CREAȚIE ȘI INSINUAȚIE

LITERATURA, URA ȘI GURA (REA)

            Doi amici la cataramă, între ei, pentru că se potrivesc, dându-și (cat)arama pe față, nu o singură dată s-au arătat impacientați, că subsemnatul ar scrie... mult. Nu ca ei, puțin și prost. Ce să le spun?

– Întâi de toate, perechea de băgători de seamă ar fi trebuit să observe că aproape o treime din volumele pe care le-am publicat sunt antologii și reeditări, trecerea cărților pe care le-am editat cu alfabet chirilic în alfabet latin.

– Să fi luat aminte că șapte cărți ale mele sunt de dialoguri cu personalități ale literaturii, culturii române, și nu numai. Adică, pe când unii ca ei, la fel de fel de simpozioane, de târguri de carte, stăteau și pălăvrăgeau, bârfeau te miri ce la bere, eu conversam cu (să zic alfabetic) Ioan Alexandru, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Crăciun, Marin Mincu, Fănuș Neagu, Mircea Nedelciu, Octavian Paler, Sorin Preda, Ioanid Romanescu, Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Grigore Tomozei, Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici, Dimitrie Vatamaniuc... – ca să invoc doar o parte din numele celor trecuți în Lumea Neuitatelor Umbre, cărora se alătură și cele ale autorilor de la Chișinău, celor mai cunoscuți, o primă carte de convorbiri cu ei, „Răspuns și răspundere”, publicând-o încă în anii 80. Plus Nicolae Breban, Ana Blandiana, Mircea Martin, Andrei Pleșu, Dumitru Radu Popescu, Aurel Rău, Mircea Tomuș, Eugen Simion, Dorin Tudoran, Eugen Uricaru, Sorin Alexandrescu, Magda Cârneci, Barbu Cioculescu, Gabriel Dimisianu, Paul Goma și atâți alții. Astea sunt mărturisiri întru construire de istorie literară, nu întru deformatoare bârfă aliterară. Își imaginează respectivii cârtitori rău-intenționați câte ore și câtă muncă au solicitat construirea celor 7 volume de dialog cu creatorii de literatură? Știu ei de transcrierea de pe banda de magnetofon, de mașina de scris, de corecturi etc.? Nu mai întreb și de altceva, pentru că e clar că nu știu mare lucru despre literatură și cu ce, cum se lucrează în literatură.

Bulgaria

– Din călătoriile mele, spre deosebire de cârtitorii, care au călătorit și ei, m-am întors cu trei volume consistente de yes-euri, adică de jurnale. Ei și alde dânșii, chiar dacă o fi călătorit și mai mult, totdeauna s-au întors cu mâinile în buzunar. Dacă eu sunt scriitorul asistat și ajutat serios de jurnalistul din mine (de student încă, anul 3 universitar, am intrat în activitate redacțională, într-un colectiv celebru cândva, „Tinerimea Moldovei”), pe când pe ei nu are cine îi susține, fiind slabi ca alfabetizare literare, ca potență profesională. Ei stau la taclale ieftine, timp în care subsemnatul își face munca de scriitor, de jurnalist.

– Am publicat circa 60 de volume de traduceri, unele, bineînțeles, reeditate. Își dau seama respectivii câtă muncă necesită o atare angajare, benevolă, din atașament față de marile valori, din solidaritate cu marii scriitori din alte timpuri? Nu cred că pricep ceva la obiect. Pentru ei aceasta ar ține de fantastică. Ba nu ar ține de nimic, pentru că dânșii nu ar izbuti să-și imagineze un scriitor net superior lor ca dotare – cu har, cu energie, cu profesionalism, cu seriozitate. Ei, amatorii dintotdeauna...

– Ar fi trebuit să mai remarce, că trei din titlurile din bibliografie sunt chiar volume biobibliografice, elaborate de bibliotecile chișinăuiene „Transilvania”, „Hasdeu” și Biblioteca Națională.

Franța

– Ar fi trebuit să rețină, că peste zece cărți sunt traduceri din creația mea, apărute în Franța, Rusia, Bulgaria, Ucraina, Azerbaidjan, Tatarstan, Spania... Este munca mea, la care se adaugă munca înnobilatoare a traducătorilor din lume. Știu ei ceva despre astfel de colaborare? Nu au cum, sunt privați de norocul de a trăi crearea literaturii intens, nobil, dimpreună cu colegii de pe alte meridiane.

– Una din cărți e pur și simplu un volum-autograf, scris de mână, solicitat de biblioteca „Hasdeu” și editat de ea.

– În fine, prin insinuările stupide ei ar vrea să crâcnească, precum că literatura subsemnatului nu ține ca valoare. Ce să le spun? Să ajungă și ei să ia două premii ale USR, un premiu al Comitetului Director al USR, Cununa de laur a Turnirului de Poezie organizat de USR. Ca să nu mai vorbesc de distincțiile din Republica Moldova, cele mai importante, și aprecierile venite din alte țări. Iertare că spun asta, însă ăștia, cârtitori răuvoitori, trebuie pocniți cu ceva unde ar fi cazul, pentru ca să se mai potolească, să-și caute de ale lor, puținele, de scrisul lor, poate mai adaugă ceva la el. Dar nu insinuări, invidii, orgolii pornite din refulări, ratări și neputințe de tot soiul. Mai ales, în literatură.

Ce să-i faci? – E neplăcut, dar nu grav, totuși. Sau: nu e grav, ci doar grețos*.

