vineri, 30 august 2019

VIAȚA CUVINTELOR, CUVINTELE VIEȚII




Leo Butnaru                                                                                            Cosmograme

                      Trimis-a Cuvântul Său și i-a vindecat pe ei.
                                     (Psalmi, 106 / 20) 

Nu vi s-a creat impresia că, atunci când schimbați mai des unele lucruri, unele veșminte, scoțându-le din casă, dăruindu-le, înstrăinându-le – parcă ați trăi mai… mult, mai interesant? Eu unul tocmai aici văd proliferarea în lumea (nu prea bogată) a second hand-ului – universala dezbărare de lucruri încă bune de folosit, însă care, trecute deja pe filiera mânii a doua, parcă ar face viața umană ceva mai de lungă durată și mai suportabilă (pentru cei care intră în posesia lucrurilor încă în stare bună, de care s-au dezis alții)…
Nu vi se creează impresia?... Sigur, e o întrebare pur terestră, numai pentru oameni, deoarece ar fi absurd și ridicol să adresezi o atare interogație divinității, îngerilor, eroilor din basme… Pentru că în sferele lor existențiale, reale sau virtuale, second hand-ul pur și simplu nu există. Acolo totul e mereu… nou, mereu proaspăt. Acolo, de unică folosință înseamnă pur și simplu – etern.
Acolo nimeni nu se gândește că excesul de cafea dăunează inimii. Pentru că acolo nu există nici inimă, nici cafea, elemente atât de vehiculat-banalizate printre oameni, de parcă aceștia nu ar mai avea ce vorbi despre altceva decât de – inimă, cafea, cafea, inimă, atac de cord… De-mi vine să zic: second cord… Dar, în pofida a orice, e totuși second hand…
Deci, pornind de la starea second hand-ului ca una de schimbare, pământenii au un sentiment mai aplatizat sau mai intens despre ceea ce se numește curgerea vieții. Indiferent în ce direcție „curge”, bună sau nu prea… Oricum, cei mai mulți muritori (unul dintre sinonimele pentru: oameni) încearcă să-și tăinuiască spaima iminentă, substituită de impresia că, chiar dacă plutesc sus, pe puntea „Titanicului”, dânșii ar trăi o imensă fericire până și după ce ghețarul a izbit fatala navă. Care nu mai este E la nave va, ca în filmul lui Fellini… Pentru că „Titanicul” nu e și… Ti-trainicul… În adâncurile oceanului el a devenit Titainicul…
Cam asta e cu impresia care mi se creează, vi se creează. Despre ce scriam mai sus. De-ți vine să te întrebi: Lumea – despre lume a spus, a scris mult, puțin?... Oricum, se pare că încă nu a spus și nu a scris esențialul, dacă tot mai spune (déjà entendu!) și scrie atât de mult. Non-stop. Despre neesențial?... Posibil… Adică, despre viață, așa cum îi este dată, cum o simte că ar curge, mai încet, mai intens… Ceea ce mia unuia îmi dă senzația de… aripi… și de gheare… Sau, mai bine zis, mă duce cu gândul și senzația chiar la tandemul aripi-gheare… Și doar o altă senzație – că cineva îți trece o lăbuță catifelată pe spate, în lungul șirei spinării, îți schimbă dispoziția filosofică, din una neagră, pe dos, ca la Cioran, în una suportabilă, admitem, dacă nu te învrednicește de culmea dispozițiilor, zisă Nirvana… Adică, de aici încolo, un răstimp de simțire și de gândire, starea firii tale, alias dispoziția generală, nu mai depinde de prognoza meteo, de anotimpul sau pur și simplu timpul, ca manifestare a fenomenelor naturii, de dincolo de geam, de afară… De parcă ți s-ar fi întâmplat o imprevizibilă, fantastică și, firește, benefică rezolvare de probleme. Personale și mondiale. Pe scurt, legate de viață.

luni, 26 august 2019

26.VIII.1921. POETUL NIKOLAI GUMILIOV - UNA DIN PRIMELE JERTFE ALE BOLȘEVICILOR

Nikolai GUMILIOV         
                                            (1886 – 1921)                                                                             

