MICĂ PROLEGOMENE LA O CARTE NOUĂ

Despre leologisme ca literatură... la minut

Expresiile laconice, pe care, din modestie, dar și suspiciune din partea cenzurii, nu le-am numit nici aforisme, nici leologisme*, am început să le public chiar de pe la primul an de facultate, mai întâi în ziarul universitar, apoi în revista „Chipăruș”. Multe dintre ele, semnate cu pseudonim, au fost găzduite și de pagina a opta a hebdomadarului „Literatura și arta”, iar la începutul anilor 90 – și de revistele „Contrafort”, „Limba română”. Mai încoace – în trimestrialele „Sud-Est”, „Vitraliu” și „Hyperion”. Un prim buchet din leologisme încheia volumul meu de proză „Ultima călătorie a lui Ulysses” (Editura Muzeului Literaturii Române, 2006), altul era găzduit în almanahul „Promenada scriitorilor” (Cluj-Napoca, 2012), pentru a se ajunge la o finalizare (de etapă!) în „Prima carte a leologismelor” („Junimea”, 2019).

După asta, am răvășit alte mape din arhivă, am cercetat în plicuri mari cu decupări, am aranjat în pasiențe fișe „stinghere”, extrăgându-le din ordinea și dezordinea lor pe cele pe care consider că pot intra în următoarea, adică prezenta selecție de idei și sentimente, care și-au căutat și, poate, și-au aflat formulări mai osebite de ce ne spunem noi zi de zi.

Nu toate leologismele pretind să fie luate drept aforisme. Ele reprezintă resorturi ideatice secundate de emotivitate, cărora subsemnatul le poate oferi o formulă stilistică personală. Sunt sintagme, metafore, monoversuri, impulsuri oarecât memorabile. Pentru că, în orice pulsiune și manifestare a sa, prin gândire-simțire-scriere, viața e o modalitate, plurală, de expresie.

Așadar, au trecut deja peste 50 de ani de la acele prime apoftegme ale studentului L.B. până la prezentele, din A doua carte a leologismelor, în care pun și modestul îndemn:

Deschide această cartea, la întâmplare. Dincolo de orgoliul meu, dincolo de orgoliul tău, deschide aceste leologisme, la întâmplare, chiar citește vreunul din ele. Din întâmplare, ai putea salva ceva. Inclusiv din tine.

Formulările leologice țin de dezvăluirea de sine, de spovedania-instantanee; spovedania-bliț. Poate că ele ar fi chiar un gen de literatură... la minut. Fiecare ar constitui o maximă, în care maximă este ideea, pe când forma e minimă. Ar fi și leologismul un aforism care, după mine, înseamnă respect pentru timpul cititorului, dar în special pentru inteligența acestuia.

În cele mai fericite cazuri, aforismele presupun arta deschiderilor de paranteze; a deschiderilor-evantai de sensuri înglobate în alte sensuri relevate în momente ce s-au adunat în zile, săptămâni, luni, ani și, iată, în cărți ce inserează numeroase secvențe de literatură la minut.

Minute, săptămâni, luni, ani, în care uneori se întâmplă să mă reîntâlnesc cu mine însumi prin textele unor plagiatori care mi-au șterpelit, de trofeu, metafore, dar mai des aforisme, leologisme – câte o mână de expresii care vin din adânca mină de cuvinte a tăcerii mele, ele fiind la curent cu posibilitatea deconstrucției opozițiilor considerate cândva de nezdruncinat, dinamitând frontierele dinte conținut și formă, în rezultat autorul putând opera într-un liberalism noțional metaforic, filosofic, sugestiv înrudit deopotrivă cu adagiul și poezia (metafora).

În unele expresii se pot întrevedea, poate, și operații interlocutive între anumite constatări ale subsemnatului și textul, sau „sugestia” vreunui alt autor; niște cvasi-parafraze cu aport semantic de pe ambii versanți auctoriali. Pe de altă parte, unele apoftegme mă fac să-mi amintesc lucruri, fenomene pe care nu le-am știut vreodată. Dar mai ales nu aș fi bănuit că ele se află în conștiința și subliminalul firii mele. În acele mine ale tăcerilor care, îndrăznesc să presupun, precum cuvintele predestinate combinațiunilor literare, au și ele mai multe asignări semantice. Pentru că un leologism nu apare obligatoriu într-o formulă concluzivă. El, fiind născut în libertatea minții și a fanteziei, e unul deschis spre semnificații, le provoacă, le ademenește și le însușește. Este scopul lucid, dar și... caleidoscopul „fantezist”, inventiv, imprevizibil în elaborarea ad hoc a figurilor; inclusiv a figurilor de stil.

