joi, 21 noiembrie 2019

Serghei ESENIN: DOUĂ POEME CELEBRE


SPOVEDANIUA UNUI HULIGAN

Nu poate să cânte orișicare,
Nu oricui îi este dat să cadă ca mărul goldan
La străine picioare.

Aceasta e cea mai mare spovedanie
Prin care se mărturisește un huligan.

Eu afișez înadins o mină nefericită, 
Pe umeri cu capul ca felinarul cu gaz lampant.
A sufletelor noastre toamnă desfrunzită-mi place
Pentru urmași s-o fac de-a lumina constant.
Îmi place când pietrele înjurăturilor
Fulgeră spre mine ca grindina furtunii râgâitoare,
Și-atunci îmi strâng și mai tare-ntre palme
Bășica frizurii mele, clătinătoare.

Atunci atât de drag îmi e să-mi amintesc
Iazul în lintiță, zvon de arini sub stele
Și că undeva la țară părinții îmi trăiesc,
Cărora le este în cot de versurile mele,
Dar cărora li-s scump cum carnea și pământul,
Ca ploaia răvășind verdeața în primăvară.
Ei ar veni cu furca să vă spargă trupul,
De m-ați atinge măcar cu o vorbă de ocară.

Sărmanilor, sărmanilor țărani!
Voi, probabil, v-ați cam urâțit,
La fel temându-vă de dumnezeu
Și de-al apelor duh sumbru și vrăjit.
O, dacă ați pricepe-n acest timp proclet
Că în Rusia feciorul vostru e
Cel mai bun poet!
Oare nu lor inima li se bruma,
Înțepată ca de spin, de ac,
Când el, desculț, călca prin băltoace reci?
Iar astăzi dânsul poartă un joben înalt
Și pantofi scârțâitori, de lac.
Însă mai trăiește-n el elanul de cândva
Al aceluiași ștrengar din ruseștile sate.
Oricărei vaci de pe firma mezelăriei
El i se închină încă de departe
Și, întâlnindu-se cu cărăuși în piața prăfoasă,
Amintindu-și izul gunoiului de pe ogoare,
El coada fiecărui cal e gata s-o poarte
Ca pe trena rochiei de mireasă.

Eu îmi iubesc vatra.
Îmi iubesc foarte tare baștina, frate!
Chiar de-i roasă de mahna ruginie-a răchitelor.
Plăcute mi-s ale porcilor râturi pătate
Și glasul broaștelor în miezul de noapte.
Sunt tandru bolnav de amintirile copilăriei,
Visez la ursuzul aprilie și la răceala serii,
De parcă să se încălzească, arțarul nostru
Se așază pe vine în fața focului zării.
O, câte ouă furasem eu din cuiburile lui,
Cățărându-mă pe scara crengilor întortocheată!
Mai e același, cu coroana-n legănatul vântului?
Îi mai rezistă scoarța aspră, crăpată?

Dar tu ce mai faci,
Iubite dulău bălțat?
De bătrânețe ai ajuns orb și scâncitor
Și tot umbli prin ogradă coda târându-ți
Ca cea mai prăpădită javră din sat,
De nu mai știi unde-i grajd, unde-i pridvor.
O, ce scumpe mi-s ștrengăriile de pe când,
Șterpelind din casă vreo coajă de pâine,
Eu cu tine mușcam din ea pe rând,
Fără-a ne contra deloc, om și câine.

Eu am rămas la fel,
La fel sunt cu inima.
Ca albăstrelele-n lan de secară
Pe față ochii îmi înfloresc.
Așternând a poemelor rogojini de aur,
Aș vrea să vă spun că vă iubesc.

Noapte bună!
Noapte bună la fiecare!
Prin iarba amurgului coasa zării zângăni prelung...
Astă seară aș vrea foarte tare
Prin geam luna s-o sug.

Lumină albastră, lumină atât de albastră!
Sub vălul ei nici să mori nu ți-e jale.
Fie, chiar de par oarecum cinic
Ce și-a prins un felinar la dos,
Mai la vale de șale!
Bătrâne, mult călăritule Pegas în trecere,
Să am și eu nevoie de trapul tău mărunt, ca la circ?
Eu am venit ca un meșter neînduplecat
Șobolanii să-i cânt, în slăvi să-i ridic.
Căpățâna mea lunii august e-asemeni,
Fierbe și curge al pletelor mele vin.