Poeții Anna Ahmatova și Nikolai Gumiliov, soț șim soție, cu fiul lor Lev
S-a născut în Krondștad, în preajma Petersburgului, în familia unui medic de navă maritimă. În copilărie locuiește la Țarskoe Selo, din 1895 – la Petersburg, între 1900-1903 – la Tbilisi, unde publică primele versuri (1902). În 1903, o cunoaște pe viitoarea soție, Anna Ahmatova (căsătoria lor va fi legalizată în 1910, pentru a se destrăma peste trei ani). În 1906, pleacă la Paris, frecventează cursuri la Sorbona, studiind literatura franceză, pictura, teatrul. Un timp (1908-1909), este student la Universitatea din Petersburg (la drept, apoi la istorie și filologie). Călătorește în Egipt și Grecia. Debutează editorial cu „Calea conchistadorului” (1910). Peste un an, fondează „Atelierul poeților”, în dorința de a se distanța de simbolismul „teurgic”, colegi de „sindicat” fiindu-i A. Ahmatova, S. Gorodețki, O. Mandelștam, M. Zenkevici ș. a.. Gumiliov pledează pentru reîntoarcerea la „materialitatea lumii”, la claritatea expresiei poetice. Publică volumele „Cerul străinătăților” (1912), „Tolba cu săgeți” (1916), poemul dramatic „Gondola” (1917), ce atestă consolidarea stilisticii narative în creația sa, pentru care e caracteristică apologia omului puternic (influență Nietzsche) – ostașul și poetul, exotismul, rafinamentul limbajului („Focul”, 1918; „Stâlpul de foc”, 1921).
În primul război mondial se înrolează voluntar într-o unitate de ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”, fiind distins cu două cruci „Sf. Gheorghe”. În periplul campaniilor militare ajunge până la Paris, unde se întâlnește cu pictorii novatori-avangardiști M. Larionov și N. Gonciarova, precum și cu celebrul poet G. Apollinaire.
În anii 1919-1921, N. Gumiliov e unul din protagoniștii vieții literare din Petrograd, publică intens, lucrează la editura „Literatura universală”, ține lecții publice. În 1921, devine președintele filialei petrogradeze a Uniunii Poeților. Apreciat și ca un virtuos traducător (inclusiv, al epopeii mesopotamiene „Ghilgameș”). Însă în august 1921, este arestat și executat pentru activitate contrarevoluționară. Mai târziu, în anii ’50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare: „Nu a informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintr-o organizație de ofițeri complotiști, propunere pe care a respins-o categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991.
Bineînțeles că în cazul creației lui N. Gumiliov nu se poate vorbi despre modernismul „pur”, cu atât mai mult de un tranșant demers avangardist, însă ea învederează incontestabile elemente primenitoare, novatoare în prozodia rusă a începutului de secol trecut.

                                                                                   Traducere de Leo BUTNARU

RUGĂ

Soare furios, soare amenințând                            
A Domnului față înnebunită,
Plutind prin spațiu;

Soare, arde prezentul
În numele viitorului,
Dar fii milostiv cu trecutul!

(1910)


FERICIRE
Nikolai Gumiliov. Ultima fotografie

(motiv chinez)

Din lemn roșu-i luntrea mea
Și din jad mi-e flautul.

De pe mătase apa scoate pata,
Vinul – neliniștea din inimă scoate.

Iar dacă tu ai o luntre ușoară,
Ai vin și-alături femeia dragă,

Ce ți-ai mai dori? Deja în toate
Geniului ceresc te asemeni.

*      *     *

Un lac liniștit, nu prea mare
Ca o ceașcă plină cu apă.

Bambusul seamănă mult colibei
Arborii – mare de-acoperișuri.

Iar stâncile-s pagode țuguiate
Răzbind spre cer prin noian de flori.


*      *     *

Broaștei de ce i-i gura atât de roșie,
Să fi rumegat betel urâta asta?
Vină cât mai repede acea de vrea
Tatălui meu să-i fie soție dragă.

Tatăl o va-ntâmpina cu bună voie,
O va hrăni cu-orez, nu o va lovi.
Însă maica mea-i va scoate ochii,
Scoțându-i și borhăiele din burtă.


duminică, 25 august 2019

DIN POEZIA BURIAȚILOR




Din poezia lumii

Namjil NIMBUEV (1948–1971) / Buriatia

S-a născut în familia poetului buriat Șirab Nimbuev. Majoritatea textelor și le-a scris în limba rusă, însă a lăsat și unele în limba maternă. După absolvirea școlii medii, un an de zile a fost corespondent în redacția ziarului «Молодежь Бурятии» („Tineretul Buriatiei”), după care este admis la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova. A traduse din poezia mongolă.
Namjil Nimbuev a muri la vârsta de 23 de ani (octombrie 1971), în rocada dramaticelor analogii fiind ca și cum un Nicolae Labiș al buriaților. Prima sa carte, „Fulgere împiedicate”, îi apăru post-mortem (1974).
Namjil Nimbuev este cel mai tânăr clasic al buriaților, dar și al literaturii mongole, în general, autor profund ancorat în spiritualitatea poporului său, concomitent fiind unul din puținii poeți care au îmbogățit prozodia rusă cu o distinctă cromatica orientală – a lumii stepelor, cu vibrațiile prelungi ale murmurătoarelor pilduiri rostite și rostuite în panteonul budist, cu inflexiunile enigmatice ale șamanilor și melodiile tânguioase, parcă, ale herghelegiilor, păstorilor de cirezi și turme.
În anul 2017, la Moscova au fost editate două volume ale lui Namjil Nimbaev care, pe lângă circa 11 mii de versuri, a mai scris proză, teatru, eseuri.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Muncă grea, complicată;

Muncă foarte grea
au stâlpii de telegraf
ce țin pe umeri nu doar oțelul firelor
ci și gândurile oamenilor
alergătoare prin ele, gânduri
care nu sunt spuse într-o doară, în gol
și, prin urmare, au greutate.

