DIN CARTEA POEZIEI 2019

Leo ButnaruL

Leo BUTNARU

 Omnia

Pe lume se iscă teama că deja

ultima nu va muri speranța,

ci postmodernitatea...

Hai să dăm mână cu mână

(Discurs la Paris)

În lungul Senei – automobile torent

împărăția tobelor de eșapament

pe unde băteau agitat

dar glorios

tobele lui Napoleon

sau cele de la marginea ghilotinei din Piața Concordiei

anunțând șirul morților de rând

printre scândurile eșafodului șiroind, picurând

roșia viață a celor cu

sau fără de vină

situație în care pentru parizieni existau două posibilități: să

înfrâneze vocea sângelui

sau să o înțeleagă.

Prin locurile acestea cam totdeauna pornesc

sau poposesc destule evenimente

unele aproape mari

astea de obicei ascultând de ordine militare – la dreapta! la stânga!

stânga-mprejur! (e de constatat

renunțând la mai multe amănunte; e drept – lirice

dar totuși amănunte...) la

auzul vreuneia din aceste comenzi

un ins sau altul

o mahala de inși

sau chiar o jumătate de țară

luând-o pe drumuri greșite

dând nas în nas, frunte în frunte unii cu alții

însă o vreme fără a se dumeri că dânșii

au luat-o pe drumuri bizare.

Iar când le vine mintea la cap

unii cetățeni execută intuitiv o comandă contrară celei

pe care o credeau că-i duce spre glorie

revenind spăsiți acasă

purtând drapele în bernă

sau doar înfășurate pe hampă

sau ducându-le pe scuturi ca pe niște răpuși

dându-și seama că nu-și mai iubesc aproapele

că li-s zdrelite coatele de cât au dat din ele

lovindu-și-le unii de ale celorlalți

pe când se înghesuiau în goană după glorie.

                                                                     Iar eu

fiind destul de sensibil la fluxul de lumină sau de întuneric

la cursul timpului în urcuș până la amiază

și în coborâș spre seară

simt cu oarece liniște în suflet

că ziua de azi suferă deja mai puțin de insuficiența importanței sale

dacă nu istorice

cel puțin poetice – apariția prezentului discurs cred că i-a

                                        mai temperat nemulțumirea aici

la capătul Podului Alexandru al III-lea

dinspre care

în diagonală la stânga de la Turnul Eiffel

se află Ambasada Română

unde pot să dau mână cu mână etc.

Iar odată ajuns la Ambasadă

și dând mână cu mână cu excelența sa domnul ambasador

te încleștează – brusc! – o întrebare:

Curios totuși, nu? – când îngerul

se întâlnește cu omul

îi întinde acestuia mâna a salut?...

Pentru că

în ce-L privește pe Dumnezeu

nu se mai pune problema: de la Sfântu Petru în sus

probabil nimeni nu mai dă mâna cu omul...

Deci

frați români

hai să dăm mână cu mână...

Revista literară,

2018, Nr.8.

Pete de cafea

Poate că sunt simple pete

dar nu este exclus – vreo pictură întâmplătoare

operă de artă totuși

ce ține de minimalismul involuntar

mărturisind și ea oarece despre viața unui om care scrie

sau nu scrie poeme

ci doar mesaje de sporovăială pe FB

aceste mici contururi aproape brune pe

3-4 clape ale claviaturii computerului

precum cândva

pe clapele mașinii de scris

pete din cafeaua pe care

în tinerețile tale ți se părea

că o poți fierbe chiar la flăcările ce răzbat din nările

celor trei capete ale balaurului – de ce l-ai fi răpus

odată ce el mai putea fi de folos?

Cu anii

ai priceput că atare înțelegeri aleatorii a unor fapte obișnuite

duse spre hiperbole

spre nările balaurilor

sau în iatacul fetei de împărat

apăreau din cauza că erai terorizat (uneori

destul de prielnic) de hiper-imaginație

care nu ți-a trecut nici astăzi când

acum aici și astfel ți se pare

că pe sub băncile din parc

sau din fața blocurilor orășenești

vezi timpul ucis în amestec cu cojile de semințe de floarea-soarelui

sau de dovleac – timp ucis din neavând ce face

de florile cucului

pur și simplu de – ia ne mai odihnim și noi

ia mai stăm și noi de vorbă – timpul ucis în amestec

cu cojile negre de floarea-soarelui

sau cojile cafea-cu-lapte de dovleac

acestea putând fi probabil numite și florile-lunii....