Prin urmare, și din această clipă înainte, într-un minut, într-o zi-noapte, într-o săptămână, o lună (...) se poate înfățișa din nou transmisionistul Hermes, care să mă întrebe, precum atâtea sute mii de dăți mai înainte, la diferite vârste:

– Ce vești ai pentru mine?

Și eu să-i răspund confratern:

– Nimic deosebit, un leologism... Poate că un tiv dintre literatură și filosofi (-a vieții și a artei). Aceste formulări/ construcții semantice ca dovezi/ fapte ale participării mele la viață și a participării vieții la ideile mele. Încât, iată, mișc un alt cuvânt, care ar putea muri precum pionul pe tabla de șah, însă leologismul deja e început și chiar ar putea fi câștigat...

Astfel că mai scrii un leologism – memorabil, sau doar unul bun, sau pur și simplu un leologism, – fără a deranja ceva în lume, ceea ce și era de demonstrat: leologismul nu pricinuiește rău nimănui.

Leo Butnaru

____________________________

*Noțiunea de leologism veni pe lume în anul 2005, am impresia. Împreună cu 2-3 prieteni ieșeni, pornisem în drum spre Botoșani, la manifestările Eminescu. La Hârlău, ca de obicei, oprisem pentru un popas-pauză de cafea. Cu prietenul Lucian Vasiliu ne-am apropiat de vitrina librăriei, jumătate din spațiul căreia deja fusese acaparat pentru sediu de nu mai țin minte ce partid. În jumătatea rămasă cu veche destinație, dar cărți mai puține, în vitrină stătea, stingher, „Dicționarul de neologisme”. Atunci i-am și spus prietenului Lucian Vasiliu: „Odată ce există cel de neologisme, de ce nu ar fi și un Dicționar de leologisme”? Faptul că „Prima carte de leologisme” i-am dedicat-o lui Lucian Vasiliu e legat și de acel moment, dar și de altele, în care, pe când ne întâlneam, fie la Casa Pogor, pe Corso din Iași sau la ședințele Consiliului USM, în București, ad hoc, în discuțiile noastre scânteia câte vreo vorbă mai deosebită, poate că chiar câte un leologism... 

BIOGRAFIE ȘI CREAȚIE

Scriitorul și timpul

De la a-ți da seama – la a da seama despre ce ți-ai dat seama și ce poate face harul tău cu revelația de care vorbește aceasta. Nu vei reuși sută la sută în tentative, pentru că depinzi de mulți, de multe, de starea socială, dar și de fantezia ta, ce te abate de la trebi, te abate de la realitate, oferindu-ți viața paralelă a visărilor. A subiectivității.

Însă trebuie să îndrăznești mereu să-ți calibrezi tu însuți nevoia de libertate, de adevăr, de informare, deoarece, se știe, generalitatea socio-politică a acestora are totdeauna un standard mai scăzut decât cel pe care și-l poate asigura, conștient și cu efort, individul. În durata participării sale, ca individ și creator, la lume.

De regulă (obligatoriu și... inconștient), destinul omului presupune și jocul compensațiilor, imprevizibil, definit, implicit, în ziceri de felul: „Unde dai și unde crapă” sau „Nu se știe unde pierzi și unde câștigi”.

Vârsta te mai potolește, îți mai aplatizează predispoziția pentru gesturi categorice

Încăpățânându-te, cu pierderile și frustrările de rigoare, să crezi că nu se poate să se mute ireversibil accentul de pe valoare pe „valoarea de întrebuințare”, de pe estetic pe consumerism.

La o adică, e frumos și oarecum visător să se creadă că omul epocii noastre sau, poate, cel din epoca ce ne va urma va tinde, în fine, să revină, studios, în aula înnobilatoare a școlii, a bibliotecii. Lecția bine învățată este chezășie în confruntarea, zisă concurență profesională.