Iată de ce aceste tulpini, acești stâlpi
nu au reușit să ajungă și ei
mândri arbori în floare.

Tăcută, pe ramuri plânse;

Tăcută, pe ramuri plânse
se lăsă o frunză de plop.
Am luat-o în palmă, întrebându-mă: „Oare
inima omului e la fel de simplă?”
Și mi-am răspuns mie însumi: „Nu”.

Prin geam, prin verdele abundent;

Prin geam, prin rămuriș, prin frunziș
ca printr-o sită verde
se cerne amurgul de vară,
în clarobscurul căruia se trezesc sunete,
de parcă vecinii ar fi dat drumul la radio:
în somn, boșimanul țocăie din buzele-i mari,
în golful Tong-king se zbătu, plescăitor, un pește,
izbucni în râs gheișa obosită în larma din Ghinza,
pe insulele Fuji
băiatul-scufundător cu pielea ciocolatie
scăpă dintre degete moneda câștigată
aceasta zângănind printre pietre
și deranjând crabul adormit.
C`est la vie
șoptește pictorul ambulant
la un pahar de martini într-o pariziană café-chantant.

„Totul duce spre o vreme senină”, –
bombănesc eu, înainte de-a adormi.

Noapte întreagă, până în zori;

Noaptea întreagă, până în zori
rătăcind pe alei întortocheate, mă gândeam
la adâncile taine ale existenței.
– Ai pierdut ceva? –
mă întrebă o măturătoare.

Picioarele mele, întemnițate-n strâmte încălțări;

Picioarele mele,
întemnițate-n strâmte încălțări,
pirpirii, palide,
ca vlăstarii ce cresc la subsol.

Dar o să mă descalț,
avântându-mă-n dans pe pajiște!
Ah, ce gâdilite îmi vor fi tălpile
neapărate, ca un creștet de prunc:
voi țopăi
voi suspina
voi hohoti
precum un șaman în extaz dement și năvalnic!

Până va fi să cad
gâdilat până la moarte de flori.

miercuri, 7 august 2019

CREAȚIE ȘI INSINUAȚIE


LITERATURA, URA ȘI GURA (REA)




            Doi amici la cataramă, între ei, pentru că se potrivesc, dându-și (cat)arama pe față, nu o singură dată s-au arătat impacientați, că subsemnatul ar scrie... mult. Nu ca ei, puțin și prost. Ce să le spun?
– Întâi de toate, perechea de băgători de seamă ar fi trebuit să observe că aproape o treime din volumele pe care le-am publicat sunt antologii și reeditări, trecerea cărților pe care le-am editat cu alfabet chirilic în alfabet latin.
– Să fi luat aminte că șapte cărți ale mele sunt de dialoguri cu personalități ale literaturii, culturii române, și nu numai. Adică, pe când unii ca ei, la fel de fel de simpozioane, de târguri de carte, stăteau și pălăvrăgeau, bârfeau te miri ce la bere, eu conversam cu (să zic alfabetic) Ioan Alexandru, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Crăciun, Marin Mincu, Fănuș Neagu, Mircea Nedelciu, Octavian Paler, Sorin Preda, Ioanid Romanescu, Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Grigore Tomozei, Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici, Dimitrie Vatamaniuc... – ca să invoc doar o parte din numele celor trecuți în Lumea Neuitatelor Umbre, cărora se alătură și cele ale autorilor de la Chișinău, celor mai cunoscuți, o primă carte de convorbiri cu ei, „Răspuns și răspundere”, publicând-o încă în anii 80. Plus Nicolae Breban, Ana Blandiana, Mircea Martin, Andrei Pleșu, Dumitru Radu Popescu, Aurel Rău, Mircea Tomuș, Eugen Simion, Dorin Tudoran, Eugen Uricaru, Sorin Alexandrescu, Magda Cârneci, Barbu Cioculescu, Gabriel Dimisianu, Paul Goma și atâți alții. Astea sunt mărturisiri întru construire de istorie literară, nu întru deformatoare bârfă aliterară. Își imaginează respectivii cârtitori rău-intenționați câte ore și câtă muncă au solicitat construirea celor 7 volume de dialog cu creatorii de literatură? Știu ei de transcrierea de pe banda de magnetofon, de mașina de scris, de corecturi etc.? Nu mai întreb și de altceva, pentru că e clar că nu știu mare lucru despre literatură și cu ce, cum se lucrează în literatură.
Bulgaria