                                                                                 Dar

odată ce suntem în sfera esteticului

a poeticului s-ar putea spune

de ce nu

oarecum mai nobil: flori de portocal

de magnolie?... 

                         (Întreb

sperând să nu fiu acuzat de discriminare

sau Doamne ferește! de rasism în

lumea botanicii...)

Sticle pe Styx

Styxul este apa pe care plutesc rătăcitoare

neluate de nimeni în seamă

cele mai multe sticle cu mesaje.

                                                  (Câtă speranță

câtă iubire conservate

închise cu dopuri!)

Pe alocuri

carafele șipurile eprubetele clondirele retortele flacoanele

butelcile mai mici

mai barosane

garnisite cu mesaje

plus alte vase – uneori chiar amfore! – care

se mai găsesc pe durata

și durerea vieții omului

plutesc-popândău pe Styx

încât

la o lopătare

la alta

vâslele lui Caron alunecă pe suprafața lucioasă a sticlăriei legănătoare

pe apele moarte...

Nu nu e greu de presupus ce scrie pe petecele de hârtie

din puzderia de sticlărie...

Între paradox și naivitate

Dacă un mort ar reuși să se sinucidă –

ar reînvia?

   

UN INTERVIU DIN „SUD-EST CULTURAL”

Leo Butnaru:

Pentru a te construi pe sine, e necesar să ai materialele necesare. Și tot tu să le elaborezi.

– Propun ca discuția noastră să aibă genericul „Filosofia faptei”, reamintind o idee memorabilă a semioticianului Mihail Bahtin. Astfel, pornind de aici, întreb: Cum a fost să te decizi de a începe, de a săvârși ani în șir, continuând și astăzi, această uriașă faptă, care înseamnă traducerea poeziei ruse, în special celei a avangardismului?

– Pentru a nu ne lăsa ademeniți de cuvinte mari, de... entuziasmul lor oarecum solemn, grav, să-l invocăm pe elevul Leo Butnaru care, în clasa a noua sau a zecea a școlii generale, ca din senin se pomeni ademenit de un poem al lui Esenin, „Березка” („Mesteacănul”), care adolescentului ce eram i se păruse că i-ar fi în puteri să-l românizeze. Însă nu a fost chiar așa, deoarece pe atunci abia începusem să citesc cât de cât deslușit în limba rusă, unde mai pui că în biblioteca sătească, de unde împrumutasem cartea cu poemul respectiv, nu se afla și un dicționar ruso-român. În fine, de... început, știu că am tradus acel text, îl aveam pe foaia (lucioasă, țin mine) a unui prim carnet de viitor scriitor. Mai apoi am avut poate că sute de blocnotesuri, caiete de note, însă, din păcate, cel cu prima mea încumetare de a traduce s-a pierdut. În facultate, am mai tradus ceva, însă nu din poezia rusă, ci prin intermediul limbii ruse – poeme de-ale tătarului Musa Jialil și a avarului Rasul Gamzatov. În ziarul „Tinerimea Moldovei” chiar se inaugurase o rubrică pentru junii traducători. Iar despre continuarea odiseei mele de traducător am mărturisit cu mai multe alte ocazii, documentate în cele două volume de interviuri, pe care le-am acordat timp de circa trei decenii, ambele apărute la Iași, primul intitulat „Interviuri din secolele XX-XXI”, al doilea, de la „Junimea”, – „A fi sau a nu fi? – acesta e răspunsul”.

Ușor nemodest și relativ concluziv vorbind, cred că am avut și vocație de traducător, încât muza poeziei se întâmpla să mă viziteze împreună cu prietena ei, muza traducerii. Și aceasta m-a ajutat în apropierea mea de poezie și a poeziei de conștiința, de firea mea, mai insuflându-mi și convingerea că traducerea literară e și ea creație sui generis. Apoi, grației și traducerii, cred, am intrat în domeniile poeziei de avangardă și a celei moderne, în care totdeauna m-am simțit în apele și... cernelurile mele.

