DESCHIZĂTOR DE DRUM AL LITERATURII ROMÂNE ÎN SPAȚIUL RUS

        Leo BUTNARU           

La prima sa vizită în URSS (noiembrie-decembrie 1927), Panait Istrati trece ca și neobservat de presă, cu toate că în URSS deja îi fuseseră editate mai multe cărți, ceea ce îndreptățește, cred, ideea că tocmai el a fost deschizătorul de drum al literaturii române spre spațiul rusesc.

Situația se schimbă, însă, radical în februarie 1928, când oficiosul „Izvestia”, pe prima pagină, își informează cititorii că „vestitul scriitor francez de origine română” a fost expulzat din Grecia și a luat cale spre Odessa, motivul nemilei fiind prelegerea lui Istrati despre URSS în societatea pedagogică din Atena și articolul „Între Occidentul pe moarte și Estul ce se naște”. Este amintit și Nikos Kazantzakis, cu care, în 1927, Istrati vizitase țara bolșevismului. Peste câteva zile, ziarul scrie că Panait Istrati ajunsese la Odessa, unde participa la turnarea filmului „Chira Chiralina” (era coautorul scenariului), știrea încheindu-se cu precizarea: „După care se va stabili permanent cu traiul la Moscova”. Scriitorul imigrant, cum ar veni, este cooptat în colegiul redacțional al revistei „Вестник иностранной литературы” („Buletinul literaturii străine”).

De aici încolo, Istrati devine un scriitor destul de popular în URSS, precum se înțelege și din următorul caz: la începutul anului 1929, Vladimir Maiakovski este solicitat să colaboreze la hebdomadarul moscovit „Чудак” = „Ciudatul” (redactor-șef Mihail Kolțov), ce avea de autori o parte din gloriile literaturii ruse din acea vreme: Mihail Zoșcenko, Valentin Kataev, Iuri Oleșa, Ilya Ilf și Evgheni Petrov, Mihail Svetlov, Demian Bednîi... Iar în nr. 3 din ianuarie apare un poem al lui Maiakovski (care, dacă nu supăr pe cineva, aș zice că ar fi fost absolut... avant-[și... avânt!]-postmodernist, chiar dacă la acea vreme creația poetului mai ținea de ecourile unui avangardism tranșant, cubofuturist), intitulat „Se zice că...”, în perfectă (asta e cu superlativele: uneori sunt la locul lor!) concordanță cu dezideratul șapoului comun al acelui număr satirico-umorist: „zvonuri... bârfe... insinuări...”. În text, Maiakovski mai curând merge pe linia  considerației față de Panait Istrati. Prima parte e aceasta (versuri clasice, însă înlănțuite linear, nu în scăriță):

 „Barbusse s-a obidit – de ce, adică, de dragul criticii o atare gâlceavă goală stârnit-ați voi? Eu, zice, nu sunt un Panait Istrati francez, ci un hispanic Lev Tolstoi.

Se zice că, cheltuind titlul nimerit, criticii nu mai au pe cine cu ce-l asemui, ca să-i crezi! Astfel că balcanicului Gorki – Panait Istrati i s-ar potrivi titlul de Dostoievski irlandez”.

Însă peste zece luni, la 1 noiembrie, Maiakovski este printre protipendada literaturii ruse de atunci, care îl înfierează pe Panait Istrati în scrisoare colectivă, adresată „Scriitorilor din Occident” și cu un titlu mai curând neutru-constatativ, deosebit de blând în comparație cu înghesuitele opinii oploșite sub el. Printre cele 17 semnatari, erau și ale lui Leonid Leonov, Vsevolod Ivanov, Iuri Oleșa, Valentin Kataev, Ilya Selvinski, Eduard Bagrițki, Serghei Budanțev, Panteleimon Romanov, K. Zelinski, Vera Inber, Aleksandr Iakovlev, Abram Efros etc.  (Ar fi de remarcat că lipsea numele lui Maksim Gorki care, s-ar putea presupune, nu a semnat din ușor delicatul motiv că Panait Istrati era, metaforic, numit „Gorki al Balcanilor”. Însă, de fapt, scriitorul proletar nu prea îl simpatiza pe Istrati. După o întâlnire la Editura de Stat din Moscova, Gorki avusese cuvinte deloc măgulitoare despre Barbusse și Istrati ca despre persoane care „își fac cariera prin jocul de-a simpatia cu Sovietele... nu cred în sinceritatea lor față de puterea sovietică”. De altfel, în „Raport către El Greco”, Istrati îi spune lui Kazantzakis: „Gorki mi s-a părut cam rece, distant”. La care colegul grec răspunde: „Iar mie  – amărât, neconsolat”. „Păi să fi strigat, să fi băut, să fi plâns, să i se facă mai ușor pe suflet!”, se revoltă Istrati.)