Aș vrea să fiu o velă galbenă-n țara
Spre care plutim, purtați de destin.

(1920)


OMUL NEGRU

Prietene, prietene,
Sunt bolnav, sunt foarte bolnav.
Nu știu boala de unde se trage.
Ori că vântul fluieră deocheat
Peste câmpul pustiu
Ori, ca pe-un crâng septembrie,
Alcoolul creierul mi-a devastat.

joi, 31 octombrie 2019

MICĂ PROLEGOMENE LA O CARTE NOUĂ


Despre leologisme ca literatură... la minut

Expresiile laconice, pe care, din modestie, dar și suspiciune din partea cenzurii, nu le-am numit nici aforisme, nici leologisme*, am început să le public chiar de pe la primul an de facultate, mai întâi în ziarul universitar, apoi în revista „Chipăruș”. Multe dintre ele, semnate cu pseudonim, au fost găzduite și de pagina a opta a hebdomadarului „Literatura și arta”, iar la începutul anilor 90 – și de revistele „Contrafort”, „Limba română”. Mai încoace – în trimestrialele „Sud-Est”, „Vitraliu” și „Hyperion”. Un prim buchet din leologisme încheia volumul meu de proză „Ultima călătorie a lui Ulysses” (Editura Muzeului Literaturii Române, 2006), altul era găzduit în almanahul „Promenada scriitorilor” (Cluj-Napoca, 2012), pentru a se ajunge la o finalizare (de etapă!) în „Prima carte a leologismelor” („Junimea”, 2019).
După asta, am răvășit alte mape din arhivă, am cercetat în plicuri mari cu decupări, am aranjat în pasiențe fișe „stinghere”, extrăgându-le din ordinea și dezordinea lor pe cele pe care consider că pot intra în următoarea, adică prezenta selecție de idei și sentimente, care și-au căutat și, poate, și-au aflat formulări mai osebite de ce ne spunem noi zi de zi.
Nu toate leologismele pretind să fie luate drept aforisme. Ele reprezintă resorturi ideatice secundate de emotivitate, cărora subsemnatul le poate oferi o formulă stilistică personală. Sunt sintagme, metafore, monoversuri, impulsuri oarecât memorabile. Pentru că, în orice pulsiune și manifestare a sa, prin gândire-simțire-scriere, viața e o modalitate, plurală, de expresie.
Așadar, au trecut deja peste 50 de ani de la acele prime apoftegme ale studentului L.B. până la prezentele, din A doua carte a leologismelor, în care pun și modestul îndemn:
Deschide această cartea, la întâmplare. Dincolo de orgoliul meu, dincolo de orgoliul tău, deschide aceste leologisme, la întâmplare, chiar citește vreunul din ele. Din întâmplare, ai putea salva ceva. Inclusiv din tine.
Formulările leologice țin de dezvăluirea de sine, de spovedania-instantanee; spovedania-bliț. Poate că ele ar fi chiar un gen de literatură... la minut. Fiecare ar constitui o maximă, în care maximă este ideea, pe când forma e minimă. Ar fi și leologismul un aforism care, după mine, înseamnă respect pentru timpul cititorului, dar în special pentru inteligența acestuia.
În cele mai fericite cazuri, aforismele presupun arta deschiderilor de paranteze; a deschiderilor-evantai de sensuri înglobate în alte sensuri relevate în momente ce s-au adunat în zile, săptămâni, luni, ani și, iată, în cărți ce inserează numeroase secvențe de literatură la minut.
Minute, săptămâni, luni, ani, în care uneori se întâmplă să mă reîntâlnesc cu mine însumi prin textele unor plagiatori care mi-au șterpelit, de trofeu, metafore, dar mai des aforisme, leologisme – câte o mână de expresii care vin din adânca mină de cuvinte a tăcerii mele, ele fiind la curent cu posibilitatea deconstrucției opozițiilor considerate cândva de nezdruncinat, dinamitând frontierele dinte conținut și formă, în rezultat autorul putând opera într-un liberalism noțional metaforic, filosofic, sugestiv înrudit deopotrivă cu adagiul și poezia (metafora).
În unele expresii se pot întrevedea, poate, și operații interlocutive între anumite constatări ale subsemnatului și textul, sau „sugestia” vreunui alt autor; niște cvasi-parafraze cu aport semantic de pe ambii versanți auctoriali. Pe de altă parte, unele apoftegme mă fac să-mi amintesc lucruri, fenomene pe care nu le-am știut vreodată. Dar mai ales nu aș fi bănuit că ele se află în conștiința și subliminalul firii mele. În acele mine ale tăcerilor care, îndrăznesc să presupun, precum cuvintele predestinate combinațiunilor literare, au și ele mai multe asignări semantice. Pentru că un leologism nu apare obligatoriu într-o formulă concluzivă. El, fiind născut în libertatea minții și a fanteziei, e unul deschis spre semnificații, le provoacă, le ademenește și le însușește. Este scopul lucid, dar și... caleidoscopul „fantezist”, inventiv, imprevizibil în elaborarea ad hoc a figurilor; inclusiv a figurilor de stil.
Prin urmare, și din această clipă înainte, într-un minut, într-o zi-noapte, într-o săptămână, o lună (...) se poate înfățișa din nou transmisionistul Hermes, care să mă întrebe, precum atâtea sute mii de dăți mai înainte, la diferite vârste:
– Ce vești ai pentru mine?
Și eu să-i răspund confratern:
– Nimic deosebit, un leologism... Poate că un tiv dintre literatură și filosofi (-a vieții și a artei). Aceste formulări/ construcții semantice ca dovezi/ fapte ale participării mele la viață și a participării vieții la ideile mele. Încât, iată, mișc un alt cuvânt, care ar putea muri precum pionul pe tabla de șah, însă leologismul deja e început și chiar ar putea fi câștigat...
Astfel că mai scrii un leologism – memorabil, sau doar unul bun, sau pur și simplu un leologism, – fără a deranja ceva în lume, ceea ce și era de demonstrat: leologismul nu pricinuiește rău nimănui.