Iar azi pot constata, după zeci și zeci de volume românizate din literatura altor țări, că aș fi, probabil, printre poeții pentru care arta traducerii (nu pur și simplu traducerea, ci arta acesteia) a intrat firesc și plenar în angrenajul componentelor universului lor creator și pe care, ca atenție, travaliu și responsabilitate, au tratat-o cu nimic mai prejos de arta creației lor originale.

– Apropo de avangardă. Ai tradus și unele opere, texte, cele cu predilecții distinct verbocreatorii, care nu sunt ușor de înțeles nici prea multor cititori de limba rusă.

– Așa o fi, pentru că literatura avangardei presupune un cititor cât de cât familiarizat cu această fenomenologie a curajului, inventivității, uneori – a epatării. De unde, în 1912, manifestul futuriștilor ruși „O palmă dată gustului public”.

Să ne amintim fie doar și de începutul acelui text fulminant, tulburător de... comoditate, confort și suficiență mic-burgheze: „Cititorilor, iată Noul Întâiul Surprinzătorul nostru manifest. Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului. Trecutul e sufocant. Academia și Pușkin – mai neînțeleși ca hieroglifele”. Asta e: reprezentanții literaturii noi, avangardiste, care aveau să nu fie înțeleși, precum zici, de prea multă lume, considerau deja neînțeleasă literatura clasică.

– Unde mai punem că orice mișcare avangardistă din Rusia parcă ar fi mers contra tendințelor estetice generale.

– Estetice, dar și ideologice, precum aveau să remarce satrapii bolșevismului, care au și pornit a-i prigoni pe cei mai valoroși reprezentanți ai noilor tendințe în artă. Încă de june aflat pe prima sau a doua treaptă a scrisului artistic, știam asta de la vocile radio „de peste dâmb”, cum se spunea în URSS, în special din emisiunile Monicăi Lovinescu „Teze și antiteze la Paris”, din cea de la radio „Свобода” („Libertatea”), ce aveau genericul „Peste bariere”, care prelua un titlu de carte a lui Boris Pasternak, cu poeme din anii 1914-1916. Acest grupaj de emisiuni, azi, peste ani, îl are de autor, moderator pe Igor Pomeranțev cu care, acum un an sau doi, ne-am împrietenit și cu care comunicăm, din vreme în vreme trimițându-ne mesaje. Ar mai fi de punctat că Pomeranțev, născut în Saratov, și-a petrecut o parte din copilărie și tinerețe la Cernăuți, unde a absolvit Facultatea romano-germană din oraș important și pentru istoria, cultura română. Să ne amintim că a fost întemeiat de Alexandru cel Bun, chiar dacă naționaliștii ucrainenii mistifică datele.

Apoi, într-o anume măsură, ca tânăr jurnalist și scriitor, aflam unele lucruri și din samizdat (auto-editare) sau tamizdat (dincolo-editat), cum se spunea, pentru ca, peste ani, chiar să mă întâlnesc cu unii protagoniști ai mișcării artistice, estetice, dar și socio-ideologice ale acelor vremi, acelor evenimente, printre ei – Viktor Erofeev și Aleksandr Popov, cei care au lansat la Moscova, în 1978, almanahul-manuscris „Metropol”, comentat și condamnat vehement de autoritățile sovietice, Erofeev și Popov fiind excluși din Uniunea Scriitorilor. Cu ambii am corespondat, mai întreținem legături sporadice, Popov fiind, actualmente, președintele PEN Centrului din Rusia. Printre indezirabilii, ce aveau să-mi devină prieteni, a fost și regretatul Ghennadi Ayghi, care îmi spunea: „Leo, iartă-mi nemodestia, dar dacă mie nu mi se va acorda Premiul Nobel, poporul meu ciuvaș va dispărea”. Din păcate, la vârsta de 72 de ani, s-a stins în 2006. I-am tradus și editat trei cărți.