Probabil, ca scriitor, tu ești ceea ce ești grație invidioșilor cu ochii pe tine. Invidia este energie psihică. Și e transmisibilă. Asimilabilă. E motricitate sufletească, de conștiință transformabilă din negativ în pozitiv. Pentru tine, pentru creația ta. În fine, pentru demnitatea ta.
________________
*În timpuri când, la Chișinău, „criticii literari” au prins să umble în doi, ca polițiștii. Unul e critic, celălalt literar. 

DESPRE UN OARECARE CRITIC PITIC DE NIMIC

UN OARECARE HULITOR MVC SE IA DE PIEPT CU PERSONALITĂȚILE LITERATURII ROMÂNE

Chiar așa: un oarecrea Mircea V. Ciobanu crede că poate contrazice, poate sfida personlități, opiniile cărora sunt inserate în compartamentul Referința istorico-literare, dar și în prefața la antologia subsemnatului, apărută la Editura Academiei Române. Personalități cărora MVC nu le ajunge nici la glezne, însă, de acolo, de jos, le scuipă pe bombeuri.

 Reproduc unele opinii ale iluștrilor colegi, spre a se putea compara cu bâiguielile obscurului MVC. 

REFERINȚE ISTORICO-LITERARE

Poezia, în cunoștință de cauză

Aceste cuvinte, pe care le pun în fruntea primei cărți a lui Leo Butnaru, intitulată – conform vârstei și aspirațiilor dumisale –, Aripă în lumină, nu le pun ca pe o momeală, nici ca pe un semn de distincție, ci le pun ca omul care vrea să-și împărtășească celorlalți bucuria...

Poezia lui Leo Butnaru se deosebește prin nota proprie, prin ritmurile proprii, prin expresia sa, prin cultura elevată cu care își modelează gândurile, prin metaforă; poetul își trăiește timpul „în cunoștință de cauză”...

Gheorghe Vodă,

din prefața la vol. „Aripă în lumină”, 1976

Aripă în lumină

            Leo Butnaru, autorul cărții Aripă în lumină din seria Debut, este creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă într-un limbaj îndrăzneț, împrumutat de la uzul cotidian, această poezie se angajează să restituie cu un surplus evident de sens ceea ce a luat de la realitatea obiectivă în scopul edificării sale pe cale lirică. Aici doza de poezie o constituie acele procente de sens conotativ, care au fost obținute prin explorarea poetică a limbajului de toate zilele...

Axul majorității poeziilor este asociația semantică. În rare cazuri – acea fonică: Scrisoare lui Păcală, Peisaj... Poetul ne trezește emoția prin neașteptata soluție ce o dă în ultima instanță textului, soluție care este derutantă pentru acel care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie „clară” de pe pozițiile logicii noționale. Metamorfoza efectului (cauzei) din propriu-zis în cel poetic (Metamorfoză în apropiere de Baku, de exemplu) este la L. Butnaru un mijloc eficient în obținerea emoției estetice. Altă calitate nu mai puțin importantă este plasticitatea creației sale. Metaforele sunt aproape în întregime vizuale. Din toate figurile de stil comparația e cea mai frecventă (încă un argument în favoarea oralității poeziilor).

                                                                  

            Ștefan Hostiuc (Cernăuți),

           Nistru, nr.2, 1977

Poezie fără complexe

Care să fi fost justificarea Editurii Princeps în opțiunea de a-l publica pe Leo Butnaru? – se vor întreba unii. Fără-ndoială, argumentul constă în faptul că Leo Butnaru e autorul unei poezii fără complexe. Deși rareori „înhămat” la teluric, pegasul poetului nu duce lipsă de povară. Să se fi avut în vedere o lecție oferită de nu știu care neoromantic, sau chiar de Chagall? Oricum, prezenta apariție aduce (și readuce) fragmente din confesiunea unui autor înclinat spre filozofare, cu mijloacele caracteristice lirismului, uneori augmentate și susținute cu note proprii; un singur exemplu: ironia și autoironia, chiar dirijate până la sarcasm, continuă să păstreze un anumit rafinament (și nu doar la nivelul obișnuit, al limbajului care „evită” să producă disfuncții în plan ideatic)...

Ce ar trebui să se mai știe? Leo Butnaru mizează nu numai pe talent, ci și pe intensa cultivare a talentului. Și e foarte posibil ca sunetele originale pe care le-am sesizat (chiar dacă unii comentatori ar fi predispuși să le includă cu maliție în „lirosofie”, în „polirică” etc.)  să anunțe o spectaculoasă evoluție.

                                                                  

             Ioanid Romanescu,

             prefață la volumul „Iluzia necesară”, 1993

În ritm cu perpetua devenire a  fenomenului poetic

O plachetă recentă, Iluzia necesară, recomandată concis de Ioanid Romanescu, depune mărturie despre poetul la maturitate, care împărțit între propriile-i avataruri interioare și lumea din afară, își construiește autoportretul din mers. Intră în aceasta o demonie interogativă fără odihnă, o luciditate sfârșind în scepticism ironic, altfel spus reacții marcând contacte cu lucrurile și refugii în fabulos. Dacă e să găsim nota definitorie a poetului, acesta, un imaginativ rafinat, trebuie invocată îndată mobilitatea, sceneria dezinvoltă, convertirea savuroasă a cotidianului în aventură intelectuală. Un titlu preluat tocmai de la un celebru prozator britanic, Portretul artistului în tinerețe, e destinat să puncteze ca la James Joyce mirajul tentațiilor complementare, poetul fiind un centru de balans, amendând fervorile și abandonându-se reveriei gânditoare... O anumită fugă de istoricitate, ca la Blaga, o reculegere de carte răsăriteană acestea stimulează la Leo Butnaru starea de crono-reverie; succesiunea „Zilelor trecute/ Zilelor nevenite” ilustrează la modul pipăitor (bunăoară în Cronobiologie, ori în Suflet fără odihnă) raporturile contemporanului modern cu abisalul...