Leo Butnaru
____________________________
*Noțiunea de leologism veni pe lume în anul 2005, am impresia. Împreună cu 2-3 prieteni ieșeni, pornisem în drum spre Botoșani, la manifestările Eminescu. La Hârlău, ca de obicei, oprisem pentru un popas-pauză de cafea. Cu prietenul Lucian Vasiliu ne-am apropiat de vitrina librăriei, jumătate din spațiul căreia deja fusese acaparat pentru sediu de nu mai țin minte ce partid. În jumătatea rămasă cu veche destinație, dar cărți mai puține, în vitrină stătea, stingher, „Dicționarul de neologisme”. Atunci i-am și spus prietenului Lucian Vasiliu: „Odată ce există cel de neologisme, de ce nu ar fi și un Dicționar de leologisme”? Faptul că „Prima carte de leologisme” i-am dedicat-o lui Lucian Vasiliu e legat și de acel moment, dar și de altele, în care, pe când ne întâlneam, fie la Casa Pogor, pe Corso din Iași sau la ședințele Consiliului USM, în București, ad hoc, în discuțiile noastre scânteia câte vreo vorbă mai deosebită, poate că chiar câte un leologism... 

sâmbătă, 26 octombrie 2019

BIOGRAFIE ȘI CREAȚIE


Scriitorul și timpul

De la a-ți da seama – la a da seama despre ce ți-ai dat seama și ce poate face harul tău cu revelația de care vorbește aceasta. Nu vei reuși sută la sută în tentative, pentru că depinzi de mulți, de multe, de starea socială, dar și de fantezia ta, ce te abate de la trebi, te abate de la realitate, oferindu-ți viața paralelă a visărilor. A subiectivității.
Însă trebuie să îndrăznești mereu să-ți calibrezi tu însuți nevoia de libertate, de adevăr, de informare, deoarece, se știe, generalitatea socio-politică a acestora are totdeauna un standard mai scăzut decât cel pe care și-l poate asigura, conștient și cu efort, individul. În durata participării sale, ca individ și creator, la lume.
De regulă (obligatoriu și... inconștient), destinul omului presupune și jocul compensațiilor, imprevizibil, definit, implicit, în ziceri de felul: „Unde dai și unde crapă” sau „Nu se știe unde pierzi și unde câștigi”.
Vârsta te mai potolește, îți mai aplatizează predispoziția pentru gesturi categorice
Încăpățânându-te, cu pierderile și frustrările de rigoare, să crezi că nu se poate să se mute ireversibil accentul de pe valoare pe „valoarea de întrebuințare”, de pe estetic pe consumerism.
La o adică, e frumos și oarecum visător să se creadă că omul epocii noastre sau, poate, cel din epoca ce ne va urma va tinde, în fine, să revină, studios, în aula înnobilatoare a școlii, a bibliotecii. Lecția bine învățată este chezășie în confruntarea, zisă concurență profesională.
Iar tu, cu anii, când îți mai scad ardoarea vitală, năzuințele și visele îți devin mai difuze, posibilitățile – cam pe sponci, probabil, tangențial, ai putea ajunge un cehovian ce refuză subterfugiile oricăror concluzii în umila înfățișare a incertitudinilor existenței umane. Orice poate fi posibil într-un destin de om. Ba chiar și în cosmosul întreg, în care ești chiar mai puțin decât un fir de nisip, de praf...
Cam astea se întâmplă cu cel care vede (și trăiește, prin propriu destin) o identitate între manifestarea harului prin creație, studiu, cunoaștere, meditație, prietenie, colegialitate...
