IERARHII DUPĂ URECHE

Încă din tinerețe, am tradus din mulți poeți, unii mari, alții foarte mari, iar ceilalți chiar geniali. Traducând, înveți nu doar meseria „pură”, ci și criteriile, gradele de evaluare, de importantă artistică în context, în contexte. (De altfel, fără criteriile în cauză profesie adevărată nici nu există.) Iar după întâlnirile și „colaborările” cu astfel de maeștri de multe ori mi-e jenă, când văd pe cine îi dau de poeți contemporani importanți unii critici de-ai noștri. Adevărat, unii din autorii de poeme îmi sunt buni colegi, dar – iertare – dânșii nicidecum nu trag la calificativele supreme. La ce bun acest joc al exagerărilor, al futilităților? Iar tu, pentru a fi luat în considerație, eventual pentru a câștiga, trebuia să fi fost declarat echinoxist, să fi frecventat Cenaclul de luni sau cel al lui Crohmălniceanu, să poți organiza manifestări cultural-literare la care să inviți și să premiezi pe cei de care ai nevoie, ca viitori membri in jurii etc. Însă un scriitor din stânga Prutului nu poate „aduna” atâția simpatizanți, deja... montați, printre criticii literari dintr-un juriu sau altul, dintr-o regiune sau alta a Țării, pentru ca să creadă că ar reuși să întrunească voturi câștigătoare.

Chiar dacă unii confrați, mai onești, sunt cât de cât obiectivi față de ceea ce se scrie peste Prut, spre Nistru, printre ei fiind și Liviu Ioan Stoiciu care, în Jurnal, pe 28 martie 2011, scria: „Am spus și eu câteva cuvinte, la invitația moderatorului – am amintit că suntem în ziua unirii cu Basarabia (27 martie) și că basarabenii nu sunt nici azi introduși în istoriile literare din România, deși ei scriu în limba română mai bine decât românii din țară (în schimb sunt recuperați români din emigrație care nu mai scriu în limba română)...”

Sau Liviu Antonesi, care se referea la cărți întâmpinate cu o „tăcere asurzitoare", după principiul magiei dâmbovițene – despre ceea ce nu se vorbește nu există. Printre acestea sunt și majoritatea cărților autorilor basarabeni care, nu o singură dată, ca valoare depășesc ceea ce la București este proclamat-aclamat drept... ura!

În întregul ei, de azi și de pretutindeni, nu are o valorizare obiectivă, iar mai mulți autori beneficiază de bonusuri amicale de o valoare falsă. Pe ambele maluri ale Prutului, în vârful Carpaților și pe meterezele cetății Soroca, etcetera, există zeci, sute de ierarhii personale referitoare la poeții și poezia română. Însă o ierarhizare cât de cât de ansamblu, aproape credibilă, încă nu o avem. Sunt chiar și ierarhii regionale, județene, sau văzute din provincii. Ierarhii ale grupurilor și prieteniilor de scriitori, critici și poeți de-a valma. Există ierarhii înjghebate la unele reviste de cultură și literatură. Probabil, există... – dar există totuși și șubrede ierarhii universitare și de-a dreptul catastrofale – ierarhiile academice, în special cele de la Chișinău, unele – de jurii. Astfel, literatura română e derutată prin ierarhizări confuze, adică nici pe departe credibile.

În ce privește (doar...) specificul „axiologiei” din Estul României, interriveran, la Chișinău chiar și cei mai răsăriți critici se țin, strict, de regula listei: primul, al doilea, al treilea scriitor (poet, prozator/ romancier...). De regulă însă, unul zice – cel mai bun poet este Q, altul – cel mai bun este – W, mai celălalt – că vârful Parnasului din vreo suburbie e R, de te miri ce registru redus al sensibilității și percepției axiologice au. Acestora să nu le vorbești de stiluri, personalizări, diversitate, eventuale paralelisme ale mai multor autori de vârf, ci, strict, spune-le de unu. Rigurozitatea listei este „armată” de inflexibilitatea dogmatică și lipsa unui demers creator în textele respectivilor dibuitori critici literari. Opțiuile lor personale nu sunt în nicio relație cu obiectivitatea. Ei sunt prinși într-un sport al clasamentelor la nivelul amatorilor de literatură și nu al exegeților. Din păcate.

Dar în această disonanță sau cacofonie axiologică ce să facă scriitorul propriu-zis? Nimic altceva, decât să se străduie să rămână pe orbita sa predestinată, a cunoașterii și literaturii, curiozității și iluziei necesare, toate concentrate în eforturile de luciditate și onestitate de a nu se falsifica el pe sine însuși și de a nu se lăsa falsificat de alții sau de împrejurările sociale. Concomitent, sau în aceeași ordine de idei, scriitorul de valoare nu trebuie să aibă pretenția de a fi încadrat de critic profesionistă, găsind destul de nobilă critica artiștilor, a colegilor. Aceasta, în vectorii cu bătaie prelungă a ideii lui Charles Baudelaire că poetul cultivat, inteligent, bineînțeles, este în stare să definească atât propria poezie, cât și însăși condiția poeziei, în general.

PAȘTILE UNUI COPIL „LA RUȘI”, ACUM ȘASE DECENII...