Dacă în subtext Leo Butnaru e un patetic, un sensibilist, vulnerabil la orice impact cu realul dur, un alt Leo Butnaru, posedat de mirajul reflecțiilor generale, se abandonează trans-orizonticului. Multe din poemele sale conduc la aforisme personale, la parabole și concluzii de-dramatizate, aparent neutre (Urcând, coborând, Fizionomie, Disecție sunt câteva), o mostră de brevilocvență fiind de găsit în Dragoste: „Doar un fir de nisip încape/ între inimile noastre./ Din el/ perlă ar putea să apară/ dar și pustiul cu el/ poate-ncepe.                                                  

                                                                           

Constantin  Ciopraga,

                                                                                         Dacia literară, nr.12/1, 1994

Un poet adevărat

Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de bine, adică într-o lume din scoarță de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat.

Leo, ridică vâslele și lasă vântul să te poarte spre limanul Nistrului românesc, spre Delta uimirilor ce le adună Europa lângă Ceatalul Ismail, spre misterele Carpaților.

                                     

                                Fănuș Neagu,

                                        cuvânt la volumul „Gladiatorul de destine”, 1998

                

Duritatea diamantului

...ținută în frâu și totodată liberă în mișcările-i cotidiene, ironică și autoironică, lucidă și spontană, elaborată și instantanee, poezia lui Leo Butnaru are duritatea diamantului cu care se taie sticla, fără a avea însă strălucirea diamantului-bijuterie. Nici nu cred că-i trebuie! Leo Butnaru taie sticlă, în forme geometrice fixe sau fanteziste, pentru a pune ochiuri unei literaturi până nu demult claustrate. Prin transparența poeziei sale poți comunica, de la om la om, de la mal (de Prut) la mal. În epoca podurilor de flori, Leo Butnaru a durat mai multe poduri de cărți, unele – și mă gândesc la cele două volume de dialoguri cu personalități ale literaturii române, Spunerea de sine (1994) și  Prezența celuilalt (1997) – pentru mulți ani înainte. Cât despre poezie, ea pare a urma o înțelepciune antică și anume: trăiește clipa! Căci majoritatea textelor Gladiatorul-ui sunt astfel de „oprește-te, clipă”, fără a urma numaidecât „sunt fericit”. Aș zice chiar invers – poetul „oprește clipa” exact atunci când cel mai puțin ne-ar plăcea să fim surprinși (vezi, de ex. „Sfârșit de secol la Chișinău”, „Spune și tu”, „Ofițerul stării civile” ș.a.), cititorul leneș, deprins cu o lirică narcotizant-confortabilă, fiind zgâlțâit să se trezească. Nu va regreta, volumul conținând și „bibelouri” de o mare finețe, pe care ai vrea să le pui la vedere, alături de altele de porțelan. Citez integral doar un poem, celelalte găsindu-le domniile voastre:

                                     

Arhitectură salină

Delicat

cu degetele-i fine

Cenușăreasa luă

puțină sare.

În solniță rămăseseră

câteva dune albe

mărunte mărunte...

...Leo Butnaru nu este doar un caligraf al „clipei” (volumul anterior de poeme, Vieți neparalele, conține în special texte complexe, „în straturi”), dar anume agerime reacției momentane mi se pare calitatea sa esențială. Leo Butnaru are câte un blitz în fiecare ochi: cum clipește, te și înregistrează!

                                                              Em. Galaicu-Păun,

                                                              Flux, 11.12. 1998

Pe cont propriu...

Leo Butnaru se numără printre autorii ce au izbândit atât în țara de peste Prut cât și în patria mamă, fiind printre cei acceptați, cultivați și răsplătiți pentru activitatea lor dinamică, insistentă și înglobată atitudinii optzeciste (...) Un european în toată puterea cuvântului, luând cu asalt meridiane tot mai neașteptate, un artist căutând continuu să lupte cu sine, cu alții, cu relele de tot felul, așa cum mărturisea într-un recent interviu publicat în revista Luceafărul.

Gladiatorul de destine mi se pare o carte construită atent, încadrată între o prefață (Cu mâna pe umărul colegului) și o postfață ce fac din nou trimitere la leit-motivul liricii sale, iluzia necesară... Este sintagma definitorie a maturității sale artistice.

                                                                                  Liviu Grăsoiu,

                                                                               Luceafărul, nr.23,1999

UN DEFAZAT IREMEDIABIL CE SE CREDE SCRIITOR: MIRCEA V. CIOBANU

 
         

E de-a dreptul ridicol și, cuiva, îi poate trezi milă teribilismele unui Zoil de Drochia. Autorașul unei cărțulii de stihuiri pirpirii (la ea a rămas de vreo 20 și ceva de ani! Ba chiar, acum puțin timp, a... reeditat ceea ce... nu există!) își asumă aerul de mentor (de, recidive ale îndeletnicirii sale, cândva, de învățător provincial), dând sfaturi în dreapta, în stânga, ba chiar jur-împrejur.
       Așadar, iată-l pe respectivul reciclat, sau (des)calificat dintr-un nimic ca „poet”, în alt nimic mai mare, ca critic. 
Rămânând neconcludentul pe toate planurile, modelul amatorului, neprofesionistului, încremenit în proiectul invidiei și urii omului angoasat de ratarea sa. Dar sperând să fie, totuși, recunoscut, aplaudat, însăilând texte aproape agresive. Neprofesionalizat nici la cei 60 de ani și ceva împliniți, Mircea V. Ciobanu a rămas la condiția urechistului, care aude el ce aude, citește el ce citește, însă nu înțelege mai nimic sau pricepe ceva anapoda, de unde improvizațiile, discordanța exemplele pe care le ea întru analiză „critică” și stupizenia argumentărilor sale hazlii, alandala, pe care le poate născoci sărăcuța lui fantezie.