– Din călătoriile mele, spre deosebire de cârtitorii, care au călătorit și ei, m-am întors cu trei volume consistente de yes-euri, adică de jurnale. Ei și alde dânșii, chiar dacă o fi călătorit și mai mult, totdeauna s-au întors cu mâinile în buzunar. Dacă eu sunt scriitorul asistat și ajutat serios de jurnalistul din mine (de student încă, anul 3 universitar, am intrat în activitate redacțională, într-un colectiv celebru cândva, „Tinerimea Moldovei”), pe când pe ei nu are cine îi susține, fiind slabi ca alfabetizare literare, ca potență profesională. Ei stau la taclale ieftine, timp în care subsemnatul își face munca de scriitor, de jurnalist.
– Am publicat circa 60 de volume de traduceri, unele, bineînțeles, reeditate. Își dau seama respectivii câtă muncă necesită o atare angajare, benevolă, din atașament față de marile valori, din solidaritate cu marii scriitori din alte timpuri? Nu cred că pricep ceva la obiect. Pentru ei aceasta ar ține de fantastică. Ba nu ar ține de nimic, pentru că dânșii nu ar izbuti să-și imagineze un scriitor net superior lor ca dotare – cu har, cu energie, cu profesionalism, cu seriozitate. Ei, amatorii dintotdeauna...
– Ar fi trebuit să mai remarce, că trei din titlurile din bibliografie sunt chiar volume biobibliografice, elaborate de bibliotecile chișinăuiene „Transilvania”, „Hasdeu” și Biblioteca Națională.
Franța
– Ar fi trebuit să rețină, că peste zece cărți sunt traduceri din creația mea, apărute în Franța, Rusia, Bulgaria, Ucraina, Azerbaidjan, Tatarstan, Spania... Este munca mea, la care se adaugă munca înnobilatoare a traducătorilor din lume. Știu ei ceva despre astfel de colaborare? Nu au cum, sunt privați de norocul de a trăi crearea literaturii intens, nobil, dimpreună cu colegii de pe alte meridiane.
– Una din cărți e pur și simplu un volum-autograf, scris de mână, solicitat de biblioteca „Hasdeu” și editat de ea.
– În fine, prin insinuările stupide ei ar vrea să crâcnească, precum că literatura subsemnatului nu ține ca valoare. Ce să le spun? Să ajungă și ei să ia două premii ale USR, un premiu al Comitetului Director al USR, Cununa de laur a Turnirului de Poezie organizat de USR. Ca să nu mai vorbesc de distincțiile din Republica Moldova, cele mai importante, și aprecierile venite din alte țări. Iertare că spun asta, însă ăștia, cârtitori răuvoitori, trebuie pocniți cu ceva unde ar fi cazul, pentru ca să se mai potolească, să-și caute de ale lor, puținele, de scrisul lor, poate mai adaugă ceva la el. Dar nu insinuări, invidii, orgolii pornite din refulări, ratări și neputințe de tot soiul. Mai ales, în literatură.
Ce să-i faci? – E neplăcut, dar nu grav, totuși. Sau: nu e grav, ci doar grețos*.

Probabil, ca scriitor, tu ești ceea ce ești grație invidioșilor cu ochii pe tine. Invidia este energie psihică. Și e transmisibilă. Asimilabilă. E motricitate sufletească, de conștiință transformabilă din negativ în pozitiv. Pentru tine, pentru creația ta. În fine, pentru demnitatea ta.
________________
*În timpuri când, la Chișinău, „criticii literari” au prins să umble în doi, ca polițiștii. Unul e critic, celălalt literar. 

joi, 1 august 2019

UN OARECARE HULITOR MVC SE IA DE PIEPT CU PERSONALITĂȚILE LITERATURII ROMÂNE


Chiar așa: un oarecrea Mircea V. Ciobanu crede că poate contrazice, poate sfida personlități, opiniile cărora sunt inserate în compartamentul Referința istorico-literare, dar și în prefața la antologia subsemnatului, apărută la Editura Academiei Române. Personalități cărora MVC nu le ajunge nici la glezne, însă, de acolo, de jos, le scuipă pe bombeuri.
 Reproduc unele opinii ale iluștrilor colegi, spre a se putea compara cu bâiguielile obscurului MVC. 







REFERINȚE ISTORICO-LITERARE


Poezia, în cunoștință de cauză

Aceste cuvinte, pe care le pun în fruntea primei cărți a lui Leo Butnaru, intitulată – conform vârstei și aspirațiilor dumisale –, Aripă în lumină, nu le pun ca pe o momeală, nici ca pe un semn de distincție, ci le pun ca omul care vrea să-și împărtășească celorlalți bucuria...
Poezia lui Leo Butnaru se deosebește prin nota proprie, prin ritmurile proprii, prin expresia sa, prin cultura elevată cu care își modelează gândurile, prin metaforă; poetul își trăiește timpul „în cunoștință de cauză”...