Evident, când am tradus din avangardism, m-am gândit la deloc puținii cititori din România, care sunt în genere familiarizați cu spiritul novator, rebel în literatură, deoarece țara noastă, limba noastră a dat lumii protagoniști ai experimentului artistic și filosofic în diverse branșamente. Să zicem, Tzara cu dadaismul, Ionesco cu teatrul absurdului, Cioran cu „întoarcerea pe dos” a filosofiei, Brâncuși cu contribuțiile sale definitorii la împrospătarea stilisticii în sculptura lumii. Adică, eu aduc avangardismul rus într-un mediu propice admiterii, înțelegerii și aprecierii lui. Dovadă ar fi, înainte de toate, solicitudinea mai multor edituri în care am publicat antologiile de gen ale literaturii ruse de la începutul și prima jumătate a secolului trecut – poezie, proză, teatru, manifeste, avangarda în GULAG, „Panorama poeziei avangardei ruse”, volumele de autor ale lui Hlebnikov, Maiakovski, Krucionîh, Dobîcin, Mandelștam, Ahmatova, Harms, Țvetaeva, Habias, Veciorka-Tolstaia, Pasternak, altele. Am continuat cu autori remarcabili din post-avangardismul rusesc, dar care au continuat, testamentar, aș spune, principiile și specificul lui – Ayghi, Satunovski, Pavlova, Kuprianov...

La o adică, traducătorul e și un profesor al literaturii din care traduce și pe care tinde să o facă oarecât cunoscută, familiară cât mai multor cititori.

– Știu că succesul tău de traducător i-a cam ațâțat pe unii invidioși...

UN POEM DIN REVISTA „FAMILIA”

Leo Butnaru

 Abatere de la temă

Se întâmplă că mă întreb

că întrebarea, cum s-ar spune, îmi dă ghes

de ce unii poeți scriu cam des despre ghilotină.

Să-i fi (pentru selfie) inspirat Galateea

pe când era încă informă, de tină?

E de presupus – jos și sus – că primul om decapitat a fost

chiar cel experimental, de humă

care încă nu ieșise din proiectul Domnului în forma finală și bună.

Poate că lui Tudor Arghezi i-ar fi plăcut și așa

ceva mai colțuros, văluros-lutos,

numai că poetul român avea să apară pe lume

abia peste un noian de ani după

_{(maternitatea)} paternitatea de hume

de parcă, până atunci, avusese de parcurs vreo jumătate din infinit

ca Brâncuși, pe jos.

Undeva există Parisul Universului

și poate că există România din vreo galaxie (inclusiv din Samsung Galxy S...)

țară, mai întâi, cu un singur român, timid

dar gânditor (de pe undeva de la Hamangia)

întrebându-se ce fel de consoartă să-și ia (adică muiere, femeie)  – moldoveancă

olteancă, ardeleancă etc.

pentru a pune început de popor de pre-Burebista

pentru că ce să mai vorbim de pre-Traian

după care să compună marea bătaie de cap și de admirație pentru filologi –

intraductibila silabă scurtissimă: dor.

Mă rog, pe atunci era multă libertate

întru alegere și așteptare

dar și de omenească deșteptare la viață

în spațiile stelare și în cel unduitor

ce aștepta și el să apară, să vină

și pe atunci atât de departe era de primul român

sau întâiul francez

inevitabila ghilotină

contra cuțitoaiei căreia atâția poeți 

își ridicaseră scriitoarea mână care

mai apoi, ciuntită, pentru memoria timpurilor

se arătase la fel de amenințată ca

mai pe urmă

condamnatul cap

ce ar putea să stea, însângerat, pe displayul computerului

ca pe tava de argint

precum capul Botezătorului

sub barba căruia agonizează desuet

o infinitudine de pixeli

și clănțăne furios nerăbdătoarea ghilotină: Delete!

...Numai că vorbeam, se pare

de Parisul Universului, de Galateea

mai mult sau mai puțin eternă...

Dar știți și dumneavoastră: uneori

chiar dintru început

se întâmplă o benefică abatere de la temă.