DIN „SCRIPTOR”, număr de primăvară

Fiecare din textele care vor urma – despre bibliotecă, cititor, citit – înseamnă, în parte, una din modalitățile posibile de a compune respectivul text. Iar fiece eventual cititor va recurge la una din modalitățile posibile de a citi textul în cauză, aceasta (prima + a doua premisă a prezentului silogism) însemnând că textul în curs, textul de față conține mai multe texte, unele dintre ele foarte diferite între toate celelalte ce au a urma, la rândul lor textele în genere având capacitatea de a se înmulți prin sporii vreunei metafore sau ca rizomii cu noduri și internoduri ale lăcrămioarei sau ghimbirului sau, în subteranele textului, ca rizomii vreunei plante numai spirit a filosofiei, din atare motiv această modalitatea din multiplele posibile de a compune textul de față sau cele ce au a urma nu poate să mă împace pe mine cu mine însumi; această modalitate din multiplele posibile de a înțelege textul de față nu poate să te împace pe tine cu tine însuți, cititorule, și parcă textul continuă chiar fără ca eu să-l fi început vreodată, și parcă textul (despre bibliotecă, cititor, citit...) continuă chiar și după ce a fost încheiat definitiv cu punctul pus la finele lui de Însuși Dumnezeu¹ – Cititorul și Creatorul a Toate modalităților de a crea, de a scrie și de a le pune pe toate, frumușel, în sicrie, sicrie, sicrie…

­­­­­­­­­___________________

1. Când în text intervine Însuși Dumnezeu, fie doar cu un singur punct, autorul este ca și degradat de la starea de creator la starea de simplu martor al creației…

*

Exact precum spune Geneza – turnul se înălța și furnicarul de fii ai lui Noe căra, tăbârcea cărămidă, mortar – mortar, cărămidă, și turnul mai creștea cu un metru, cu o sută de metri și furnicarul bipezilor se înălța cu stive de cărămizi, cu tărgi de mortar – precum spune, până la un punct, Geneza, Testamentul...

...Și doar un biet rătăcit cu o carte în mână se pomenise în iureșul de furnicătoare râvnă și toți ceilalți, care cărau mortar, cărămidă – cărămidă, mortar, prinseră a hohoti, prinseră a râde până la lacrimi de naivitatea ăluia care urca și el, bietul, cu o carte în mână...

...Astfel că Domnul Dumnezeu s-a înfuriat și îi pedepsi pentru îndrăzneala lor nesăbuită de a râde de cel ce suia cu o carte în mână – Domnul Dumnezeu a dărâmat turnul, nelăsând cărămidă pe cărămidă, mortar între cărămizi...

...Bineînțeles, cartea rămăsese nu doar întreagă, ci și binecuvântată...

DIN MAREA POEZIE FRANCEZĂ

Eu cânt viața

Eu cânt viața

Fiindcă ea pentru gloria mea înalță

Al genunchilor arc de triumf!

Ea pune în mișcare dinamul

Ce pompează imperturbabil

Sângele tău; plasmă și ambrozie!

Este ea cea care cu uleiul părului tău

produce esența de liliac

de mă invidiază toți parfumerii.

Viața mă face prosper

Viața mă face prosper

Eu dețin câmpuri aurifere

De la Capul omoplaților până în Delta roză!

Filmez și vând surâsul tău,

Iar când dormi, ascult

Secretele pe care ți le dictează Junona

În visele tale!

Cum?!

Tu, care m-ai făcut miliardar

Și tu, Rege al Dragostei,

Acum ai vrea să mori și să mă ruinezi?

Nu eu nu vreau să mor

Nu eu nu vreau să mor,

Nici într-un cer nu voi regăsi

Albastrul irepetabil al surâsului tău,

Niciun infern nu mi-ar reproduce

Culoarea roșcată a buclelor tale

Și nu râvnesc altceva decât buzele tale!

Iar dacă într-o seară

Lacătul morții le va închide,

Între dinți eu am un sărut

Mai puternic decât melinita,

Explodând lacătul și râzând

Etern!