Gheorghe Vodă,
din prefața la vol. „Aripă în lumină”, 1976

Aripă în lumină

            Leo Butnaru, autorul cărții Aripă în lumină din seria Debut, este creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă într-un limbaj îndrăzneț, împrumutat de la uzul cotidian, această poezie se angajează să restituie cu un surplus evident de sens ceea ce a luat de la realitatea obiectivă în scopul edificării sale pe cale lirică. Aici doza de poezie o constituie acele procente de sens conotativ, care au fost obținute prin explorarea poetică a limbajului de toate zilele...
Axul majorității poeziilor este asociația semantică. În rare cazuri – acea fonică: Scrisoare lui Păcală, Peisaj... Poetul ne trezește emoția prin neașteptata soluție ce o dă în ultima instanță textului, soluție care este derutantă pentru acel care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie „clară” de pe pozițiile logicii noționale. Metamorfoza efectului (cauzei) din propriu-zis în cel poetic (Metamorfoză în apropiere de Baku, de exemplu) este la L. Butnaru un mijloc eficient în obținerea emoției estetice. Altă calitate nu mai puțin importantă este plasticitatea creației sale. Metaforele sunt aproape în întregime vizuale. Din toate figurile de stil comparația e cea mai frecventă (încă un argument în favoarea oralității poeziilor).
                                                                  
            Ștefan Hostiuc (Cernăuți),
           Nistru, nr.2, 1977

Poezie fără complexe

Care să fi fost justificarea Editurii Princeps în opțiunea de a-l publica pe Leo Butnaru? – se vor întreba unii. Fără-ndoială, argumentul constă în faptul că Leo Butnaru e autorul unei poezii fără complexe. Deși rareori „înhămat” la teluric, pegasul poetului nu duce lipsă de povară. Să se fi avut în vedere o lecție oferită de nu știu care neoromantic, sau chiar de Chagall? Oricum, prezenta apariție aduce (și readuce) fragmente din confesiunea unui autor înclinat spre filozofare, cu mijloacele caracteristice lirismului, uneori augmentate și susținute cu note proprii; un singur exemplu: ironia și autoironia, chiar dirijate până la sarcasm, continuă să păstreze un anumit rafinament (și nu doar la nivelul obișnuit, al limbajului care „evită” să producă disfuncții în plan ideatic)...
Ce ar trebui să se mai știe? Leo Butnaru mizează nu numai pe talent, ci și pe intensa cultivare a talentului. Și e foarte posibil ca sunetele originale pe care le-am sesizat (chiar dacă unii comentatori ar fi predispuși să le includă cu maliție în „lirosofie”, în „polirică” etc.)  să anunțe o spectaculoasă evoluție.
                                                                  
             Ioanid Romanescu,
             prefață la volumul „Iluzia necesară”, 1993

În ritm cu perpetua devenire a  fenomenului poetic

O plachetă recentă, Iluzia necesară, recomandată concis de Ioanid Romanescu, depune mărturie despre poetul la maturitate, care împărțit între propriile-i avataruri interioare și lumea din afară, își construiește autoportretul din mers. Intră în aceasta o demonie interogativă fără odihnă, o luciditate sfârșind în scepticism ironic, altfel spus reacții marcând contacte cu lucrurile și refugii în fabulos. Dacă e să găsim nota definitorie a poetului, acesta, un imaginativ rafinat, trebuie invocată îndată mobilitatea, sceneria dezinvoltă, convertirea savuroasă a cotidianului în aventură intelectuală. Un titlu preluat tocmai de la un celebru prozator britanic, Portretul artistului în tinerețe, e destinat să puncteze ca la James Joyce mirajul tentațiilor complementare, poetul fiind un centru de balans, amendând fervorile și abandonându-se reveriei gânditoare... O anumită fugă de istoricitate, ca la Blaga, o reculegere de carte răsăriteană acestea stimulează la Leo Butnaru starea de crono-reverie; succesiunea „Zilelor trecute/ Zilelor nevenite” ilustrează la modul pipăitor (bunăoară în Cronobiologie, ori în Suflet fără odihnă) raporturile contemporanului modern cu abisalul...
Dacă în subtext Leo Butnaru e un patetic, un sensibilist, vulnerabil la orice impact cu realul dur, un alt Leo Butnaru, posedat de mirajul reflecțiilor generale, se abandonează trans-orizonticului. Multe din poemele sale conduc la aforisme personale, la parabole și concluzii de-dramatizate, aparent neutre (Urcând, coborând, Fizionomie, Disecție sunt câteva), o mostră de brevilocvență fiind de găsit în Dragoste: „Doar un fir de nisip încape/ între inimile noastre./ Din el/ perlă ar putea să apară/ dar și pustiul cu el/ poate-ncepe.                                                  
                                                                           
Constantin  Ciopraga,
                                                                                         Dacia literară, nr.12/1, 1994



Un poet adevărat

Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de bine, adică într-o lume din scoarță de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat.
Leo, ridică vâslele și lasă vântul să te poarte spre limanul Nistrului românesc, spre Delta uimirilor ce le adună Europa lângă Ceatalul Ismail, spre misterele Carpaților.
                                     