Mă tem că în ceea ce face și cum face Ciobanu, în condimentările vitriolate nefondate ale textelor sale mocnește invidia celui care, chinuit, cu chiu cu vai, debutează la 40 de ani. Și nici azi, probabil, nefiind sigur, dacă trebuia să debuteze. La această vârstă, majoritatea scriitorilor au deja împlinită o considerabilă parte din operă, de unde invidiosului și ranchiunosului MVC i se pare că aceștia, inclusiv subsemnatul, scriu mult. Însă cum poate aprecia cum se scrie, cât trebuie să scrie un scriitor sadea cel care el însuși, oricât s-a tot sforțat, nu a prea ajuns scriitor? Da, și Tudor Arghezi a debutat la peste 40 de ani, iar dacă MVC i-ar fi fost „coleg” de debut și epocă, probabil l-ar tot fi admonestat pe Arghezi că scrie mult, foarte mult, extraordinar de mult, pentru că, să ne amintim, de sub pana scriitorului au ieșit, în opere complete, cam 70 de tomuri. Dar ce „chelfăneală” le-ar fi tras lui Sadoveanu sau Cioculescu, că scriu, dom`le, prea mult”. El, MVC, acest suflet care, până la 40 de ani, era un anonim onest, cumsecade, dar care, din păcate, după 40, a ajuns un scriitoraș ratat, un pseudocritic incompetent, însă ranchiunos până la dezmăț logoreic bolborosit alandala, tărăgănat, parcă, precum a vreunui păstor de reni care, în felul acesta, spune ceva lumii, înghețului din taiga.

Admonestându-i pe alții că scriu mult, Ciobanu nu-și pune problema că poate aceștia îi sunt net superiori ca har, talent, dotație, vocație; că dispun de energii creatoare incomparabile cu piscuitul său de puișor care a debutat la patru decenii de viață sub-cerească; că au însușit temeinic arta ca profesie și profesia ca modus vivendi. 

Așadar, propulsat de partid la învățământ, s-a gândit să urce și el în trăsura literaturii, însă aceasta se depărtase cam multișor de învățătorul de ieri și acesta prinse a alerga din urmă, strigând: „Băi, opriți, să vin și eu!” Însă, nefiind luat în seamă, s-a pus pe improvizații versificatorii, în care a eșuat lamentabil, apoi a trecut la pseudocritică anti-literară, arogantă, hulitoare, jignitoare, jinduind să treacă drept viteaz nevoie mare, aplaudat de 2-3 ciraci ai săi, cu care, de altfel, se gratulează reciproc, înălțându-se în tăriile epitetelor encomiastice, sforăitoare.

Spațiile de obrăznicire ale lui MVC sunt prinse în triunghiul rea-voință – nihilism și ignoranță.

Ciobanu e mereu grăbit, nu chibzuiește când bagă în calculator ceea ce scrie. De când e „critic”, nu a încercat să scape de discursul său anost , ce i-a cam rămas cvasi-sovietic, pe alocuri aducând a cuvântare de președinte de colhoz care, la indicația partidului (azi sunt multe partide...), ar nărăvi să spună ceva despre literatură. Iar când încearcă să minimalizeze  meritele, valoarea creației autorilor valoroși, Ciobanu crede, probabil, că astfel el însuși devine important nevoie mare. Grăbit cum e, nu are timp nici chef să se dumirească, dacă are har elementar (pentru că de vocație nu poate fi vorba) pentru tentativele sale de a de da cu părerea despre ceea ce îl depășește categoric. Grăbit și ambițios cum e, nu se lasă în ruptul capului de... artă, obsedat de naiva și vana iluzie că, prin insistență, ambiție și nițică viclenie, ar putea da grafomanie de... valoare.

Așadar, avântat contracronometru să se ajungă pe sine, iluzoriul. Și-a spus că trebuie să fie remarcat cu orice preț, iar pentru aceasta e cazul să o facă pe teribilul, pe durul. Numai așa se va auzi de el, se va vorbi. Fie și de rău, dar să se vorbească, precum în cazul unui personaj din Cehov. A ajuns să creadă că se poate trage de brăcinar cu Grigurcu, Ion Pop, Arcadie Suceveanu, pe care îi citează și îi interpretează în modul de a da de înțeles că dânșii, personalitățile, nu au dreptate ci aceasta e de partea lui, Ciobanu.

Unii tineri sau trecuți de vârsta juneții purced a scrie doar când nu mai pot rezista „magnetismului fără de greș al maximei ispite“ (M. Șora), însă MVC pare  a fi din rândul filistinilor care acționează, azi, tastatura ordinatorului doar pentru a-și suprima anumite frustrări, din cauza unor lucruri și posibilități pe care nu le-a avut la timp și pentru a-și satisface o ambiție animată de automatismul reflexului pseudo-intelectual (păi, știu și eu carte, de ce n-aș face literatură?). Pe ambițioșii din această categorie nu-i interesează că, în arta scrisului, dificultatea și necesitatea obligatorie constă în depășirea nivelului exterior și aspectului mecanicist ale acțiunii, pentru a realiza organicitatea fenomenului ca atare. Chit că dânșii nutresc și discreta speranță că, până la urmă, insistența și... impertinența ar putea să forțeze delicatul sipet al muzelor.