Iar tu, cu anii, când îți mai scad ardoarea vitală, năzuințele și visele îți devin mai difuze, posibilitățile – cam pe sponci, probabil, tangențial, ai putea ajunge un cehovian ce refuză subterfugiile oricăror concluzii în umila înfățișare a incertitudinilor existenței umane. Orice poate fi posibil într-un destin de om. Ba chiar și în cosmosul întreg, în care ești chiar mai puțin decât un fir de nisip, de praf...

Cam astea se întâmplă cu cel care vede (și trăiește, prin propriu destin) o identitate între manifestarea harului prin creație, studiu, cunoaștere, meditație, prietenie, colegialitate...

În meandrele și... mendrele vieții și creației, unii au capacitatea de a însuși o oarecare superioritate „metodologică” de a frecventa școală după școală, inclusiv pe cea de studii înalte, însă, în sinea și fapta lor, gândind și acționând ca autodidacți perseverenți și, posibil, ușor orgolioși. Eu aș fi afinul lor.

Fiecare scriitor sau artist în general trece prin prismele propriei sale vocații și, poate, prin filtrele codului său genetic, modificat, evolutiv-modelat-remodelat de achiziții culturale, de filosofie, ceea ce vin ca impulsuri și linie de subiect din fondul spiritual universal comun popoarelor și, deci, tuturor indivizilor (dacă aceștia se interesează de așa ceva).

E în toate astea ceea ce poți elucida, ce-ți poți explica despre tine însuți ca artist în măsura în care reușești să raportezi cele aflate la conștiința existenței tale ca ceva implicat în frământatul act uman de producere a valorilor. Cărora le-aș spune și punți de legătură mai speciale între naturile umane ce tind și ele spre elevație, creație. E atitudinea și poate chiar crezul celui care nu agreează banalul, cotidianul (prea) familial, dezgolit, cum se mai spune, imundul, mizeria agresiunii impertinente a așa-numitei „estetici a derizoriului”.

Este imposibil să ajungi în zona instinctuală a firii tale, să „localizezi” izvoarele inspirației, intuiției, minele din care ies la iveală, ca daruri de preț, ceea ce e sugerat și modelat de subliminal.

Când experiența pe care ți-a hărăzit-o destinul (uneori, din... abundență) îți permite o dublă, dar intrinsecă revelație și revelare de sine, o descoperire și o redevenire, care în franceză sună plastic: „une conaissance de soi et une co-naissance”.

Este important, așadar, dacă harul tău, studiile tale permanente, modul tău de viață și de muncă, apoi (sau poate înaintea tuturor) curiozitatea, care se adaugă celorlalte, reușesc să-ți mobilizeze energiile creatoare, ținându-ți acut ațintit sentimentul „vânătoresc” asupra eventualei revelații artistice, asupra surprinzătoarelor înfățișări ale metaforei, care nu se împuținează deloc în ancestralul codru de simboluri.

În cazul scriitorului, semnele maturizării sunt cele ale valorii, ale constantei în principii, ale coerenței intelectuale și a distincției artistice prin care se auto-particularizează. În cazurile manifestărilor sale de vârf, harul, intelectul, inspirația și voința nu înseamnă mai multe componente sau acte de manifestare, ci sunt un tot, unitare.

Asta, pentru creatorul care se încăpățânează să creadă că nu am trăi, totuși, în epoca unui scepticism estetic generalizat. În caz contrar, ar însemna să cedăm, să capitulăm în fața kitschului tot mai agresiv...

Chiar dacă, de ceva timp, vine deja și la noi, peste noi, poate că chiar... iese din noi uscăciunea calculului. Devenim mai reci, mai distanți, mai pragmatici, mai egocentriști. Dar, să sperăm, nu mai răi, nu mai coțcari decât în comunism. Pur și simplu, azi punem mai multă pasiune în pragmatism decât, odinioară, în idilă și lirism.