În meandrele și... mendrele vieții și creației, unii au capacitatea de a însuși o oarecare superioritate „metodologică” de a frecventa școală după școală, inclusiv pe cea de studii înalte, însă, în sinea și fapta lor, gândind și acționând ca autodidacți perseverenți și, posibil, ușor orgolioși. Eu aș fi afinul lor.
Fiecare scriitor sau artist în general trece prin prismele propriei sale vocații și, poate, prin filtrele codului său genetic, modificat, evolutiv-modelat-remodelat de achiziții culturale, de filosofie, ceea ce vin ca impulsuri și linie de subiect din fondul spiritual universal comun popoarelor și, deci, tuturor indivizilor (dacă aceștia se interesează de așa ceva).
E în toate astea ceea ce poți elucida, ce-ți poți explica despre tine însuți ca artist în măsura în care reușești să raportezi cele aflate la conștiința existenței tale ca ceva implicat în frământatul act uman de producere a valorilor. Cărora le-aș spune și punți de legătură mai speciale între naturile umane ce tind și ele spre elevație, creație. E atitudinea și poate chiar crezul celui care nu agreează banalul, cotidianul (prea) familial, dezgolit, cum se mai spune, imundul, mizeria agresiunii impertinente a așa-numitei „estetici a derizoriului”.
Este imposibil să ajungi în zona instinctuală a firii tale, să „localizezi” izvoarele inspirației, intuiției, minele din care ies la iveală, ca daruri de preț, ceea ce e sugerat și modelat de subliminal.
Când experiența pe care ți-a hărăzit-o destinul (uneori, din... abundență) îți permite o dublă, dar intrinsecă revelație și revelare de sine, o descoperire și o redevenire, care în franceză sună plastic: „une conaissance de soi et une co-naissance”.
Este important, așadar, dacă harul tău, studiile tale permanente, modul tău de viață și de muncă, apoi (sau poate înaintea tuturor) curiozitatea, care se adaugă celorlalte, reușesc să-ți mobilizeze energiile creatoare, ținându-ți acut ațintit sentimentul „vânătoresc” asupra eventualei revelații artistice, asupra surprinzătoarelor înfățișări ale metaforei, care nu se împuținează deloc în ancestralul codru de simboluri.
În cazul scriitorului, semnele maturizării sunt cele ale valorii, ale constantei în principii, ale coerenței intelectuale și a distincției artistice prin care se auto-particularizează. În cazurile manifestărilor sale de vârf, harul, intelectul, inspirația și voința nu înseamnă mai multe componente sau acte de manifestare, ci sunt un tot, unitare.
Asta, pentru creatorul care se încăpățânează să creadă că nu am trăi, totuși, în epoca unui scepticism estetic generalizat. În caz contrar, ar însemna să cedăm, să capitulăm în fața kitschului tot mai agresiv...
Chiar dacă, de ceva timp, vine deja și la noi, peste noi, poate că chiar... iese din noi uscăciunea calculului. Devenim mai reci, mai distanți, mai pragmatici, mai egocentriști. Dar, să sperăm, nu mai răi, nu mai coțcari decât în comunism. Pur și simplu, azi punem mai multă pasiune în pragmatism decât, odinioară, în idilă și lirism.