Pentru că până aproape de 40 de ani MVC nu a cunoscut un mediu literar, precum avuseseră norocul să-l cunoască și chiar să contribuie la diversificarea și consolidarea lui colegii mei din anii șaptezeci, prezenți activ în mai multe cenacluri literare – la Universitate, la „Tinerimea Moldovei”, Casa orășenească a tineretului, la Biblioteca Națională etc. Colegii prezenți și la diverse manifestări de la Uniunea Scriitorilor, la discuțiile manuscriselor tinerilor în secțiile specializate ale acesteia. Acolo ei învățau o stare de literatură, învățau lucruri necesare pentru formarea lor ca tineri scriitori. Aceștia erau cunoscuți în redacțiile revistelor editate de US, în care unii au și debutat.

Nou apărutul critic-pitic-caz clinic MVC nu avu norocul să cunoască astfel de etape formative, nu a avut posibilitatea să frecventeze – precum spunea Sainte-Beuve – societatea și ceea ce se cheamă lumea, spre a trage învățăminte pentru literatură. Drochianul s-a alăturat, mult mai târziu, scriitorilor, având un handicap considerabil, pe care nu l-a depășit nici la mulți viață împliniți, seci, nespornici ca literatură, creație. Pe când studia el la Universitate, acolo scăzuse mult nivelul spiritual-intelectual. Nu prea erau studenți care s-ar fi putut presupune că ar ajunge personalități ale scrisului artistic, poeți, prozatori. Studenți pe care generația 70 i-a avut cu prisosință. Acei șaptezeciști, unii dintre care aveau să devină scriitori, personalități în plină statură, în anii lor de studenție deja erau cunoscuți în redacții, la secțiile de promovare a tinerilor de la Uniunea Scriitorilor. Cu toate severitățile cenzurii comuniste, reușeau să publice. Ciobanu nu a avut un atare parcurs. Student în mulțimea gri, apoi expediat în provincie, profesor anonim, rupt de posibile sfere de inițiere literară, artistică. Abia după ce partidul îl cheamă pe baricadele activității politice, începe și el să se atingă de ceva ce ar semăna a atmosferă literară, undeva la Bălți. Dar era, se vede, târziu. Sau târziu de tot. Căci, pe când cei din generația lui (biologică) aveau deja acumulată o experiență solită în creație, în literatură, MVC abia experimenta neîndemânatic în potrivirea primelor texte destul de șubrede și neconvingătoare, precum se poate deduce din prima și unica lui cărțulie de stihuri. De unde și scâncita invidie a autorașului rămas de trăsura literaturii.

Și iată-ne în față cu un Zoil de calibru Drochia, cu un terorist bizar în ale literaturii.... Ce să-i faci, orice i-ai spune, orice ai încerca să-i dovedești, nu va prinde. El e un întârziat până la defazare. Precum scria și colega Aliona Grati despre acest MVC, care a terminat magna cum laude școala lui Zoil, întru a cultivă prejudecăți, judecăți strâmbe sau de-a dreptul răutăți, ca un răufăcător cu program.

ALIONA GRATI DESPRE PREVIZIBILUL ZOIL DE DROCHIA MVC

Scriitorii din Republica Moldova se împart, fără vreo abatere, în două categorii net opuse: în scriitori care îi plac lui Mircea V. Ciobanu și în scriitori care nu-i plac lui Mircea V. Ciobanu. E aproape ca în bancul cu baciul care are în stâna sa oi albe și oi negre, cu diferența că cele albe îi sunt dragi, iar cele negre nu-i plac baciului, nu-i plac și basta! Aşa-i sensibilitatea stăpânului, acesta e canonul criticului şi n-ai ce face! Cunoașterea faptului te eliberează însă de un efort în plus. Dacă ai altă treabă, nu te obosi să-i citești recomandările, cronicile, prezentările de carte, or, vorba ceea: spune-mi despre ce autor va scrie Mircea V. Ciobanu și eu îți voi spune ce anume va scrie. Previzibilitatea caracterizează inexorabil această critică.

MIRCEA ELIADE O FI FOST NEMODEST SAU?...

    