                                Fănuș Neagu,
                                        cuvânt la volumul „Gladiatorul de destine”, 1998
                

Duritatea diamantului

...ținută în frâu și totodată liberă în mișcările-i cotidiene, ironică și autoironică, lucidă și spontană, elaborată și instantanee, poezia lui Leo Butnaru are duritatea diamantului cu care se taie sticla, fără a avea însă strălucirea diamantului-bijuterie. Nici nu cred că-i trebuie! Leo Butnaru taie sticlă, în forme geometrice fixe sau fanteziste, pentru a pune ochiuri unei literaturi până nu demult claustrate. Prin transparența poeziei sale poți comunica, de la om la om, de la mal (de Prut) la mal. În epoca podurilor de flori, Leo Butnaru a durat mai multe poduri de cărți, unele – și mă gândesc la cele două volume de dialoguri cu personalități ale literaturii române, Spunerea de sine (1994) și  Prezența celuilalt (1997) – pentru mulți ani înainte. Cât despre poezie, ea pare a urma o înțelepciune antică și anume: trăiește clipa! Căci majoritatea textelor Gladiatorul-ui sunt astfel de „oprește-te, clipă”, fără a urma numaidecât „sunt fericit”. Aș zice chiar invers – poetul „oprește clipa” exact atunci când cel mai puțin ne-ar plăcea să fim surprinși (vezi, de ex. „Sfârșit de secol la Chișinău”, „Spune și tu”, „Ofițerul stării civile” ș.a.), cititorul leneș, deprins cu o lirică narcotizant-confortabilă, fiind zgâlțâit să se trezească. Nu va regreta, volumul conținând și „bibelouri” de o mare finețe, pe care ai vrea să le pui la vedere, alături de altele de porțelan. Citez integral doar un poem, celelalte găsindu-le domniile voastre:
                                     
Arhitectură salină

Delicat
cu degetele-i fine
Cenușăreasa luă
puțină sare.
În solniță rămăseseră
câteva dune albe
mărunte mărunte...

...Leo Butnaru nu este doar un caligraf al „clipei” (volumul anterior de poeme, Vieți neparalele, conține în special texte complexe, „în straturi”), dar anume agerime reacției momentane mi se pare calitatea sa esențială. Leo Butnaru are câte un blitz în fiecare ochi: cum clipește, te și înregistrează!

                                                              Em. Galaicu-Păun,
                                                              Flux, 11.12. 1998

Pe cont propriu...

Leo Butnaru se numără printre autorii ce au izbândit atât în țara de peste Prut cât și în patria mamă, fiind printre cei acceptați, cultivați și răsplătiți pentru activitatea lor dinamică, insistentă și înglobată atitudinii optzeciste (...) Un european în toată puterea cuvântului, luând cu asalt meridiane tot mai neașteptate, un artist căutând continuu să lupte cu sine, cu alții, cu relele de tot felul, așa cum mărturisea într-un recent interviu publicat în revista Luceafărul.
Gladiatorul de destine mi se pare o carte construită atent, încadrată între o prefață (Cu mâna pe umărul colegului) și o postfață ce fac din nou trimitere la leit-motivul liricii sale, iluzia necesară... Este sintagma definitorie a maturității sale artistice.

                                                                                  Liviu Grăsoiu,
                                                                               Luceafărul, nr.23,1999


UN DEFAZAT IREMEDIABIL CE SE CREDE SCRIITOR: MIRCEA V. CIOBANU


 
         
E de-a dreptul ridicol și, cuiva, îi poate trezi milă teribilismele unui Zoil de Drochia. Autorașul unei cărțulii de stihuiri pirpirii (la ea a rămas de vreo 20 și ceva de ani! Ba chiar, acum puțin timp, a... reeditat ceea ce... nu există!) își asumă aerul de mentor (de, recidive ale îndeletnicirii sale, cândva, de învățător provincial), dând sfaturi în dreapta, în stânga, ba chiar jur-împrejur.
       Așadar, iată-l pe respectivul reciclat, sau (des)calificat dintr-un nimic ca „poet”, în alt nimic mai mare, ca critic. 
Rămânând neconcludentul pe toate planurile, modelul amatorului, neprofesionistului, încremenit în proiectul invidiei și urii omului angoasat de ratarea sa. Dar sperând să fie, totuși, recunoscut, aplaudat, însăilând texte aproape agresive. Neprofesionalizat nici la cei 60 de ani și ceva împliniți, Mircea V. Ciobanu a rămas la condiția urechistului, care aude el ce aude, citește el ce citește, însă nu înțelege mai nimic sau pricepe ceva anapoda, de unde improvizațiile, discordanța exemplele pe care le ea întru analiză „critică” și stupizenia argumentărilor sale hazlii, alandala, pe care le poate născoci sărăcuța lui fantezie.