joi, 24 octombrie 2019

LIBERTATE ȘI CREAȚIE / CREAȚIE ȘI LIBERTATE



Originalitate, libertate, independență

Ideologia sovietică voia să te facă orice altceva, numai să nu fii tu însuți. Cum spunea cineva, ajungeai să te simți străin în propria-ți ființă, în propriul tău destin. Iar cei care am ieșit oarecum altfel, decât ne programau canoanele sociale sovietice, bineînțeles că nu semănam cu mediul în care studiam, ne maturizam. În ochii și sub lupa supraveghetorilor ideologici din acea epoci noi eram niște, pardon, mutanți, niște corcituri, mai mult sau mai puțin periculoși, în dependență de gradul fiecăruia de nonconformism.

Sub anumite aspecte, comunismul din România nu era mai cu „fața umană”, să zic, folosind o noțiune utopică, aceasta – „comunismul cu fața umană” – decât cel din URSS. Însă visul scriitorului basarabean din RSS Moldovenească era de a emigra – unde credeți? – în România! Ciudat, însă, acest exil ar fi însemnat ca și cum o… repatriere. Da, în sensul acela, proverbial, cu „Limba română este patria mea” al lui Nichita Stănescu, rostit după ce, cu vreo două decenii mai înainte, prin decembrie 1957, Camus spusese: „Ma patrie, c'est la langue française”.
De ce ar fi dorit scriitorul din stânga Prutului să emigreze în dreapta Prutului? Pentru că, incontestabil, ar fi obținut o mai mare libertate de a se afla în propria limbă, cea română care, în RSS Moldovenească, era mereu accidentată, constrânsă, limitată, amputată. La edituri și ziare, radio și televiziune existau chiar liste de cuvinte românești interzise de a fi utilizate la Chișinău, printre care – neam, vatră, deja...
Un aspect curios pentru acea perioadă gri, uniformizatoare în toate, criticii, așa cum erau ei pe atunci, cum înțelegeau ei sau erau dresați să „înțeleagă”, scriau despre mulți condeieri că ar fi, nici mai mult, nici mai puțini, decât originali
Dar de unde să fie atâta lume scriitoricească originală, odată ce nu crea în conformitate cu dezideratele libertății? Fie doar și a celei interioare, odată ce libertatea „exterioară”, socială, era sugrumată, înghesuită, deformată. Pentru că da, înainte de toate originalitatea înseamnă libertate, manifestarea acesteia, expresia sine qua non a libertății, care îți permite să te manifești conform propriei tale alcătuiri psiho-creatoare. Dacă scrii, creezi în dependență de pretențiile puterii ideologice sau ale criticii literare din timpul tău, nu vei ajunge original. Cum, de altfel, la Chișinău (dar, pare-se, și la București) li s-a întâmplat condeierilor obedienți ideologiei comuniste, mai „nobil” zis – realismului socialist. De unde, în stânga Prutului, banalitățile-fluviu în versurile autorilor șaizeciști, monotonia de un cenușiu sumbru, repetitivitatea în complex – tematică, ideatică, versificatorie. Zic și versificatorie, pentru că unii autori, e drept, doar trei-patru care, inițial, abordaseră formule prozodice dezinvolte, căutând prospețime metaforică, s-au întors și ei la formule retorice pe placul ideologiei timpului, dar și a celor mulți care, de fapt, nu erau cititori, ci niște ascultători (...cam după ureche). Mă gândesc că, dacă nu doreau să fie cu dinadins populari prin versurile rostite, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă ar fi fost altfel de poeți, mult mai interesanți, precum se anunțau la începuturile lor...