Fragmet de eseu

                                        Leo Butnaru

La un moment dat, Mircea Eliade afirmase ceva ce pare a fi discutabil: că „intelectualii autentici sunt mai greu de găsit (realizat) decât geniile... Geniul distruge oarecum, pentru a re-crea; intelectualul surprinde sensul creației, îl explică și-l continuă“. (Aici, implicit, ar exista o corespondență de ecou cu ideea lui Oscar Wilde conform căreia „cu talentul faci ce vrei, cu geniul – ceea ce poți“.) În genere, relația cu geniul Mircea Eliade o vedea chiar... cu sine însuși! La 13 iunie 1941, la vârsta de 34 de ani, după ce își recitise romanele Întoarcerea din rai și Huliganii, dânsul notează în Jurnal: „Niciodată nu am avut mai net sentimentul că sunt un mare scriitor și că romanele mele vor fi singurele citite din toată producția 1925–1940 peste o sută de ani. Așa de puternic mă stăpânește sentimentul ăsta, așa de total sunt acum convins de geniul meu literar“. Exact peste jumătate de an, fără două zile (e mai greu de precizat ora...), în 11 decembrie, Eliade revine la idee, prinde și mai mult curaj („sfințeniei îndrăznelii“, cum zicea Berdeaev; deloc vorbă în vânt!), auto-mărturisindu-și: „Este inimaginabilă capacitatea mea de a înțelege și simți cultura în toate formele ei... Nu cred că s-a mai întâlnit un geniu de o asemenea complexitate. În orice caz, orizonturile mele sunt mult mai vaste ca ale lui Goethe“. Peste doi ani, o lună și două zile de la prima efuziune de egolatrie supradimensionată, adică pe 15 iulie 1943 (până atunci se mai pusese și în alte relații net câștigătoare cu autorul lui Faust), Eliade revine în spații autohtone, spunând: „Îmi dau seama că de la Eminescu încoace neamul românesc n-a mai născut o personalitate atât de complexă, de puternică și de înzestrată“... (Mda, ușor jenantă introspecție... Dar să nu ne pripim a trage concluzia de a fost sau nu prea modest Eliade, când se auto-etalase atât de fără rest. Oricum, el nu a fost primul, unul din precedente oferindu-l Stendhal, care se confesa: „Eu nu am început să scriu până în anul 1806, până când nu am simțit în mine genialitatea. Iar dacă în 1795 mi-aș fi putut împărtăși planurile literare vreunui om înțelept, care m-ar fi sfătuit: „De ești sau nu genial, scrie zilnic câte două ore“, nu aș fi irosit zece ani din viață într-o prostească așteptare a vreunor inspirații!“ E drept că, prin raționamentul său cam zigzagat, francezul atenuează, parcă, șocul nemodestiei...) Însă noi să mai îngăduim la nașterea de genii a neamului, pentru a „lua legătură“ cu un prieten al lui Eliade ce e, se pare, mai modest decât autorul Istoriei religiilor – vorba fiind de Constantin Noica. În concordanță cu Renan, care susținea că „scopul omenirii este de a produce oameni de geniu“, filosoful român spunea că scopul unei națiuni nu este umanitatea sau Dumnezeu, ci „individul omenesc, adică singura realitate a lumii capabilă de a dezvolta toate exigențele unei logici, singure cu virtuțile morale, singura spiritualizată“. Apoi, în altă parte: „Căci la ce bun, altfel, ar exista colectivități, dacă nu ar avea această poartă către universalitate individual?“, de unde și glosa din celebrul Jurnal de la Păltiniș, că doar popoarele cu un aport important în constituirea culturii universale vor rămâne în istorie și că – atenție! – la Judecata de Apoi a culturii grija fiecărei nații va fi să fie reprezentată de indivizii excepționali, mai putem presupune – de genii. (Printre ai noștri, va fi și foarte îndrăznețul, pe la 35–40 de ani, Mircea Eliade?... Oricum, pe acolo nu ar fi chiar un necunoscut, în plan universal-aneantizator, dacă e să ne gândim la un foarte trist vers al poetului arab Abu al-Atahiya: „Orice zidire – o făgăduință a distrugerii“...)
                    Dar ce e îndrăzneala berdeaeviană a lui Mircea Eliade în comparație cu, uneori, tratamentul aplicat suveranilor cugetului, corifeilor spiritului creator, care e unul al generalizărilor greu de calificat altcum decât necuviincioase? Pur și simplu, se trece cu impertinență peste elementara decență. Când V. Rozanov, pe care l-a preocupat (și) așa-numita „filosofie“ a vulgarității și sexului, afirma că una din trăsăturile predestinate geniului ar fi imposibilitatea lui de a procrea, de a lăsa urmași (Platon, Rafael, Michelangelo, Newton, Beethoven, Goethe, Byron, Bach etc.), putem sau nu cădea de acord, gândindu-ne și la Eminescu. (Dacă vreți, și la același Eliade... Sau la Cioran...) Însă când în malițiozitatea autorului rus depistăm tentativa prost camuflată de a prezenta genialitatea ca pe o pocitanie fiziologică, e de înțeles că cel ce lansează atare aberații nu merită decât oprobiu, chiar dacă, la drept vorbind, nici el nu a fost un oarecine printre scriitori și filosofi. Parafrazându-l pe Thomas Mann, am putea spune că, dacă ar fi atinși de boală niște autosuficienți (și sunt atinși totuși atâția!) de calibru mediu, lumea nu le-ar acorda atenție, pe când în cazul supremilor... 
       Să lăsăm sintagma în suspans, spunându-ne că o fi avut dreptate Swift, generalizând și el printr-o tristă constatare: „Atunci când pe lume apare un adevărat geniu, poți să-l recunoști după următorul semn: toți ignoranții se unesc contra lui“. 