DOUĂ TEXTE DIN „SCRIPTOR”

(Din Jurnal)

Printre colegii cu care am corespondat, virtual, a fost și Anni-Lorei Mainka. În 1981, a absolvit Universitatea din București cu teza de „Zwischen Dinggedicht und Christusvisionen-R.M.Rilke. Ein Versuch”. Locuia, alternativ, la București și Köln. Din textele sale autobiografice: „Bunica din partea mamei era o femeie mică, o față ca o lună plină, tăcută, iar când totuși vorbea, săseasca ei scotea și mai tare la iveală blândețea dialectului din Marienburg, ceea ce nu pot să spun despre dialectele auzite în fața bisericii Luterane din București, duminică de duminică după terminarea slujbei”.

Miercuri, 6 august 2014, cenușa scriitoarei Anni-Lorei Mainka a fost depusă la cimitirul evanghelic Bellu din București.

19.I.2012

Ieri și azi, scurt dialog pe Facebook.

Butnaru: Dragă Anni Lorei, mulțumesc pentru semnele pe care mi le dai. Dar, iată, mă miră faptul că, la limbi cunoscute, tu pui Romanian, dar și – pardon! – Moldave... Chiar așa? Crezi că există l. moldovenească?...

Anni: Eu evident că nu cred, dar aici, în acest mare vest, este o limba străină și, ca traducător, trebuie să o pui, nici nu știi cât m-am luptat să nu o pun, sigur că cine are ochi și știe, știe, dar pe cartea de vizită nu am pus-o. Da, asta e trista poveste din vest despre Limba Moldovenească care nu există. Îmi pare rău sa-ți spun această veste.

Butnaru: Regret și eu că ai cedat atât de ușor (inclusiv... oportunist). Cariera mai presus de adevăr?...

Anni: Nu are cu cedatul nimic, este un formular, și sigur că ei vorbesc românește... dar formularul – asta e. Și nu am cedat, ci am fost dată afară cu interdicție de munca pe 3 ani, asta așa, dacă doriți amănunte... Iar restul nu cred că doresc să le...

Butnaru: Asta e – obtuzitatea occidentală și... Păi, pentru limba „moldovenească” nu se mai pedepsește nici pe aici... Sau pe colo mai continuă vânătoarea de vrăjitoare?... Apoi, aia e o anchetă de birou, nu știu de ce afișezi eroarea și pe Facebook...

Anni: Pentru că având atât de puțin de lucru, cei de aici își caută pe FB liber profesioniștii... Am șters „limba moldovenească”. Oricum sper să ajung să-mi fac un blog civilizat, ca lobby-urile nu mai dau de lucru decât celor care fac parte strict din ele. Și eu mai am de crescut și un copil, ea cu proiectele ei, însă reușește cel puțin să-și plătească cărțile.

24.I.2012

Am postat pe blog unele păreri referitoare la decizia colegului bucureștean Lucian Vasilescu (mama lui e din Hrușova, Criuleni) de a se lăsa de poezie; cel puțin, de a nu mai publica. Iar opiniile mele au făcut-o pe Anni Lorei, rezidentă în Germania, să-mi scrie:

„M-a pus tare de tot pe gânduri. Tare. Acum un an, o doamna nu a avut bani sa-mi plătească o traducere, mi-a adus în schimb o peniță din Murano, un caiet din piele vechi, o brățară din nu știu ce pietre de prin lume... Avea lacrimi in ochi, se despărțea greu, dar nu dorea să rămână datoare... La ea a trebuit să mă gândesc acum, nu știu de ce. Cred că și prietenul dvs. o duce așa, o apăsare mare îl face sa își închidă carapacea prin care noi cititorii îi vedeam «perlele» de gânduri scrise cu penița. Vă admir pe toți pentru puterea de a hotărî”.

Eu: Înduioșător ceea ce spuneți despre onorariul „material” pe care l-ați primit. Și despre situațiile mai speciale în care poate nimeri vreun poet...