LIBERTATE ȘI CREAȚIE / CREAȚIE ȘI LIBERTATE

Originalitate, libertate, independență

Ideologia sovietică voia să te facă orice altceva, numai să nu fii tu însuți. Cum spunea cineva, ajungeai să te simți străin în propria-ți ființă, în propriul tău destin. Iar cei care am ieșit oarecum altfel, decât ne programau canoanele sociale sovietice, bineînțeles că nu semănam cu mediul în care studiam, ne maturizam. În ochii și sub lupa supraveghetorilor ideologici din acea epoci noi eram niște, pardon, mutanți, niște corcituri, mai mult sau mai puțin periculoși, în dependență de gradul fiecăruia de nonconformism.

Sub anumite aspecte, comunismul din România nu era mai cu „fața umană”, să zic, folosind o noțiune utopică, aceasta – „comunismul cu fața umană” – decât cel din URSS. Însă visul scriitorului basarabean din RSS Moldovenească era de a emigra – unde credeți? – în România! Ciudat, însă, acest exil ar fi însemnat ca și cum o… repatriere. Da, în sensul acela, proverbial, cu „Limba română este patria mea” al lui Nichita Stănescu, rostit după ce, cu vreo două decenii mai înainte, prin decembrie 1957, Camus spusese: „Ma patrie, c'est la langue française”.

De ce ar fi dorit scriitorul din stânga Prutului să emigreze în dreapta Prutului? Pentru că, incontestabil, ar fi obținut o mai mare libertate de a se afla în propria limbă, cea română care, în RSS Moldovenească, era mereu accidentată, constrânsă, limitată, amputată. La edituri și ziare, radio și televiziune existau chiar liste de cuvinte românești interzise de a fi utilizate la Chișinău, printre care – neam, vatră, deja...

Un aspect curios pentru acea perioadă gri, uniformizatoare în toate, criticii, așa cum erau ei pe atunci, cum înțelegeau ei sau erau dresați să „înțeleagă”, scriau despre mulți condeieri că ar fi, nici mai mult, nici mai puțini, decât originali

Dar de unde să fie atâta lume scriitoricească originală, odată ce nu crea în conformitate cu dezideratele libertății? Fie doar și a celei interioare, odată ce libertatea „exterioară”, socială, era sugrumată, înghesuită, deformată. Pentru că da, înainte de toate originalitatea înseamnă libertate, manifestarea acesteia, expresia sine qua non a libertății, care îți permite să te manifești conform propriei tale alcătuiri psiho-creatoare. Dacă scrii, creezi în dependență de pretențiile puterii ideologice sau ale criticii literare din timpul tău, nu vei ajunge original. Cum, de altfel, la Chișinău (dar, pare-se, și la București) li s-a întâmplat condeierilor obedienți ideologiei comuniste, mai „nobil” zis – realismului socialist. De unde, în stânga Prutului, banalitățile-fluviu în versurile autorilor șaizeciști, monotonia de un cenușiu sumbru, repetitivitatea în complex – tematică, ideatică, versificatorie. Zic și versificatorie, pentru că unii autori, e drept, doar trei-patru care, inițial, abordaseră formule prozodice dezinvolte, căutând prospețime metaforică, s-au întors și ei la formule retorice pe placul ideologiei timpului, dar și a celor mulți care, de fapt, nu erau cititori, ci niște ascultători (...cam după ureche). Mă gândesc că, dacă nu doreau să fie cu dinadins populari prin versurile rostite, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă ar fi fost altfel de poeți, mult mai interesanți, precum se anunțau la începuturile lor...

Deci, să revenim: originalitatea înseamnă, înainte de toate, libertate, expresia (nu atât din plin, cât – riguroasă) a acesteia, care îți permite să te manifești conform propriei tale constituții  psiho-creatoare. Chiar dacă nu este exclus ca libertatea să te facă uneori să mai și rătăcești, inclusiv în poezie. Dar a rătăci în creație e mult mai interesant, chiar ți se pot întâmpla surprize de a descoperi lucruri extraordinare, necesare stării tale creatoare. Da, pentru unii, a rătăci întru creație era mult mai interesant decât a „crea” (de fapt, a... manufacuriza) în conformitate cu „dezideratele” ideologice ale partidului unic și buldog, în conformitate cu bâlbâitele precepte ale realismului socialist.