DIN CARTEA

De sărbători, ne adunam copii din mahala. La Paști (Jubilate, agnus Dei!) – scrânciob („la roată”), „tranzacții” infantile, cu copeici, dulciuri. Ne lăudam care mai de care: „La noi au fost nanii cutare, cutare și cutare. Ia privește ce mi-au adus!” Alți puști tăceau, nu se făleau. Dânșii nu prea aveau nași de botez, pentru că se născuseră exact „pe timpul foametei”. Deja știam, pricepeam câte ceva și noi, uneori auzind de la părinți că, în acei ani de genocid (în mare parte, foametea o întețiseră bolșevicii care, adunând impozite obligatorii, măturaseră podurile multor case din Negureni!) maică-sa a copt turte din făină de știulete sau de lobodă... Satul retrăia încă obsesiv interminabile depănări de subiecte de groază, orori prin care a trecut în anii 1946-1949. Au fot de toate. De canibalism, însă, nu s-a auzit în satul nostru, ca în altele. Peste valuri de vremuri trecute, aveam să scriu un poem despre acea neagră nenorocire ce a secerat atâtea vieți prin localitățile basarabene, devastate de lăcomia hulpavei puteri sovietice:

Pologul cel de aștri ca de grâu

nălucitor în plaiuri depărtate

din nevoință-asemuit c-un râu

ce-ar fi o Cale-Albie de Lapte

spre anii negrei foamete ne-ntoarnă,

când n-aveam grâu și când sub cerul tern

                                   gurița pruncului era o rană

pansată, alb, cu laptele matern...

Pe la întrunirile „festive” ale copiilor-mahalagii ne povesteam și noi din cele auzite de la vârstnici...

*      *      *

Când umblam cu cetele de colindători, de urători, copii secretarului de partid nu veneau cu noi. Ba chiar tatăl lor puneau la cale hăituirea cetelor de mici colindători, urători, asmuțând pe urmele noastre învățătorii care ne identificau, ne certau, ne amenințau și ei, întâi cu „nota la purtare”, apoi cu altele și mai și. Acestor copii le era interzis să se bucure de Sărbătorile Paștilor. Ei nu ieșeau în uliță, să ciocnească ouă roșii, ci doar priveau de undeva din curtea casei triști, nedumeriți și… interziși; priveau spre copiii mahalalelor! Nu erau lăsați nici la scrânciobul rotit care se inaugura anume pentru aceste sărbători. Ce timpuri de… – de ce?...

Mai târziu, la facultate, înțelegeam și mai acut diferența dintre mine și vreun ne-botezat, care nu a umblat cu colinda la Crăciun și cu uratul la Anul Nou. Căruia tatăl îi interzicea să intre în biserică. Pe atunci, noi mai sărutam mâna popii întâlnit în cale, iar aceste nenorocoase progenituri de secretari de partid se întâmpla să înjure fața bisericească. Și deloc întâmplător că, în studenție, ei erau cei mai „activi”, cei mai atașați comsomolului, partidului, sindicatelor. Mulți dintre ei erau informatorii securității, iar după Universitate ajungeau în pepiniera nomenklaturistă. Nu, nu ne dușmăneam atunci, în copilărie, în studenție, însă deosebirea dintre noi se făcea tot mai simțită; între cei botezați deschis, sub bolta înaltă a bisericii, și cei nebotezați sau botezați pe ascuns. Se simțea că noi crescusem în altă atmosferă de familie, decât cea din cuiburile atee de președinți de colhoz și secretari de partid. Una auzeam noi de la părinții noștri, despre bine și rău, cu totul alta, pe invers, parcă, auzeau ei vorbindu-se în casele în care creșteau. Încă de pe atunci li se inoculase aviditatea de privilegii, (in)diferență față de „prostime”, cinismul, comportamentul arogant până și față de profesori. 

*     *     *

Pe când se întâmpla să ajungem pe la Colun, moșie cam la 3-4 kilometri depărtare de Negureni, noi, copiii, trebăluiam printr-un crater format după căderea unui avion sovietic, doborât în luptă, mai găsind fragmente de aluminiu topit, piulițe, șuruburi. Pământul din jur fusese de-a dreptul pârjolit de avionul în flăcări. Prin sate, câte vreun fost militar sau premilitar de până la război cântau: „Noi suntem vulturii țării, / Tineri zburători, / Să-ntindem cu-avionu-aripa, / Să fim apărători! / Înainte, tot înainte, / Vom fi la zi cu-al nostru zbor! / Să nu te mai temi de moarte, / Tânăr zburător...” Iar la Paștile blajinilor, la cimitirul din Negureni, imediat în dreapta porții, venea la mormânt o doamnă înveșmântată în negru, de la București... Ce bocet sfâșietor: „Mircea, Mircea, unde ți-a fost să cazi, Mircea, Mircea!...” Cei care ne aflam acolo, izbucneam și noi în plâns – bocetul ne paraliza, nu altceva... Fantoma războiului era încă prezentă în inima și mintea oamenilor, unii din care nici nu mai știau pe unde ar fi să fie mormintele celor plecați din Negureni în mai 1944... Tatăl povestea despre verișorul său Ștefănel al nanei Irina, cum, pe când se îmbarcaseră să treacă Oderul, el fusese pur și simplu retezat în două de o rafală de mitralieră grea de pe malul opus. Ruda noastră, verișorul tatei, unchiul meu, s-a prăbușit în apa iadului și nu se mai știe de-a fost cumva recuperat sau nu trupul său...

