat ispitele modernității, situându-se, „confortabil”, în matricele tradiționale, pseudo-folclorice sau retorice, clamate de la tribună sau în piață.
Iar generația estetică, ce nu „respectă” criteriile generației biologice, sau unii scriitori, ca „lupi singuratici”, astăzi încearcă să-și rezolve propriile probleme literaturologice, tematice, ideatice etc. care cunosc o extindere mai generală. În mare, la Chișinău, ele țin de revizuirea și reînnoirea structurilor literare care au ieșit   mult prea prizărite din realismul socialist, iar în perioada de mișcări socio-populare pentru libertate și democrație chiar decăzuseră până la împelițări bubuitor-tribunarde, până la a da drept mare/măreață poezie oarece texte de cântece. E drept, texte mobilizatoare, dar nu întru creație, ci...
Astea fiind spuse până aici, aș reitera că eu, unul, cred că nu m-am pliat nici pe șaptezecism, nici pe optzecism, ci m-am format și am evoluat în spiritul unei modernități dintotdeauna, manifestată mai ales în secolul XX. O modernitate care nu a aparținut și nu va aparține vreunei/vreunor epoci istorice determinate, modernitatea fiind de fapt fluidul spiritual în flux neîntrerupt și doar în modificări necesare, în dependență de evoluția și registrul intelectual al timpurilor în care continuă și se manifeste. Iar semnalmentele sale au apărut totdeauna mai pregnant în creația artistică, unde sufletul înnoitor, contemporaneizator, e mai sesizabil.
În fond, din ceea ce știe, dar și presupune omenirea, totul ține de dialectică, una din legitățile căreia este negarea negației, care spune că noul neagă vechiul, luându-i aceluia locul, treptat acest nou ajungând el însuși vechi etc. Asta ține și de așa-zisă „ștafetă a generațiilor”, de modificarea și substituirea dialectică a gustului în cultură, muzică, literatură, în general în artă.