Mă tem că în ceea ce face și cum face Ciobanu, în condimentările vitriolate nefondate ale textelor sale mocnește invidia celui care, chinuit, cu chiu cu vai, debutează la 40 de ani. Și nici azi, probabil, nefiind sigur, dacă trebuia să debuteze. La această vârstă, majoritatea scriitorilor au deja împlinită o considerabilă parte din operă, de unde invidiosului și ranchiunosului MVC i se pare că aceștia, inclusiv subsemnatul, scriu mult. Însă cum poate aprecia cum se scrie, cât trebuie să scrie un scriitor sadea cel care el însuși, oricât s-a tot sforțat, nu a prea ajuns scriitor? Da, și Tudor Arghezi a debutat la peste 40 de ani, iar dacă MVC i-ar fi fost „coleg” de debut și epocă, probabil l-ar tot fi admonestat pe Arghezi că scrie mult, foarte mult, extraordinar de mult, pentru că, să ne amintim, de sub pana scriitorului au ieșit, în opere complete, cam 70 de tomuri. Dar ce „chelfăneală” le-ar fi tras lui Sadoveanu sau Cioculescu, că scriu, dom`le, prea mult”. El, MVC, acest suflet care, până la 40 de ani, era un anonim onest, cumsecade, dar care, din păcate, după 40, a ajuns un scriitoraș ratat, un pseudocritic incompetent, însă ranchiunos până la dezmăț logoreic bolborosit alandala, tărăgănat, parcă, precum a vreunui păstor de reni care, în felul acesta, spune ceva lumii, înghețului din taiga.
Admonestându-i pe alții că scriu mult, Ciobanu nu-și pune problema că poate aceștia îi sunt net superiori ca har, talent, dotație, vocație; că dispun de energii creatoare incomparabile cu piscuitul său de puișor care a debutat la patru decenii de viață sub-cerească; că au însușit temeinic arta ca profesie și profesia ca modus vivendi. 
Așadar, propulsat de partid la învățământ, s-a gândit să urce și el în trăsura literaturii, însă aceasta se depărtase cam multișor de învățătorul de ieri și acesta prinse a alerga din urmă, strigând: „Băi, opriți, să vin și eu!” Însă, nefiind luat în seamă, s-a pus pe improvizații versificatorii, în care a eșuat lamentabil, apoi a trecut la pseudocritică anti-literară, arogantă, hulitoare, jignitoare, jinduind să treacă drept viteaz nevoie mare, aplaudat de 2-3 ciraci ai săi, cu care, de altfel, se gratulează reciproc, înălțându-se în tăriile epitetelor encomiastice, sforăitoare.
Spațiile de obrăznicire ale lui MVC sunt prinse în triunghiul rea-voință – nihilism și ignoranță.
Ciobanu e mereu grăbit, nu chibzuiește când bagă în calculator ceea ce scrie. De când e „critic”, nu a încercat să scape de discursul său anost , ce i-a cam rămas cvasi-sovietic, pe alocuri aducând a cuvântare de președinte de colhoz care, la indicația partidului (azi sunt multe partide...), ar nărăvi să spună ceva despre literatură. Iar când încearcă să minimalizeze  meritele, valoarea creației autorilor valoroși, Ciobanu crede, probabil, că astfel el însuși devine important nevoie mare. Grăbit cum e, nu are timp nici chef să se dumirească, dacă are har elementar (pentru că de vocație nu poate fi vorba) pentru tentativele sale de a de da cu părerea despre ceea ce îl depășește categoric. Grăbit și ambițios cum e, nu se lasă în ruptul capului de... artă, obsedat de naiva și vana iluzie că, prin insistență, ambiție și nițică viclenie, ar putea da grafomanie de... valoare.
Așadar, avântat contracronometru să se ajungă pe sine, iluzoriul. Și-a spus că trebuie să fie remarcat cu orice preț, iar pentru aceasta e cazul să o facă pe teribilul, pe durul. Numai așa se va auzi de el, se va vorbi. Fie și de rău, dar să se vorbească, precum în cazul unui personaj din Cehov. A ajuns să creadă că se poate trage de brăcinar cu Grigurcu, Ion Pop, Arcadie Suceveanu, pe care îi citează și îi interpretează în modul de a da de înțeles că dânșii, personalitățile, nu au dreptate ci aceasta e de partea lui, Ciobanu.