*     *     *

Dar dacă am eșuat în nobila intenție de a reda, creștinește, acele oseminte pământului, cu vreo 10-20 de zile după Paști, anticipând cu câteva săptămâni bune Rusaliile, ne dă în minte să punem frunzare pe la ușile și geamurile școlii! Păcat numai că cineva ne-a turnat la direcție și, mai întâi, noi, făptașii, a trebuit să mergem cu pas de gâscă, în șir indian, prin cancelarie, adică – pe vine, mai împiedicându-ne de preșurile de pe dușumele, nimerind cu capul în fundul celui dinainte, prăvălindu-ne caraghios, lungindu-ne în acel spațiu sfânt – cancelaria!, încât lacrimile de plâns ne erau, concomitent, și de râs, după care – să invităm și părinții la școală. Prea de tot, totuși. Aspru. Inuman, poți zice... Dar, dacă stai și te gândești puțin... să pui tu de jur-împrejurul școlii frunzare ce aduceau a „opiu pentru popor” (religia!) și să scapi ușor?! Să le prinzi prin belciugele și crăpăturile unei instituții ateiste, precum trebuia să fie școala sovietică! „Aracan de mine și de mine, puteți înfunda Siberia!” Și „Jneap! Jneap!” la fundulețele noastre, palma sau cureaua părinților. Cine să fi fost cel care ne-a turnat? – ne întrebam înde noi, în mintea noastră, pe atunci neînțelegând prea multe în mașinăria suspiciunii ce avea a se generaliza, în virtutea obligativității, ca și cum, ca fiece om sovietic să suspecteze (să fie suspicios), în caz contrar poate deveni complice (al dușmanilor URSS, firește! Stalinismul nu voia să iasă completamente din om, din societate... Nici nu a ieșit sută la sută până, hăt, la prăbușirea colosului cu picioare de argilă...).

*     *     *

Dar, norocul nostru, – între Paști și Rusalii iar se deschide de vacanță, de libertate văratică! Iar prologul, zigzagat, sincopat al așteptării vacanțelor poate fi considerate nerăbdarea și feeria sutelor, miilor de ore de școală în care, de pe la jumătatea lor, deja începeam să ne gândim la recreație – zbenguială, hârjoană, glume, naivități exuberante. Erau ca și o repetiție, imaginară, a perioadei în care „scăpam” de școală, unde ni se atrăgea atenția și ni se trăgea urechea.

Iată, de-acu vine arșița. Se înfierbântă foarte tare până și cocoșul de tinichea din vârful giruetei de pe terenul de măsurători meteorologice al școlii pe care, de mâine, nu o vom mai „deranja” cam vreo trei luni. (Puțin totuși…) Când girueta e în nemișcare, pe ea încearcă să se așeze vreun guguștiuc, vreun graur ostenit de zbor, însă – brusc! – sar de pe ea, frigându-se la piciorușe de fierbințeala metalului expus soarelui nemilos.

ÎNTRE GENERAȚII...

De fapt, câțiva critici demni de respect parcă ar fi ajuns la un consens că eu și cu Arcadie Suceveanu nu am aparține unei generații anume, ci am fi inter-generaționiști. Însă eu mă voi referi, totuși, pe cât se poate de simplu și, sper, adevărat, pe înțelesul mai multora, la contingentul numit șaptezecist, cu precizarea, însă, că noi din respectivul contingent parcă am fi trăit și, deci, am scris, oarecum altfel de la autor la alți autori, în timpuri diferite. Numai că aceasta e oarecum puțin spus, dacă nu se accentuează că am viețuit chiar în epoci diferite.

Dar să o începem cu unele caracteristici de bază ale anilor 70-80 în care, din păcate, nu s-a produs o tezaurizare a operelor artistice selecte și din motivul că ele nu au prea existat, iar cele existente au fost trecute cu vederea sau nimerite în atenția perversă a criticilor slugarnici față de regimul politic acultural, antinațional. Pe atunci, mai erau încurajate clișeul, pășunismul, localismul scâncitor, plângăcios, dar și lamentabil. Erau dați de exemplu (pozitiv, cum altfel!) cei care re-creau minore și banale mitologii mărunte mioritice, tradițional-pășuniste „compensatorii pentru carențele lor de modernitate” (Luca Pițu). Era descurajat ceea ce ar fi putut deveni valid ca valoare autentică, noblețea estetică, rafinamentul stilistic fiind suspectate, criticate, blocate, mereu amânate sau chiar extirpate. Pe atunci, chiar și anumiți condeieri își asumau cu râvnă stahanovistă angajamente propagandistice, partinice, kgb-iste, fiind secretari ai comsomoliștilor din Uniunea Scriitorilor din Moldova, apoi ai organizației de partid tot de acolo, dedicând cărți întregi sau texte aparte „constructorilor comunismului”.

Bineînțeles, la trecerea dintr-un timp în altul, dintr-o epocă în alta, se modifica ceea ce înțelesesem, ca ieri-alaltăieri, prin noțiunea de viitor și ceea ce credeam că s-ar putea întâmpla în el. Se modifica registrul/ repertoriul a ceea ce așteptam noi de la acel viitor, registrul a ceea ce gândeam, eu sau dumneata, că avem de făcut în zilele de mâine. De la un timp la alt timp, de la o epocă la altă epocă s-a modificat doza de libertatea pe care o prevedeam în viitor, pe care ne-ar fi oferit-o acesta; reduse în volum, libertatea și perimetrul cuștii, sau nițel-nițel amplificate. Astfel că, de fapt, ne-au fost date să năzuim și să trăim în diverse configurații ale viitorului. Noi nu am avut, legat, închegat, un viitor organic, să zic așa. Au fost niște postate de mai multe viitoare. Chiar și o epigramă despre cum depinde(a) viitorul de secretarii-primi ai Uniunii Scriitorilor (unul din RASS Moldovenească, în stânga Nistrului, celălalt – în RSS Moldovenească, la Chișinău):

Nouă de la Pavel Chioru

Ni se trage viitorul.