Originalitatea înseamnă și independența scriitorului. Nu numai în context social veșnic turbulent și, implicit (mai discret sau mai pe față), ostil omului de creație. Ci, poate că întâi de toate, în contextul confraților de... natură (artă, predestinație), context în care, chiar dacă s-ar părea că există suficient spațiu pentru fiecare în parte, totdeauna nu știu cum iese că mai fiecare se simte... strâmtorat, nedreptățit, privat de ceva etc. Numai că scopul rămâne același: independența, libertatea (de creație, afirmare și manevră, nu?). Precum ar reieși și din acest excelent distih al lui Vl. Bestujev: „Средь бесконечных волн рождаю / Мою свободную струю”. („Prin infinit frământ de valuri / Eu libera șuviță-mi zămislesc”.) Ca să nu generalizez, întru inoportunul deranj/ supărare a(l) cuiva, trebuie să spun că mie unuia mi se pare că, în rusește, „struia” e mult mai plastic și adecvat contextului decât ceea ce am putea găsi în sinonimia noastră: șuviță, jet, țâșnitură... (Că doar n-o să [mai] spui și: curent de apă, șuvoi... Poate că, în românește, pentru mai adecvată recepție, ar fi trebuit să trecem de pe mare – pe uscat, adagiul metaforic plăsmuindu-l în contextul infinitului număr de drumuri, de căi printre care „eu îmi nasc/ croiesc libera cărare”. În fond, aceasta o va avea de decis cel care va traduce, pe bune, respectivul poem al lui Bestujev.)

Originalitatea nu poate exista fără libertatea de creație. Aceasta, căutată și urmată, înseamnă accesul la o ordine superioară de existență spirituală, profesională. Arta, pe cât e realitate, pe atât e și fantezie, dorință, iluzie de a trăi și de a te manifesta altfel, întru mai multă libertate și dispunere de sine.

Este excelent atunci când coincid dorința și posibilitatea de a beneficia de avantajele libertății pe care să le valorifici cât mai eficient. Asculți de propria-ți lege, însă având de suport orientativ legile estetice și reperele axiologice consolidate, electiv-selectiv, pe îndelunga durată de civilizație literară. În afara normelor și canoanelor general acceptate, adică fără a ține cont (și) de ele, nu e valabilă opinia că sentimentul individual ar fi judecătorul a ceea ce e sau nu poezie, proză. Dacă ar fi numai bunul plac, ca legitate personală, am ajunge să nu mai cădem de acord nici asupra lui Homer, nici a lui Shakespeare sau a celui mai recent debutant în ale scrisului artistic.

Iar dacă, în fine, tu te-ai convins sau ți-au spus-o și alții că ești original în creație, din timp în timp trebuie să o rupi de fugă, pentru ca să vezi cine se va lua după tine – sau să te... captureze, sau să te urmeze. Însă fii atent și cine a început să alerge întru întâmpinarea ta – sau să te înhațe, ca și unii dintre cei care te urmăresc, sau să te salute, precum cei care te așteptau să li te alături întru idee și faptă. Întru libertate, independență.

POEME DINTR-O VIITOARE CARTE BILINGVĂ ROMÂNO-SÂRBEASCĂ

Apartmani Skadarlija

Aici au locuit Stănescu, Dora, Dumbrăveanu,

Dumitrescu. Sorin, firește.

Diminețile

le bătea în ușă Adam

salutându-i și românește

și sârbește.

Frățește.

În dimineața de azi

în solzii rașchetați ai parchetului

în lacul lor lucios

se reflectă binele public – soarele.

Coborând scările hotelului cochet

la parter

pe stânga – un restaurant chinezesc.

Nichita spusese: „Limba română este patria mea”.

După ce Camus rostise nazonat: „Ma patrie, c'est la langue française”.

Nu cred să nu fi existat vreun scriitor sârb care să fi spus:

„Patria mea este limba sârbă”.

La rândul său

patronul restaurantului „Kung Fu” le-ar fi putut răspunde demn

și cu oarece subtext:

„Patria mea este limba chineză”.

Pe sticla vitrinei restaurantului cu tacâmuri-bețigașe – învălmășeală

de litere slavone

latine și ieroglife – dintre acestea toate

oarecum caleidoscopice

parcă te-ar ținti priviri ca dintre recife

și, oarecum  îngrijorat, un sens

euro-chinez:

„Patria mea este...”