DE LA INFLUENȚE, RELUĂRI, TANGENȚE - PÂNĂ LA PLAGIAT

FRAGMENT DE ESEU

În tratarea temei, pe care am numit-o a reluărilor, influențelor, contaminărilor, pastișelor etc., ar părea oarecum nedreptățită și greu de răscumpărat lipsa de atenție, dacă ar fi să trecem marțial de indiferenți pe lângă literatura noastră, ce ne oferă și ea destule exemple similare, mai vechi și mai noi. Pornind ex abrupto, constatăm că, din reluările mai recente, în poezie ca element bătător la ochi este imaginea cu „peisajele sufletului”, care a prezentat, mai întâi, o tresărire emotivă revelatoare, apoi, prin uzură abuzivă, devalorizându-se iremediabil. Fără a căuta să identificăm maternitatea de facto a acestei foste cândva bijuterii apolinice, avurăm surpriza de a constata că în literatura lumii există deja un întreg... paradis de „peisaje sufletești”: „Sufletul nostru – ales peisaj care nu cunoaște calea de mijloc” (Giuseppe di Lampedusa, în Ghepardul); „Votre âme est une paysage choisi” (Paul Valéry, în Clair de lune); de la spaniolul Huan Ramon Jimenez, care spunea și el, pur și simplu, „peisajul sufletului”, compatriotul său Banchis deviază nițel spre o nuanță concretă: „los cosas que me son jardin del alma” (toate câte sunt grădinile sufletului); în Jurnalul lui Pavese, la 1940, citim: „Cu cât sufletul este absorbit de o preocupare dominantă, cu atât peisajul interior se îmbogățește și se diversifică”; până și exegetul în hermeneutica literară Hans Robert Jauss nu rezistă ispitei de a opera cu găselnița unui poet de foarte, foarte demult, referindu-se la „obiecte stăpâne, ca realități, înstrăinate, peste peisajul sufletesc”; un alt teoretician al literaturii, J. Meyerson, închide cercul, constatând că „ceea ce simbolizează ea (imaginea artistică) suntem noi înșine, lumea noastră interioară și cea exterioară. Aceste peisaje sunt peisajele sufletului”. Și aici apare ad hoc inevitabilul paralelism sugerat de Baudelaire care, „opoziționist” cum era (!), nu se preocupa atât de „peisajul sufletului”, cât de... „peisajul mintal”. Dar pentru aceasta, evident, trebuie să ai ceva... minte, nu?... Nu ca unii din mereu improvizații „exegeți” de la Chișinău care, când citise la un poet oarecare de pe aici ceva cu „peisajele sufletului”, l-au declarat extrem de original.

O altă metaforă care a făcut carieră la noi, de la varianta cu toiagul ce înverzește în palma bătrânului, la cea a înverzirii tocurilor ferestrelor (de prea multă ploaie), până la cea cu corabia ce înverzea (...de dorul iubitei), vine, de fapt, de la prea îndepărtata noastră rudă pe linia ginții latine, italianul Dante Alighieri care, nu e sigur dacă el primul, a scris: „e come albero in nave si levo” („și cum se redeșteaptă arborele în navă”). La Paul Celan, „o luntre înmugurește în ploaie”, iar la Simion Stolnicu –„înșirând omagii de-ntuneric (...) / re-nfrunzesc stranele străvechi de monahi”.

O altă zicere din belcanto-ul liricii pruto-nistreane – „a plânge în limba ta” – se înrudește cu Das Kuste mich auf deutsch und aprach auf deutsch – „El mă săruta în germană și-mi vorbea în germană”. De altfel, cel mai atent cititor-identificator de influențe, reminiscențe sau chiar pastișe, unele din ele – flagrante, este E. Lungu care, nu o singură dată, se văzu vizat neprietenește de nemulțumiții autori ce o țineau una și bună: că dânșii sunt autentici și nu outsideri (sau... second hand!). E drept că exegetul nu le-a purtat pică, făcând abstracție de pastișele sau influențele (nu păcatele) tinereții, pe unii din respectivii autori incluzându-i generos, necârcotaș, în selecția (prea relativist subintitulată, totuși, antologie) Portret de grup, găsindu-le autentice sau, uneori, doar presupuse afinități 8-zeciste (de fapt, destul de forțat zise 8-zeciste, selecția inserând autori 7–9-zeciști). Lucru de înțeles, dacă reamintim de acea inevitabilitate în ocolirea unor imagini și metafore de mult depozitate în catastifele stării civile ale poeziei euro-universale, de care vorbea Marcel Raymond în, pare-se, faimoasa sa lucrare De la Baudelaire la suprarealism. Mai trist e că unii dintre cei cărora în Portret... le-a fost acordat avans de încredere au recidivat, unul din ei pomenindu-se „mustrat” de Ștefan Agopian, în Academia Cațavencu, că i-a șterpelit Adrianei Bittel o sintagmă absolut originală (întreagă și sugestivă!), punând-o „să suspine” pe coperta cărții sale (ceva cu Cehov...) în loc de titlu.

Cândva, îl auzisem pe un autor citindu-și la televizor un distih: „Îmi este dor de dumneavoastră/ Ca zidului de fereastră” – apreciindu-i ingeniozitatea, însă fără a-mi refuza să-mi amintesc de o maximă rămasă de la Buddha: „Cel ce durează o casă devine el însuși fereastră”.

Când vreun poet chișinăuian spune (dar sunt din ăștia care au spus) că lacrima e mai mare decât ochiul îmi amintesc de Lucian Blaga: „Ochiul… ce nu-i decât o lacrimă mai mare”. După care se cere adus aici un distih al lui Chesterton: „Un nor mai mare decât lumea,/ Și un monstru făcut din ochi” și, dacă memoria mă servește pe cinste, îmi amintesc de Mihai Ursachi, cel care vorbea de „fructul ce dă peste coajă”. Apoi am descoperit unele (proto)versuri (acest „proto” fiind sugerat chiar de paradoxul raporturilor, de inversia dintre mare și mic) la doi eteronimi ai fascinantului portughez Fernando Pessoa, primul fiind Alberto Caeiro, care scria: „Spune-mi în ce geometrie se întâmplă că partea depășește întregul?/ Și în ce fel de biologie volumul organelor/ Are mai multă viață decât întreg corpul?” Al doilea poet, Ricardo Reis (alias – firește – Fernando Pessoa) spunea că inima „e un pic mai mare decât întreg universul”. Posibil că această inversare de proporții, pentru a le duce spre… disproporții, ar constitui vreun oarecare precept filosofic special, nu doar un procedeu poetic utilizat de mai mulți autori care numai originali nu pot fi numiți.