De la Pavel istălalt

Viitor și mai înalt.

(Aproape curios lucru, acidul venea de la fidel-slujitorul realismului extrem de socialist, abundentul stahanovist în versuri partinic-angajate Arhip Cibotaru!: Pavel istălalt însemna: Pavel Boțu.)

Astfel, acele viitoare ți se arătau ca niște orizonturi zebrate, cu dungi mai late sau mai înguste, mai deschise (...luminoase) sau mai întunecate. De unde și incoerențele în destinele noastre, în faptele noastre. Inclusiv, în literatura noastră. Sincope și derute, abandonări și reluări. Strădanie și apatie. Relansări. Sau restartări, cum se zice în computeristică, noțiune care, la noi, mai e, pare-se, în perioadă de rodaj, nefiind introdusă, deocamdată, în DEX. Aceste schimbări de optică, ba și de emoție, de cuget în ceea ce s-ar fi putut fi numi o viziune asupra viitorului au variat. Poate ne-au derutat, pe unii, poate ne-au mobilizat, pe alții. Din ceea ce suntem, ce am ajuns grație sau poate în pofida schimbărilor de orizonturi, cromatică emoțională, de... viteză psiho-motorie de înaintare, cu greu sau, pe alocuri, accelerat, spre ziua de mâine; spre zilele de mâine ale acelor viitoare în alternanțe, mai propice, mai întristătoare, cu, bineînțeles, repercusiuni în destinele noastre, în devenirea noastră. Alternanțe de... restanțe sau, pe alocuri, de salturi dintr-un ieri anchilozat într-un mâine ceva mai relaxat, de aici – cu mult mai libera perestroika și nebuloasa prea prelungitei tranziții. Spre un alt viitor. De altă coloratură psiho-creatoare, psiho-emoțională. De o altă intensitate în constituire, zidire, facere de sine. Cu oarece beneficii pentru cei care au știut ce e de făcut cu libertatea, cu îndoieli și derute, în continuare, cu ceilalți, care, din păcate, nu au știu ce e de făcut cu democrația, cu libertatea. Ar exista parcă o întreagă odisee a ondulațiilor, mai agitate, mai nervoase, mai potolite, mai obosite a viitoarelor care, in abstracto, ar constitui singularul, singularitatea numită: viitorul nostru, devenit trecut în diverse timpuri, epoci, care ne-au fost date nouă, celor numiți șaptezeciști. Astăzi, nu doar cu șapte, ci deja cu șaptezeci de ani de acasă...

Care ar fi sechelele?

Timpurile pe care le-am trăit și regimurile care ne-au tot asuprit, inclusiv spiritualicește, au impus ca o anti-religie inconsecvența. S-a trecut prin doctrine fals-ideologizate, s-au compromis principii estetice. Cei crescuți și educați în a doua jumătate a secolului douăzeci au o conștiință traumatizată de multiplele orientări... dez-orientative – indicative, vindicative – spre nestatornicie, ceea ce i-a făcut amânat infantili și, doar parțial, maturizați artisticește. Neașezările au modelat din mai mulți niște „simulanți de-a-ndoaselea”.

În perioada de avansare spre libertate și democrație între Prut și Nistru, la un moment dat se făcură tot mai simțite păpușereala, scriitoreala, politicăreala. (Sper că se înțelege ce vor să spună aceste noțiuni duse ușor spre grotesc. Dar rămase în concordanță cu adevărul, cu istoria.)

Tot de sechele a ținut și faptul că, pe la începutul secolului curent, la Chișinău ieșeau în evidență niște scriitori, unii cu anumite merite, fie acestea și opace, alți de-a dreptul întâmplători în domeniu, care se comportau, în literatură și împrejurimile acesteia, politizate, ca niște teroriști. Atacau, înjurau, complotau. Se grămădeau în formație de juntă a rezerviștilor ce se credeau nedreptățiți, cărora li se trece cu vederea „izbânzile” lor comuniste de odinioară. În special, atacau pe mai tinerii colegi „neascultători” sau, uneori, încercau să-i măgulească, să-i lingușească, în conformitate cu ceea ce latinul numea captatio benevolentiae.

De pe atunci se trage și situația că azi, pe la Chișinău, destule aprecieri teoretice foarte șubrede și complezente asupra scrisului versificat-rimat-cântat acum două-trei decenii se cer revăzute, corectate spre diminuarea exagerărilor, însoțite de remarcile explicative necesare și întemeiate, iar altele pur și simplu trebuie respinse, ca fiind din afara literaturii cât de cât serioase.