18.IX.2018

Aznavour

Dar parcă ți-ai putea imagina Skadalija fără Charles Aznavour

și bineînțeles fără celebrul „La Bohème”

cântec extrem de cunoscut

despre care se cântă în alte șlagăre?

                               În timp ce ascult

trag cu ochiul la ecranul televizorului suspendat

în trans-secularul local „Pocalul de aur”.

Ce simpatici, ingenioși, unii chiar talentați

sunt evreii din filmele lui Woody Allen...

Dacă ar fi la discreția mea să butonez telecomanda

și să trec pe alte canale

aș înțelege ceea ce deja știam – că

nu doar se spune că tăcerea e de aur

ci au apărut și legende care susțin chiar

că în contul aurului muțeniei

câțiva inși s-ar fi îmbogățit mult. Precum ne sugerează

cinematografia italiană și americană

respectivii erau mafioți...

                                      Noroc că din gânduri

și metafore negre-grele mă scot – iată –

doi acrobați cu coaste de cauciuc

și ghidușul clovn uriaș

dar parcă totuși unul cameral

de pluș.

             E de râs

și chiar trezește zâmbetul seriozitatea clovnului

exact în această clipă eu trăgând concluzia că

atunci când clovnul e mimetic

el pare simetric.

                         Dar prin lărmuitoarea Skadalija

mai e sau ar trebui să fie

și clona clovnului hazliu non-stop

care când face trucuri în piață

își ia pseudonimul paiață

iar când se nebunește pe la „Pocalul de aur”

sau pe la cele „Trei pălării”

el își inventează fel de fel de nume hazlii

pe care din păcate memoria mea nu le stăpânește

ele fiind foarte exotice

pe sârbește.

...Dar să revenim la început(ul) care de regulă

se potrivește și pentru un final de discurs

mai amplu

mai scurt:

Parcă ți-ai putea imagina Skadalija fără Charles Aznavour

a cărui „La Bohème” o ascult chiar azi

ca pe – mi se pare – un recviem răgușit

ce ar petrece un celebru boem spre muzica sferelor

în această belgrădeană

sau pariziană zi-noapte în care

ca un soare uriaș al armoniilor s-ar stinge

purpurii ca un apus în potolire

magicii săi plămâni

ce respiră văzduhul Araratului

pe care l-a respirat și Noe...

23.IX.2014

Niš – Belgrad

DIN MAREA POEZIE FRANCEZĂ: IVAN GOLL

*     *     *

Orfeu fermeca panterele timide

Vidra de catifea

Struții isterici

Balenele cât patru etaje-nălțime

Păsările ibis

Naivele șopârle

Dar tu, cea mai sălbatică dintre toate,

Cu ce poezie

Ai fost îmblânzită?

*      *     *

Ah! tu care îmi scapi,

Infidelă dusă spre țări fierbinți!

Pașii tăi s-au topit în zăpadă,

Fărâme din sufletul tău sângerează prin arbori.

Ce zeu vorace o fi trecut pe-acolo?

Arzi toată!

Te-ai fi apropiat prea tare de vreo stea?

Gura ta e luntre plutitoare fără întoarcere,

Cuvintele tale nu mă vor mai regăsi...

Eu te-am prins și te țin strâns,

Umedă, biată, deschisă,

Însă din tine nimic

Nu-mi aparține!

*     *    *

Treizeci de ani a fost să aștept,

Până să te văd trecând prin cer,

Adumbrind soarele,

Dându-i de-nțeles Domnului Dumnezeu că

                                      poate să se retragă!

Am așteptat prin colțurile tuturor scuarurilor

În zadarnica mea tinerețe,

Știind că în calea ta

Lungile străzi totdeauna cotesc spre nord

Și în sfârșit se vor apărea zorii,

Câinii triști vor veni să-ți lingă gleznele,

În fine de pe umerii mei căzând

Cele treizeci de toamne ploioase...

Vino!

Când eu deja nu voi mai aștepta decât tramvaiul...