În poezia unor barzi pruto-nistreni a spânzura cronicarii de limbă e ceva mai puțin spus decât la Eugen Jebeleanu: „Să spânzurăm poeții de arfele din limbă.” Reușitul titlu de carte Altoi pe o tulpină vorbitoare are afinități cu versul lui Lucian Blaga „altoită pe ființa mea imensa lume”.

Cine a vrut să înțeleagă a înțeles că am schițat paralelismele de până aici nu pentru a diminua valoarea creației unui sau altui scriitor. În fiecare caz aparte, depinde dacă autorii au reușit să aprofundeze raporturile dintre ideile lor și cele reluate. 

DESPRE NEGRII LITERARI

FRAGMENT DIN ESEUL „ONOER ȘI ONORARIU”

 Leo Butnaru

S-a întâmplat că și Anton Pavlovici Cehov și-a pus semnătura sub unele lucrări străine, însă numai la insistenta rugăminte a autorului acestora, A. Brodski care, în virtutea reputației de care se bucura prozatorul, îl implora să „aranjeze“ undeva nuvela Cu totul obișnuit. Din când în când, Brodski îi scria lui Cehov: „N-ați accepta să dați din nou drept a d-voastră vreo povestire de-a mea? Am nevoie de bani. Dacă sunteți de acord, voi scrie lucrarea, expediindu-v-o“.

Dumas-tatăl (și... mama mușchetarilor...)

Firește, nici Brodski nu era un simplu negru literar, nici Cehov un Dumas care, se zice nu fără temei, deținea o întreagă „plantație literară“, pe care se speteau zilierii cuvântului. Unul din ei a fost romancierul și dramaturgul Auguste Maquet care, la 4 martie 1845, îi scria proprietarului rodnicei „plantații“ de romane: „Dragă prietene, colaborarea noastră n-a avut niciodată nevoie de cifre și contracte. Prietenia, cuvântul dat au fost suficiente, așa că am scris cinci sute de mii de rânduri despre treburile altora, fără să dăm un singur rând despre treburile noastre. Și iată că într-o zi am rupt această tăcere, pentru a respinge calomniile josnice și stupide, făcându-mi cinstea de a-mi cere să declar că am scris împreună mai multe opere. Pana dumitale, dragă prietene, a spus prea mult; ai dreptul să mă faci celebru, dar nu să mă plătești de două ori. Dumneata m-ai plătit pentru cărțile pe care le-am făcut împreună. Neavând contract cu dumneata, nici dumneata nu ai chitanță de la mine. Dar să presupunem că mor, orice moștenitor hrăpăreț poate veni cu declarația dumitale în mână, cerându-ți ceea ce mi-ai dat o dată. După cum vezi, cerneala cere cerneală și mă obligi să mâzgălesc hârtia.

Declar că renunț, începând cu azi, la orice drept de proprietate sau de reeditare a următoarelor opere scrise împreună: Cavalerul d’ Harmental; Sylvaniere; Cei trei mușchetari; După douăzeci de ani; Contele de Monte-Cristo; Războiul femeilor; Regina Margot; Cavalerul
Casei Roșii, considerându-mă odată pentru totdeauna suficient răsplătit de dumneata, potrivit înțelegerii noastre verbale“.

Peste o vreme însă, „negrul“ s-a răzvrătit și Dumas se văzu nevoit să-i acorde lui Maquet uneori jumătate, alteori chiar două treimi din drepturile de autor(i!), iar la premiera spectacolului Cei trei mușchetari numele „sclavului literar“ fu trecut pe afiș alături de cel al „plantatorului“. La 1858, Maquet intentează un proces judiciar, la care se află că alți „negri“ ai lui Dumas fuseseră Adolphe de Leuven, Frédéric Gaillardet, Auguste Anicet-Bourgeois..., în total 75 de colaboratori și coautori. Evident, cititorii nu le-au întâlnit numele majorității din ei pe copertele „cavalerilor“,  „mușchetarilor“ și „reginelor“, care îl recunosc de părinte (dimpreună mamă și tată!) doar pe Dumas-tatăl. Nu știm dacă pe anonimii coautori i-a consolat faptul că, imensă, opera lui Dumas atestă, în mare, o grandoare sterilă. Dar, cu dreptate vorbind, câteva piscuri rămân, totuși, semețe peste orizonturile istoriei literare. Și încă ceva: povestea cu „negrii literari“, – cum să vă spun? – pare a da motive pentru asociații genealogice pe cât de subtile, pe atât de delicate... Mă gândesc că fulminantul prozator fusese fiul natural al generalului Alexander de la Pailleterie, zis Dumas după numele pe care-l preluă de la mama sa, nimeni alta decât... o sclavă de culoare.

Odată ce veni vorba de negrii înrobiți, imprevizibila derulare a subiectului face să ne amintim de Shelley, care refuza să bea ceaiul îndulcit din motivul că, cică, zahărul e produs de sclavii de culoare și că el, poetul, nu poate accepta sub nicio formă exploatarea negrilor de către albi. Cu circa patru decenii după moartea bardului englez (1822), în 1860, confratele său spaniol Jose Zorilla cumpăra în portul Campeche câteva zeci de indieni, pentru a-i vinde la preț de speculă în Cuba, unde acei nefericiți oameni de culoare aveau să aibă legătură nemijlocită cu... literatura. Dat fiind că în 1861 Havana intenționa să-și sărbătorească jocurile florale, niște intelectuali, chipurile, propuseseră o temă-surpriză pentru un concurs literar axat pe prezența a 70 de mii de sclavi (trebuia să-i trimită Spania), pe care aveau să-i descrie poeții, întru a susține proiectul de export în continuare a jertfelor rasismului...