Apoi, conform axiomei că situația politic-socială și economică a unei entități statale este determinată de evoluția culturii, între Prut și Nistru ambele aceste componente mai sunt într-o fază a deplorabilului și reflectă încă grimasa neocomunismului. Pe aici, e de înțeles... la lumina zilei că arta, sub aspect de educație estetică înnobilatoare de spirit, e domeniul de prea puțin interes pentru universitari, ba chiar pentru mulți artiști și chiar critici, fiind complet în afara preocupărilor politicienilor (majoritatea, din păcate, inși de doi bani, aculturali) care sunt de o rudimentară, chiar jalnică, ridicolă instruire și inteligență. Aici, e greu să se creadă în eficiența necesității înaintării în cultură, în filosofie, în travaliul artistic, în și prin rezultatele cărora lumea, societatea, adică și existența umană obțin noi semnificații, nobile, altfel de determinări existențiale.

Astfel că, în estul românesc, alias Republica Moldova, dar, din păcate, și în întreaga Românie, nu se poate conta pe o solidaritate (ca interes, nu?) populară față de cultura autentică, ce dă valoare și strălucire spiritului, dacă e asimilată și făcută funcțională de acesta. Pe la noi, pretutindeni, nu ne putem aștepta la un cult pentru cultură.

AERUL MEU, VIAȚA VOASTRĂ... POEME DE NAMJIL NIMBUEV

Din poezia lumii

Namjil NIMBUEV (1948–1971) / Buriatia

S-a născut în familia poetului buriat Șirab Nimbuev. Majoritatea textelor și le-a scris în limba rusă, însă a lăsat și unele în limba maternă. După absolvirea școlii medii, un an de zile a fost corespondent în redacția ziarului «Молодежь Бурятии» („Tineretul Buriatiei”), după care este admis la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova. A traduse din poezia mongolă.

Namjil Nimbuev a muri la vârsta de 23 de ani (octombrie 1971), în rocada dramaticelor analogii fiind ca și cum un Nicolae Labiș al buriat-mongolilor. Prima sa carte, „Fulgere împiedicate”, îi apăru post-mortem (1974).

Namjil Nimbuev este cel mai tânăr clasic al buriat-mongolilor, dar și al literaturii mongole, în general, autor profund ancorat în spiritualitatea poporului său, concomitent fiind unul din puținii poeți care au îmbogățit prozodia rusă cu o distinctă cromatica orientală – a lumii stepelor, cu vibrațiile prelungi ale murmurătoarelor pilduiri rostite și rostuite în panteonul budist, cu inflexiunile enigmatice ale șamanilor și melodiile tânguioase, parcă, ale herghelegiilor, păstorilor de cirezi și turme.

În anul 2017, la Moscova au fost editate două volume ale lui Namjil Nimbaev care, pe lângă circa 11 mii de versuri, a mai scris proză, teatru, eseuri.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Aerul meu, viața voastră

 

Fetișcană zvăpăiată și încăpăținată ce ești tu,

mai oprește-ți

picioarele discuți și zdrelite!

Arătare de circ!

Nu cumva crezi că Pământul

nu ar fi decât un stupid balon pestriț,

învârtit cu picioarele pe arenă?

De la jocul tău

prinse a se mișca lumea:

furtunile răvășesc oceanele,

zboară păsările, avioanele, telegramele,

se clatină copacii, cuiburile, catargele,

gonesc trenurile, mașinile, caii,

iar oamenii, a echilibru, își desfac larg picioarele,

ținându-se tot mai strâns unii de alții,

să nu cadă în neagra căscătură a Universului!

Eu sunt captiva inerției,

salvarea mea e fuga,

de mă opresc –

cad neamânat în hăul beznei!

Atât cât alerg,

sunt cu voi, pe Pământ.

Mișcarea e

aerul meu,

viața voastră.

Nu ar avea cineva să-mi împrumute patru copeici?

Oameni buni,

nu ar avea cineva să-mi împrumute

patru copeici,

să am și eu dreptul să urc fără frică în troleibuz?

Problema e că, vedeți dumneavoastră,

eu sunt poet,

slujitorul unei modeste

                                      muze de țară.

Vă imaginați, am avut o grămadă de bani 

câștigați după vânzarea

sentimentalei mele vaci Simmental.

Însă după ce m-am pomenit pentru prima oară

                                      în zgomotoasa capitală,

m-am pierdut cu totul

în fața

           atâtor lucruri ademenitoare.

Acum în buzunarele mele goale

ca o tristă elegie

au rămas doar zângănitul foștilor

                                     păstrăvi argintii,

foșnetul aripilor

                          fostelor păsări de hârtie.

Însă după cingătoare, pe burta-mi goală,

se încălzește un poeme clasic

cu care contez să fac cnocdaun

redactorul unei solide reviste –

spre el mă-ndrept chiar acum.

Acolo, numaidecât voi primi neamânat

un avans generos.

Cu o parte din el îmi voi procura mașină

cu care să mă întorc în satul natal.

Hei-hei, îngăduie dumneata, cetățene pleșuv!

Am văzut că ați ieșit din bar –

jur că sunteți un filantrop.

Ce v-ar costa să-mi împrumutați patru copeici,

patru solzișori de aramă?...

În schimb, de cum ajung celebru,

vă veți simți nespus de măgulit

să amintiți de binefacerea de odinioară,

de azi, adică. Și vă jur pe poemul

de care aminteam

că o să vă dedic un madrigal.

...Îmi propuneți

                         să merg fără bilet?

Sau să încalec Pegasul meu?

Păcatul dumitale e banalitatea.

Unica mea medalie este onestitatea,

iar Pegasul nu e o gloabă de la asanare!