Lorei: Știți, cu gândul la facturi mi-am făcut o pungă și pun în ea ce-aș putea vinde, dar acele lucruri, de la acea doamnă care parcă mi-ar fi dat bucăți din zidurile vieții ei, pe care aș lua un ban, nu pot să le dau... ciudat, sau? Sunt lucruri care pentru mine nu au amintiri, dar să fi văzut ochii aceia de nedescris de plini... Parcă o vedeam în depărtările deceniilor cum a fost tânără și fericita și purta pietrele, poate le-a cumpărat personal din Asia, poate caietul i-a fost dăruit „să îți aducă aminte de mine„, îi va fi șoptit o voce... Acum era o femeie nălucă, nevăzută, transparentă, cum sunt cei în vârstă... Un număr pe o cartolină a unei asigurări... Ce aș dori, ar fi să-i poată asculta, înregistra și retine ce au ei de spus din ultimele decenii, dar sunt atât de temători...

Eu: Dragă Anni, ceea ce ai scris atât de aplicat realității triste e un fragment foarte dramatic de proză... Asta e, arta se naște și din suferință... Sunt vibrante detaliile pe care le dai... Să ne gândim cum am putea să ne susținem mai cald oarecum, mutual, atunci când împrejurările ne reduc la muțenie...

Ghinion și învățăminte

O proză de Fazil ISKANDER

Pe când aveam cincisprezece ani, am primit o scrisoare înflăcărată dedicație de dragoste. Și astăzi mai păstrez impresia, că slovele acelor mărturisiri erau încondeiate cu aur strălucitor și nu cu simplă cerneală chimică.

Cu câteva clipe mai înainte ca poștărița să-mi fi înmânat scrisoarea, eu, ținând o bucată de cablu electric în mână, coboram în fugă scara casei noastre cu două etaje. Îmi pusesem în gând să suport până la capătul scării tainica putere a curentului, care-mi furnica prin corp. Atingând capătul dezgolit și sfârâitor al cablului de grilajul de fier al balustradei, alergam cât ce puteam în jos, împrăștiind scântei violete.

Noaptea, bântuise o furtună, în timpul căreia se și rupse acest cablu. Probabil, cea mai mare parte a curentului aducător de moarte o luase asupra lui acoperișul casei, iar cu rămășițele energiei mă amuzam eu.

Era primăvară. Vergile răsucite ale balustradei se împletiseră cu loazele cu mulți cârcei ale glicinei în floare. În partea de dinafară a scării atârna o cascadă de ciorchini grei la fel de violeți ca și scânteile electrice, ce izbucneau de sub mâna mea.

Undeva aproape de mijlocul primului pas al scă­rii începea palierul ce ducea spre veceul comunal.

Din când în când, locatarii casei fugeau spre acel loc și, de cum se atingeau de balustradă, uneam de ferul grilajului curentul electric. De obicei, în acest moment „jertfele”, țipând surprinse ori pe tăcute, făceau o săritură disperată, încât ajungeau pe palier, însă, în pofida senzațiilor neplăcute, nimeni nu se abătea din cale.

Mai ținând încă firul în mână, citeam acea scrisoare. Tot atunci pricepând, că acest joc nu mai are rost, că trebuie să mă dezic de el și chiar, poa­te, pentru totdeauna, astfel că am aruncat cablul aiurea și am alergat în casă.

Cu toate că răvașul nu era semnat, mi-am dat seama cine l-a scris. Era o fetișcană, cu care doi ani în urmă învățasem în aceeași clasă. Mai anțărț, am fost despărțiți, deoarece s-au făcut școli aparte: pentru băieți și pentru fete, după modelul gimnaziilor clasice. De atunci n-am mai văzut-o vreodată și nu mi-am mai amintit de dânsa. În catalogul clasei, numele noastre erau alături. Însă nu doar ne aflam alături, ci ne coincideau până și inițialele. O astfel de coincidență nu putea să rămână neobservată. Încă de pe atunci bănuisem noi, că așa ceva nu poate fi întâmplător. Și, în sfârșit, iată scrisoarea.

Literele aurii s-au aprins și au început să salte pe hârtie. Am recitit rândurile de câteva ori, m-am amorezat cu recunoștință de autoarea lor și, tot atunci rupând scrisoarea bucățele, am aruncat-o în lada cu gunoi.