DIN POEMELE INSPIRATE DE CELEBRUL SPAȚIU AL BOEMEI

Din volumul de poeme bilingv în pregătire

Leo BUTNARU / Лeo БУТНАРУ

PANTA REI și PANTA SKADARLIJA

PANTA REI – СКАДАРЛИЈА ТРАЈЕ

care va fi publicat de două edituri, una din România, cealaltă din Serbia

                                    Versiune sârbă: Ioan Baba

Apartmani Skadarlija

Aici au locuit Stănescu, Dora, Dumbrăveanu,

Dumitrescu. Sorin, firește.

Diminețile

le bătea în ușă Adam

salutându-i și românește

și sârbește.

Frățește.

În dimineața de azi

în solzii rașchetați ai parchetului

în lacul lor lucios

se reflectă binele public – soarele.

Coborând scările hotelului cochet

la parter

pe stânga – un restaurant chinezesc.

Nichita spusese: „Limba română este patria mea”.

După ce Camus rostise nazonat: „Ma patrie, c'est la langue française”.

Nu cred să nu fi existat vreun scriitor sârb care să fi spus:

„Patria mea este limba sârbă”.

La rândul său

patronul restaurantului „Kung Fu” le-ar fi putut răspunde demn

și cu oarece subtext:

„Patria mea este limba chineză”.

Pe sticla vitrinei restaurantului cu tacâmuri-bețigașe – învălmășeală

de litere slavone

latine și ieroglife – dintre acestea toate

oarecum învălmășite

parcă te-ar ținti priviri ca dintre recife

și, oarecum  îngrijorat, un sens

euro-chinez:

„Patria mea este...”

18.IX.2018

Panta Skadarlija

                           Lui Adam Puslojić

Skadarlija nu însemna coerență

ci secvență lângă altă secvență

înșiruite filmic în lung de uliță-pantă.

                                                            Bineînțeles

și panta Skadarlijei face parte din panta rei (să zicem

alunecările de teren)

și plantațiile de pa panta rei (seva din interior

și alunecare rouăi de pe frunze);

nu se poate ca pantera să nu facă parte din panta rei –

                                          sângele ce-i curge în vene

și cel care-i picură de pe botul feroce.

                                                            Și Pompei

a făcut parte din panta rei.

Totul face parte din panta rei – Pantagruel

panteistul – astea și altele

apărute în conștiință, de parcă

memoria, zisă culturală

ar prinde să transmită online trecutul

                                                          tumultul

inclusiv al boemei.

                              Ține de Heraclit

și acest spațiu eteroclit

această pantă de Skadarlija

până în capătul ei de jos, din vale, unde

de cum traversezi strada Cara Dušan

descinzi în plină piață

cu roșii delicat-bolfoase

și vinete, banane erotice – așa au crescut

așa au ieșit fără să fi vrut probabil

cel care le-a dat pe pământ

sau în arbori.

Sâni de europene albe ai sfeclei de zahăr

sânii de focoase adolescente africane ai ridichilor negre.

Zemoși răscopți care – neînfricat – își fac harachiri.

(De fapt

poate că tocmai Skadarlija și piața din capătul ei

ilustrează cel mai elocvent

deja cam sâcâitorul principiu al lui Heraclit despre totul curge

și nimic nu ar rămânea neschimbat...)

18-19.IX.2018

Belgrad – Niš

MANUSCRISELE sau MAEȘTRII și SCRIBII

Leo BUTNARU

„Tradiția“ de a considera munca literară ceva ce ține mai mult de joc decât de efort conștient, aplicat cu îndârjire și perseverență, își ia începuturile din negura epocilor. Încă în adânca antichitate, odată, Sofocle se destăinui că trei poezii îl costă trei zile, la care un versificator oarecare se grăbi a spune că în același răspas el ar ferici lumea cu o sută de poezii. „Așa e, însă ele ar exista numai trei zile“, răspunse Sofocle. Dar, culmea! o impertinență asemănătoare se făcu remarcată cu aproape 400 de ani până la Sofocle. Începând cu prima jumătate a secolului VIII și până la mijlocul secolului VI î.Hr., destui veleitari își băgaseră în cap „ideea“ că ar putea expune în versuri, după modelul epopeii homerice, întregul conglomerat evenimențial legat de Troia, ăștia fiind așa-numiții poeți-ciclici Arctinos, Leshes, Stasinos, Aghios și Eugammonios.