Oameni buni,

nu ar putea cineva să-mi împrumute, totuși,

patru copeici?...

O, ciocârlie

O, ciocârlie –

                      inimioara cerului

                                                  fugind din bătaia săgeții!

GENIUL FAMILIEI TARKOVSKI - URME ÎNTRE PRUT ȘI NISTRU...

Arseni TARKOVSKI                                                     (1907 – 1989)

Arseni Tarkovski cu soția

Extrem de talentata familie Tarkovski, care a dat un celebru poet, pe Arseni, și un regizor de geniu, pe Andrei, fiul acestuia, se trage (și) de pe la noi. De prin orașul Bălți. Nu știu dacă acest oraș confuz dintre Prut și Nistru are vreun merit în cazul ăsta, dar de consemnat oricum trebuie de consemnat momentul. Ca și faptul că la Bălți și-a făcut stagiu militar prozatorul Zaharia Stancu, celebrul – de ce nu? – președinte al Uniunii  Scriitorilor din România pe timpul partidului unic și buldog.

Așadar, mama poetului Arseni Tarkovski, viitorul poet, și bunica pe linie paternă a viitorului mare regizor, nepotul Andrei, Maria D. Rocikovskaia, era din orașul Bălți. Tatăl ei a fost director al oficiului poștal din Dubăsari, având gradul de consilier în instanță. Maria Danilovna cunoștea limba română, franceza, ceva germană, poloneză -- se trăgea din pani, totuși. (Genealogia spiței Tarkovski are mai multe branșe presupuse, inclusiv una daghestaneză. Cea mai credibilă însă fiind descendența poloneză.)

Și dacă filmele lui Andrei Tarkovski le puteți viziona sau reviziona pe internet (acesta e plin – și e bune! – de ele), cu poemele tatălui acestuia, Arseni Tarkovski, dragi cititori, sunt sigur că nu v-ați preA întâlnit. Unele din ele vi le propun în traducere.

La început a fost tăcerea. În ce privește (și) creația lui Arseni Tarkovski. Or, ceea ce se știa și „circula” despre acest poet era nesigur, confuz, trist și descurajat de nedreptatea pe care bolșevismul-sovietismul o poate face unui mare artist. Dar, odată cu glasnost’-ul, mai multă populație prinse a afla că, de fapt, cvasi-anonimul de ieri – Arseni Tarkovski – e un autor important ce ține de veacul de argint al poeziei ruse, că destinul a rânduit ca numele său să stea dimpreună cu cele ale lui N. Gumiliov, A. Ahmatova, O. Mandelștam, M. Bulgakov, M. Țvetaeva. Că este scriitorul publicat în SUA și RFG, Franța și Anglia, Italia și Japonia, până și în China, însă nu și în Rusia. Cel puțin, nu  în măsura în care ar fi meritat-o.

S-a născut în Elizavetograd, gubernia Herson, tatăl său fiind funcționar bancar și jurnalist. (În anii ’80 ai secolului XIX, ca unul din organizatorii cercului narodovolnicist, fusese exilat pe cinci ani în Siberia Orientală.) În 1913-1914, viitorul poet frecventează împreună cu tatăl său serile de poezie ale lui I. Severeanin, K. Balmont și F. Solgub. În 1925, este admis la Cursurile Superioare de Literatură de pe lângă Uniunea Poeților, unde îl cunoaște pe poetul și teoreticianul limbajului Gh. Șengheli, care i-a și determinat în mare parte evoluția artistică. Un timp, profesează jurnalismul. Traduce mult din literatura orientală, în special cea a popoarelor asiate incluse cu forța în Rusia-URSS. În ajunul războiului, face cunoștință cu Marina Țvetaeva căreia îi dedică un amplu grupaj de versuri. Este corespondent de război, în 1943 fiind grav rănit și amputându-i-se un picior. În 1945, își pregătește pentru editura „Sovetski pisatel” volumul „Versuri prin ani”, matrițele căruia, însă, aveau să fie distruse în rezultatul nefastelor consecințe pe care le-a avut hotărârea de pomină a CC „Despre revistele Zvezda și Leningrad”. Astfel că prima carte îi apare abia în... 1962!

În creația sa parcă s-ar cantona, spre a se estompa, ecourile avangardismului deja pe cale  de a fi clasicizat (și... uitat, prin interdicțiile ce i s-au tot impus). Printre alte definiții ce i e potrivesc sau nu prea, Arseni Tarkovski e numit și „ultimul poet al veacului de argint”, a acelei perioade de fulminantă înnoire a canonului (canoanelor!) poeziei ruse și de înflorirea ei într-o impresionantă diversitate de școli, curente, intenții, realizări, aspirații și neîmpăcări. Mie unuia, Arseni Tarkovski îmi amintește (și) de un Geo Bogza sub lumina discretă a stelei Orion. Pentru a se convinge și cititorul de eventuala afinitate a acestor doi poeți și fini intelectuali, să revină la poemul trakovskian „Taurul, Orion, câinele”. Aceste simboluri prozodico-parțial-zodiacale pot explica, implicit, și destinele autorilor respectivi, în special pe cel al lui Tarkovski –  izbit de taurul puterii și încolțit de agonia acestuia. Darnic luminat și ghidat de (pro)eminențele constelațiilor cerești (și artistice), acest important poet s-a aflat în fervent proces de (re)definire a personalității și adecvată apreciere axiologică a creației sale care poate fi considerată a emite și unele din ultimele protuberanțe ale avangardismului propriu-zis.