Unii tineri sau trecuți de vârsta juneții purced a scrie doar când nu mai pot rezista „magnetismului fără de greș al maximei ispite“ (M. Șora), însă MVC pare  a fi din rândul filistinilor care acționează, azi, tastatura ordinatorului doar pentru a-și suprima anumite frustrări, din cauza unor lucruri și posibilități pe care nu le-a avut la timp și pentru a-și satisface o ambiție animată de automatismul reflexului pseudo-intelectual (păi, știu și eu carte, de ce n-aș face literatură?). Pe ambițioșii din această categorie nu-i interesează că, în arta scrisului, dificultatea și necesitatea obligatorie constă în depășirea nivelului exterior și aspectului mecanicist ale acțiunii, pentru a realiza organicitatea fenomenului ca atare. Chit că dânșii nutresc și discreta speranță că, până la urmă, insistența și... impertinența ar putea să forțeze delicatul sipet al muzelor.
Pentru că până aproape de 40 de ani MVC nu a cunoscut un mediu literar, precum avuseseră norocul să-l cunoască și chiar să contribuie la diversificarea și consolidarea lui colegii mei din anii șaptezeci, prezenți activ în mai multe cenacluri literare – la Universitate, la „Tinerimea Moldovei”, Casa orășenească a tineretului, la Biblioteca Națională etc. Colegii prezenți și la diverse manifestări de la Uniunea Scriitorilor, la discuțiile manuscriselor tinerilor în secțiile specializate ale acesteia. Acolo ei învățau o stare de literatură, învățau lucruri necesare pentru formarea lor ca tineri scriitori. Aceștia erau cunoscuți în redacțiile revistelor editate de US, în care unii au și debutat.
Nou apărutul critic-pitic-caz clinic MVC nu avu norocul să cunoască astfel de etape formative, nu a avut posibilitatea să frecventeze – precum spunea Sainte-Beuve – societatea și ceea ce se cheamă lumea, spre a trage învățăminte pentru literatură. Drochianul s-a alăturat, mult mai târziu, scriitorilor, având un handicap considerabil, pe care nu l-a depășit nici la mulți viață împliniți, seci, nespornici ca literatură, creație. Pe când studia el la Universitate, acolo scăzuse mult nivelul spiritual-intelectual. Nu prea erau studenți care s-ar fi putut presupune că ar ajunge personalități ale scrisului artistic, poeți, prozatori. Studenți pe care generația 70 i-a avut cu prisosință. Acei șaptezeciști, unii dintre care aveau să devină scriitori, personalități în plină statură, în anii lor de studenție deja erau cunoscuți în redacții, la secțiile de promovare a tinerilor de la Uniunea Scriitorilor. Cu toate severitățile cenzurii comuniste, reușeau să publice. Ciobanu nu a avut un atare parcurs. Student în mulțimea gri, apoi expediat în provincie, profesor anonim, rupt de posibile sfere de inițiere literară, artistică. Abia după ce partidul îl cheamă pe baricadele activității politice, începe și el să se atingă de ceva ce ar semăna a atmosferă literară, undeva la Bălți. Dar era, se vede, târziu. Sau târziu de tot. Căci, pe când cei din generația lui (biologică) aveau deja acumulată o experiență solită în creație, în literatură, MVC abia experimenta neîndemânatic în potrivirea primelor texte destul de șubrede și neconvingătoare, precum se poate deduce din prima și unica lui cărțulie de stihuri. De unde și scâncita invidie a autorașului rămas de trăsura literaturii.
Și iată-ne în față cu un Zoil de calibru Drochia, cu un terorist bizar în ale literaturii.... Ce să-i faci, orice i-ai spune, orice ai încerca să-i dovedești, nu va prinde. El e un întârziat până la defazare. Precum scria și colega Aliona Grati despre acest MVC, care a terminat magna cum laude școala lui Zoil, întru a cultivă prejudecăți, judecăți strâmbe sau de-a dreptul răutăți, ca un răufăcător cu program.

ALIONA GRATI DESPRE PREVIZIBILUL ZOIL DE DROCHIA MVC

Scriitorii din Republica Moldova se împart, fără vreo abatere, în două categorii net opuse: în scriitori care îi plac lui Mircea V. Ciobanu și în scriitori care nu-i plac lui Mircea V. Ciobanu. E aproape ca în bancul cu baciul care are în stâna sa oi albe și oi negre, cu diferența că cele albe îi sunt dragi, iar cele negre nu-i plac baciului, nu-i plac și basta! Aşa-i sensibilitatea stăpânului, acesta e canonul criticului şi n-ai ce face! Cunoașterea faptului te eliberează însă de un efort în plus. Dacă ai altă treabă, nu te obosi să-i citești recomandările, cronicile, prezentările de carte, or, vorba ceea: spune-mi despre ce autor va scrie Mircea V. Ciobanu și eu îți voi spune ce anume va scrie. Previzibilitatea caracterizează inexorabil această critică.