Cam peste două mii cinci sute de ani după antica dispută despre zilele și muncile homeriene, hesiodice sau sofocliene, Goethe primește scrisoarea unui student, în care era rugat să expună planul părții a doua a poemului Faust, fiindcă sprințarul învățăcel are de gând să încheie el însuși drama căreia autorul prea îi amâna finalul (o face abia cu cinci săptămâni înainte de moarte; dar, firește, cine poate presupune câte alte intervenții ar fi făcut, dacă mai trăia...). (Mult mai înainte, un alt „temerar“ se încumetase „să-l continue“ pe Cervantes, prin manufacturistul său zel de pirat „creând“ partea secundă a romanului Don Quijote, fără s-o aștepte pe cea firească, pe care autorul a dus-o la bun sfârșit ceva mai târziu. Iar ciudatul – vede-se – pictor Sarmuccia fericise cititorii italieni cu niște poeme lungi, ticluite în octave care, pretindea mânuitorul penelului, îi fuseseră „dictate“ în timpul unor ședințe de... spiritism de însuși spiritul lui... Ariosto! Ba apare și explicația cum că, vedeți dumneavoastră, forma prozodiei-cacealma e oarecum stângace din motivul că, după trei secole de la plecarea poetului, spiritul lui Ariosto se cam dezvățase să mai compună versuri perfecte!) Oare credeți că pe nou-anunțatul Mesia al alchimiei poetice l-ar fi convins de contrariul Eckermann, care considera că „e mai ușor să construiești Catedrala din Köln decât să scrii Faust în spiritul lui Goethe“? Olimpianul german, la Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, trudește fără preget (labor improbus) un deceniu întreg, iar la Anii de pelerinaj ai aceluiași personaj – douăzeci de ani. Trei redacții ale dramei Götz von Berlchungen le elaborează pe parcursul a unei jumătăți de secol. De asemenea adevărat e că Goethe ar fi creat ceva mai puțin, dacă alături de el nu salahorea și fidela calfă-secretar Eckermann, care îi ținea în ordine perfectă mapele și fișierul (astăzi, are grijă de ele... ordinatorul! Dar fără a-l concura, cred, deplin pe Eckermann...), punându-i oricând și neamânat la dispoziție cele necesare, vreme de trei decenii notând tot ce a dictat maestrul (în afară de versuri). (Însă în baza celebrului dicton Quod licet Iovi, non licet bovi = Ceea ce îi este îngăduit lui Jupiter nu îi este îngăduit și unui bou să ne amintim că însuși Goethe a nutrit un timp ideea de a continua Iliada cu un poem epic, referindu-se deseori la acest proiect, în vederea realizării lui lăsând numeroase note și planuri, dar până la urmă nu a scris decât 650 de versuri (deloc puțin, de altfel!), ce apăruseră ca și cum într-o cu totul altă albie, decât cea în care se revărsaseră intențiile și iluziile auctoriale inițiale. Însă de acestea, inițialele, nu au dorit să facă abstracție și unii exegeți care, spune Croce, „au luat ca termen de comparație tocmai așa-zisa «homericitate» sau, mai general vorbind, „grecitate“ și, neaflându-le în aceste versuri, au tras concluzia că ele trebuie condamnate, ele și ceea ce ar fi fost opera întreagă, dacă ar fi fost continuată în aceeași tonalitate“. De parcă respectivii critici i-ar fi imputat lui Goethe că el nu s-a ținut cât mai aproape de unele eventuale, oarecum voalate, pastișe homeriene, elene. Adică, de ce, la o adică, domnule poet, îți permiți o atare abatere întru originalitate, îndepărtându-te radical de abilii pastișori? Cam aceasta ar fi fost logica ușor perversă a clișeizaților, ziși, înde ei, exegeți, care nicidecum nu ajungeau la „punctul de vedere corect, care este cel de a judeca opera în sine, dând cuvântul gustului spontan, lipsit de prejudecăți și regăsind cu bucurie în acele versuri sufletul și mintea, nu homerică, nici clasică, ci goetheană“, precum menționa Benedetto Croce.)