Arseni Tarkovski cu fiul Andrei

În preajma Mării Azov

Am ieșit spre haltă. Fonta se odihnea

În sfere mari de aburi unsuroși. El era

Rege asirian în ondulările ciorchinilor de cârlionți.

Stepa se deschisese și parcă un vârtej al marilor vânturi

Îmi trase-n el sufletul, absorbindu-l.

Și deja în spate dispăruse casa de lut;

În jur, turnurile lunii sau doar înlunite

Se înstăpâniseră până-n marginile lumii,

Noaptea desfășura dintr-o deschizătură în alta

O pânză tare, strâns învălătucită.

Tinerețea mea de mine se-ndepărtă

Și sacul greu mă-ncovoia din umeri.

Desfăcut-am curelele și pâinea am presărat-o cu sare  

Hrănind stepa, iar cu a șaptea parte din ea

Am îndestulat răbdătoarea mea carne. Apoi am adormit

Până la căpătâiul meu se răcise

Scrumul regilor și robilor, și-mi stătea la picioare

Cupa plină cu plumburiile lacrimi de Azov.

În vis mi se arătă ce are a mi se întâmpla.

Dimineața mă trezii și pământului pământ i-am spus,

Arșiței expunând-mi încă firavul piept.

*     *     *

Uimirea ta sau al tău

Căscat de vocale. Ce recompensă

Pentru existența ce se topește!

Și câtă respirație a zilei transparente,

Și câtă înaltă neînțelegere

Se tăinuiesc în tine, se tăinuiesc în mine...

Nu toamna, ci a vocii slabă înfricoșare,

Strălucirea vocalelor în eterul vraiște –

Precum gheața alunecătoare din palme...

LA NOTRE-DAME, ACUM EXACT 9 ANI...

5 aprilie 2010

Notre-Dame care, în 1996, dimineața relativ devreme, când încă nu năboiseră turiștii, îmi părea că tace... nazonat. (Nările lucarnelor? Dar parcă nu are așa ceva, lucarne, pe când nări... poate avea-asemăna, prin alte deschideri arhitecturale.) Nu e cea mai mare catedrală a francezilor ca spațiu arhitectural, dar e cea mai importantă ca arhitectură spirituală. Și, bineînțeles, una dintre cele mai remarcabile pe care a dat-o arhitectura gotică. O dublă capodoperă, să zic, ca să revin: și sub aspect arhitectural, și sub (și în) aspect spiritual.

Acum paisprezece ani, nu am vizitat și trezoreria, în care intru acum. Relicve, pur și simplu, dar și relicvarii (Sfânta Coroană de Spini și un fragment din Crucea lui Hristos). Este posibil să descrii, jurnalier, atâtea obiecte unicat, care se află într-un atare spațiu?... Inefabilitatea – și ea caracteristică omului. Diafanitatea (memoriei) – de asemenea. Pentru că te depărtezi în timp, și contururile se estompează. Însă rămâne sesizabilă perpetuu atmosfera Notre-Dame, în care par imponderabile himerele de pe cornișe. De altfel, multe dintre ele, himerele, rămânând mai mult eterice, pentru că în alcătuirea lor materială sunt foarte deteriorate. Bineînțeles, vor fi recondiționate. În special cele din spatele catedralei, cărora li se vede osatura armăturii. (Ca la un... roentgen ceresc.) Ca să urci spre ele, în turnul catedralei, ar trebui să mai stai cel puțin o oră la coadă.

Apoi te surprinzi că pe aici, prin preajma marelui edificiu înălțat întru slava cerului, vine și vreo ispită interogatoare oarecum în discordanță cu evlavia, cu solemnitatea, încât, iată, mă întreb și eu dacă nu care cumva duhul ateist a prins a intra intens în națiunea franceză încă de la Rabelais încoace, când marele prozator scria că Gargantua i-a inundat teribil pe parizieni, făcând pipi (…pipioi!) de pe creasta catedralei Notre-Dame…

În fine (ca un… început perpetuu) l’Île de la Cité, insula-nucleu a Parisului, te ademenește și cu alte locuri primitoare. Astfel că, după un scurt popas în parcul din spatele catedralei Notre-Dame, – statul la coadă, cam 40 de minute, ca să intru în „triunghiul” Sfânta-Capelă (Sainte-Chapelle).