Deci, să revenim: originalitatea înseamnă, înainte de toate, libertate, expresia (nu atât din plin, cât – riguroasă) a acesteia, care îți permite să te manifești conform propriei tale constituții  psiho-creatoare. Chiar dacă nu este exclus ca libertatea să te facă uneori să mai și rătăcești, inclusiv în poezie. Dar a rătăci în creație e mult mai interesant, chiar ți se pot întâmpla surprize de a descoperi lucruri extraordinare, necesare stării tale creatoare. Da, pentru unii, a rătăci întru creație era mult mai interesant decât a „crea” (de fapt, a... manufacuriza) în conformitate cu „dezideratele” ideologice ale partidului unic și buldog, în conformitate cu bâlbâitele precepte ale realismului socialist.
Originalitatea înseamnă și independența scriitorului. Nu numai în context social veșnic turbulent și, implicit (mai discret sau mai pe față), ostil omului de creație. Ci, poate că întâi de toate, în contextul confraților de... natură (artă, predestinație), context în care, chiar dacă s-ar părea că există suficient spațiu pentru fiecare în parte, totdeauna nu știu cum iese că mai fiecare se simte... strâmtorat, nedreptățit, privat de ceva etc. Numai că scopul rămâne același: independența, libertatea (de creație, afirmare și manevră, nu?). Precum ar reieși și din acest excelent distih al lui Vl. Bestujev: „Средь бесконечных волн рождаю / Мою свободную струю”. („Prin infinit frământ de valuri / Eu libera șuviță-mi zămislesc”.) Ca să nu generalizez, întru inoportunul deranj/ supărare a(l) cuiva, trebuie să spun că mie unuia mi se pare că, în rusește, „struia” e mult mai plastic și adecvat contextului decât ceea ce am putea găsi în sinonimia noastră: șuviță, jet, țâșnitură... (Că doar n-o să [mai] spui și: curent de apă, șuvoi... Poate că, în românește, pentru mai adecvată recepție, ar fi trebuit să trecem de pe mare – pe uscat, adagiul metaforic plăsmuindu-l în contextul infinitului număr de drumuri, de căi printre care „eu îmi nasc/ croiesc libera cărare”. În fond, aceasta o va avea de decis cel care va traduce, pe bune, respectivul poem al lui Bestujev.)
Originalitatea nu poate exista fără libertatea de creație. Aceasta, căutată și urmată, înseamnă accesul la o ordine superioară de existență spirituală, profesională. Arta, pe cât e realitate, pe atât e și fantezie, dorință, iluzie de a trăi și de a te manifesta altfel, întru mai multă libertate și dispunere de sine.
Este excelent atunci când coincid dorința și posibilitatea de a beneficia de avantajele libertății pe care să le valorifici cât mai eficient. Asculți de propria-ți lege, însă având de suport orientativ legile estetice și reperele axiologice consolidate, electiv-selectiv, pe îndelunga durată de civilizație literară. În afara normelor și canoanelor general acceptate, adică fără a ține cont (și) de ele, nu e valabilă opinia că sentimentul individual ar fi judecătorul a ceea ce e sau nu poezie, proză. Dacă ar fi numai bunul plac, ca legitate personală, am ajunge să nu mai cădem de acord nici asupra lui Homer, nici a lui Shakespeare sau a celui mai recent debutant în ale scrisului artistic.
Iar dacă, în fine, tu te-ai convins sau ți-au spus-o și alții că ești original în creație, din timp în timp trebuie să o rupi de fugă, pentru ca să vezi cine se va lua după tine – sau să te... captureze, sau să te urmeze. Însă fii atent și cine a început să alerge întru întâmpinarea ta – sau să te înhațe, ca și unii dintre cei care te urmăresc, sau să te salute, precum cei care te așteptau să li te alături întru idee și faptă. Întru libertate, independență.