            15 aprilie 2010

Pomenindu-mă pe insula-nucleu a Parisului dintotdeauna (adică de vreo 2 mii de ani, de pe când se numea Lutèce și era oraș-cetate galo-romană), apoi ajungând la Notre-Dame, îmi zic să nu mai vizitez din nou catedrala (e coadă, totuși, la intrare, cu cercetare de bagaj și de om, în general, ca în aeroporturi, înainte de îmbarcare), ci să vizitez... sub-pavajul, zic eu așa, în franceză – Crypte archéologique du Parvis Notre-Dame, deschis(ă) deja de trei decenii și care prezintă vestigiile antichităților și vremurilor mai noi, din aproape în aproape, descoperite în perioada 1965-1972 (ah, anul pe când terminam facultatea...). Muzeul sub-pământului e fascinant, prezentând evoluția urbană și arhitecturală a Insulei Urbei (L' île de la Cité), inimă istorică a Parisului. Colind subsolul acesta, peste care, prin secole, s-au tot suprapus tot alte și alte soluri – probabil, aici au lucrat revărsările Senei, soliile ei învolburate – de te miri ce sus e astăzi Parisul față de temeliile, ba chiar și... crestele sale de acum două milenii. Ruine antice, peste care sunt suprapuse edificiile medievale, iar peste dărâmăturile acestora – cele ce țineau de epoca clasică, peste care, iată, astăzi, domină Catedrala catedralelor, Notre-Dame. E un mod perpetuu de reconstruire a orașului din sine, peste sine, peste Sena, s-ar putea spune, care, dimpreună cu urmașii iloților ce au întemeiat Lutèce, lupta contra năvălitorilor din triburile germanice, fiind un oraș-cetate strategic(ă) în apărarea Imperiului Roman contra barbarilor. Iar de la prima cărămidă pusă la temelia Catedralei Notre-Dame, în 1163, avea să pornească Parisul mereu reorganizat, reformulat, autotelic, ca să ajungă la ceea ce lumea avea să numească: Orașul Luminilor. (Eu ziceam, undeva în acest text: și al Lumilor, explicând de ce anume).

ESEURI DIN „ROMÂNIA LITERARĂ”

Leo Butnaru

Cititorii mei/ tăi/ lui/ noștri...

Se întâmplă ca vreun jurnalist să mă întrebe cine cred eu că ar fi cititorii mei...

Dumnezeu știe...

Pot spune cu certitudine doar cine nu ar fi cititorii respectivi.

Astfel, cum nu au citit poezie bieții rufoși-nevoiași de pe timpurile lui Baudelaire sau Eminescu, așa nu citesc poezie nici îm-blugi-ații rufoși de bună voie și „de lux” din zilele noastre.

Cum nu au citit poezie tatuații abundent din triburile din junglă, așa nu citesc poezie nici tatuații-milionari care joacă fotbal sau cei care chiulesc și pilesc pe la terase, prin baruri.

Cum nu citeau poezie papuașii care își puneau belciuge, inele în nări, la fel nu citesc poezie duduile cu piercing-flecuștețe în nas, pe limbă, pe... olimburic sau, se știe, chiar și mai jos de acestea, în locuri intime, s-ar zice, cândva.

Cititorii de poezie niciodată nu au fost prea numeroși. Uneori, doar se credea că ar fi. 

Să fim definitiv convinși că, în fond, poezia, inclusiv capodoperele acestui gen, rămân cunoscute totuși de un număr restrâns de persoane, în primul rând de câțiva exegeți. Credeți că masele largi de cititori au habar de Epopeea lui „Ghilgameș”, de „Iliada”, „Odiseea”, „Maldoror”, „Florile răului”, „Mureșan”, „Odă în metru antic”?... Să fim serioși: în acest caz, masele largi sunt foarte... înguste. Credeți că „Divina comedie” are un număr de cititori pe potriva mediatizării ei literaturologice? Nici pe departe... E aici ceva analog cu muzica grea, clasică. Mai mulți au auzit de Beethoven, Mozart, Enescu etc., însă muzica acestora nu o ascultă decât la țârâiturile scurte ale apelurilor telefoanelor mobile.

Așadar, să nu ne facem iluzie că poezia modernă, oricât de valoroasă, ar putea întruni o aderență a preferințelor, dar mai ales a înțelegerilor multor cititori. Organul societății cititoare care ar trebui să recepteze frumosul, esteticul, metaforicul, artele în general, a rămas, tradițional, nedezvoltat, monocelular, simplist până la primitivism. Oamenii sunt în egală măsură neîncrezători și indiferenți față de posibilele revelații sufletești care ar merge mai departe de gusto-sentimentele pe care le trezesc halba de bere și frigăruile.

Remarcase Sanda Stolojan că, pe la noi, cititorul mediu se află încă la stadiul inculturii comuniste așternute peste opacitate poporului. Însă, după ceva ani trecuți, poate că ar fi necesară o precizare: acel cititor a ieșit din incultura comunistă pentru a trece în incultura facebook-istă, așternută de asemenea peste opacitatea maselor.

E de-a dreptul naiv să crezi că prea mulți cititori sunt preocupați de a-și perfecționa (actualiza, moderniza, contemporaneiza, dacă vreți) metoda sau doar procedeul comprehensiunii literaturii în dependență de particularitățile contextuale ale epocii sau stilisticii legate de școală, curent, viziune, canon etc. Perpetuu, cititorul e mai degrabă un elev nu prea curios, nu prea sârguincios.

Iar câte un poet înțelept, cum a fost Odysseas Elytis, spune, parcă pe sine și pe alți confrați consolându-i: „Nu mi-e milă de poeții care au rămas fără cititori, mi-e milă de cititorii care au rămas fără poeți. Este o pierdere a cărei dimensiune omul neavizat nu o poate aprecia, așa cum un surdomut din naștere nu poate aprecia importanța sunetelor... Oamenii care nu sunt în stare de o mai mare percepere a lucrurilor, ceea ce dă un alt sens vieții, se condamnă singuri la infirmitate voită”.

Mai că boemă, la Chișinău...

Nu știu dacă ceea ce vedeam eu uneori prin mediile intelectuale chișinăuiene s-ar fi putut numi boemă... Cam se știe că, în comunism, tinerii ziariști și scriitori erau oarecum dionisiaci, puține li se permiteau ca expresie și libertate de creație, „deficitul” dânșii compensându-l ușor sinucigaș