duminică, 20 octombrie 2019

POEME DINTR-O VIITOARE CARTE BILINGVĂ ROMÂNO-SÂRBEASCĂ




Apartmani Skadarlija

Aici au locuit Stănescu, Dora, Dumbrăveanu,
Dumitrescu. Sorin, firește.
Diminețile
le bătea în ușă Adam
salutându-i și românește
și sârbește.
Frățește.

În dimineața de azi
în solzii rașchetați ai parchetului
în lacul lor lucios
se reflectă binele public – soarele.

Coborând scările hotelului cochet
la parter
pe stânga – un restaurant chinezesc.

Nichita spusese: „Limba română este patria mea”.

După ce Camus rostise nazonat: „Ma patrie, c'est la langue française”.

Nu cred să nu fi existat vreun scriitor sârb care să fi spus:
„Patria mea este limba sârbă”.

La rândul său
patronul restaurantului „Kung Fu” le-ar fi putut răspunde demn
și cu oarece subtext:
„Patria mea este limba chineză”.

Pe sticla vitrinei restaurantului cu tacâmuri-bețigașe – învălmășeală
de litere slavone
latine și ieroglife – dintre acestea toate
oarecum caleidoscopice
parcă te-ar ținti priviri ca dintre recife
și, oarecum  îngrijorat, un sens
euro-chinez:
„Patria mea este...”

18.IX.2018

Aznavour

Dar parcă ți-ai putea imagina Skadalija fără Charles Aznavour
și bineînțeles fără celebrul „La Bohème”
cântec extrem de cunoscut
despre care se cântă în alte șlagăre?
                               În timp ce ascult
trag cu ochiul la ecranul televizorului suspendat
în trans-secularul local „Pocalul de aur”.
Ce simpatici, ingenioși, unii chiar talentați
sunt evreii din filmele lui Woody Allen...

Dacă ar fi la discreția mea să butonez telecomanda
și să trec pe alte canale
aș înțelege ceea ce deja știam – că
nu doar se spune că tăcerea e de aur
ci au apărut și legende care susțin chiar
că în contul aurului muțeniei
câțiva inși s-ar fi îmbogățit mult. Precum ne sugerează
cinematografia italiană și americană
respectivii erau mafioți...
                                      Noroc că din gânduri
și metafore negre-grele mă scot – iată –
doi acrobați cu coaste de cauciuc
și ghidușul clovn uriaș
dar parcă totuși unul cameral
de pluș.
             E de râs
și chiar trezește zâmbetul seriozitatea clovnului
exact în această clipă eu trăgând concluzia că
atunci când clovnul e mimetic
el pare simetric.
                         Dar prin lărmuitoarea Skadalija
mai e sau ar trebui să fie
și clona clovnului hazliu non-stop
care când face trucuri în piață
își ia pseudonimul paiață
iar când se nebunește pe la „Pocalul de aur”
sau pe la cele „Trei pălării”
el își inventează fel de fel de nume hazlii
pe care din păcate memoria mea nu le stăpânește
ele fiind foarte exotice
pe sârbește.

...Dar să revenim la început(ul) care de regulă
se potrivește și pentru un final de discurs
mai amplu
mai scurt:
Parcă ți-ai putea imagina Skadalija fără Charles Aznavour
a cărui „La Bohème” o ascult chiar azi
ca pe – mi se pare – un recviem răgușit
ce ar petrece un celebru boem spre muzica sferelor
în această belgrădeană
sau pariziană zi-noapte în care
ca un soare uriaș al armoniilor s-ar stinge
purpurii ca un apus în potolire
magicii săi plămâni
ce respiră văzduhul Araratului
pe care l-a respirat și Noe...

23.IX.2014
Niš – Belgrad

sâmbătă, 19 octombrie 2019

DIN MAREA POEZIE FRANCEZĂ: IVAN GOLL








*     *     *

Orfeu fermeca panterele timide
Vidra de catifea
Struții isterici
Balenele cât patru etaje-nălțime
Păsările ibis
Naivele șopârle

Dar tu, cea mai sălbatică dintre toate,
Cu ce poezie
Ai fost îmblânzită?

*      *     *

Ah! tu care îmi scapi,
Infidelă dusă spre țări fierbinți!
Pașii tăi s-au topit în zăpadă,
Fărâme din sufletul tău sângerează prin arbori.
Ce zeu vorace o fi trecut pe-acolo?
Arzi toată!
Te-ai fi apropiat prea tare de vreo stea?
Gura ta e luntre plutitoare fără întoarcere,
Cuvintele tale nu mă vor mai regăsi...

Eu te-am prins și te țin strâns,
Umedă, biată, deschisă,
Însă din tine nimic
Nu-mi aparține!

*     *    *

Treizeci de ani a fost să aștept,
Până să te văd trecând prin cer,
Adumbrind soarele,
Dându-i de-nțeles Domnului Dumnezeu că
                                      poate să se retragă!
Am așteptat prin colțurile tuturor scuarurilor
În zadarnica mea tinerețe,
Știind că în calea ta
Lungile străzi totdeauna cotesc spre nord
Și în sfârșit se vor apărea zorii,
Câinii triști vor veni să-ți lingă gleznele,
În fine de pe umerii mei căzând
Cele treizeci de toamne ploioase...
Vino!
Când eu deja nu voi mai aștepta decât tramvaiul...