MANUSCRISELE, DE PÂNĂ LA CLAVIATURA COMPUTERULUI...

„Tradiția“ de a considera munca literară ceva ce ține mai mult de joc decât de efort conștient, aplicat cu îndârjire și perseverență, își ia începuturile din negura epocilor. Încă în adânca antichitate, odată, Sofocle se destăinui că trei poezii îl costă trei zile, la care un versificator oarecare se grăbi a spune că în același răspas el ar ferici lumea cu o sută de poezii. „Așa e, însă ele ar exista numai trei zile“, răspunse Sofocle. Dar, culmea! o impertinență asemănătoare se făcu remarcată cu aproape 400 de ani până la Sofocle. Începând cu prima jumătate a secolului VIII și până la mijlocul secolului VI î.Hr., destui veleitari își băgaseră în cap „ideea“ că ar putea expune în versuri, după modelul epopeii homerice, întregul conglomerat evenimențial legat de Troia, ăștia fiind așa-numiții poeți-ciclici Arctinos, Leshes, Stasinos, Aghios și Eugammonios.

Cam peste două mii cinci sute de ani după antica dispută despre zilele și muncile homeriene, hesiodice sau sofocliene, Goethe primește scrisoarea unui student, în care era rugat să expună planul părții a doua a poemului Faust, fiindcă sprințarul învățăcel are de gând să încheie el însuși drama căreia autorul prea îi amâna finalul (o face abia cu cinci săptămâni înainte de moarte; dar, firește, cine poate presupune câte alte intervenții ar fi făcut, dacă mai trăia...). (Mult mai înainte, un alt „temerar“ se încumetase „să-l continue“ pe Cervantes, prin manufacturistul său zel de pirat „creând“ partea secundă a romanului Don Quijote, fără s-o aștepte pe cea firească, pe care autorul a dus-o la bun

DE LA SĂNIUȚĂ - LA VARĂ PE TIMP DE IARNĂ

          Leo Butnaru

        1. Vara trecută. Pardon... la plajă. Însă umblu și prin casă. Numai că... semi-desculț, ar ieși, odată ce pășesc pe covor sau dușumele... Apoi îmi spun, așa, pentru orice eventualitate: Pe un drum presărat cu flori nu se merge desculț: printre flori ar putea fi și trandafiri.

2. Probabil, dacă am luat, totuși, ele i-ar fi revenit tatălui meu, care îmi meșterea săniuțe, prima-întâi! Din lemn tare de salcâm sau de nuc, deloc ușor de prelucrat, însă – țineți minte? – din el tălpile săniuței ieșeau lucioase-lucioase, de ai fi putut să concurezi chiar la proba olimpică de sanie! Cine știe de nu aduceam în Negurenii mei de baștină, de pe apa – deci, și de pe... gheața! – Răutului, trofee și premii din roza vânturilor! Însă era comunism, bolșevism, și nu ni se permitea să ieșim/ intrăm cu săniuța noastră de țară nu doar în străinătate, ci nici în țara-mamă, România...

3. Una nobilă: să scrieți literatură... bună! E în asta și neadevăr... nobil, priitor sufletului și destinului omenesc. Mai ales în captivante narațiuni SF.

4. Poate că ieri. Sau chiar azi. Și m-aș fi gândit la Narcis ce ar sta la oglindă – de parcă ar face coadă la… propriul sine.

O fi, n-o fi adevărat ce se mai spune: orice oglindă minte. De unde am putea trage concluzia că Narcis era un ins… imprecis...

Sau că, în unele cazuri, oglinda poate lovi mai dur decât bumerangul.

Cam așa gândeam, îmi ziceam. După care am exclamat aproape nostalgic, liric: Ah, unde e Ion Creangă să vadă OZN-euri oglindindu-se-n Ozana?! (Din păcate, cu oglinda apei tot mai împuținată…)

Astea așa, mai simplu, poetic vorbind, pentru că nu mai sunt eu atât de orgolios... autoreferențial, ca să-mi spun că, de obicei, când imaginea cuiva apare în oglinda istoriei, ea nu-i mai poate apărea și în oglinda obișnuită.

De fapt, la oglindă te prinde sau... cântecul, ca la Coșbuc, sau fel de fel de gânduri. Să zicem, despre doamnele cărora, după fiecare operație plastică, „de înfrumusețare”, oglinda le răspundea cu un zâmbet tot mai crispat...

Apoi, în dependență de unii factori emotivi, ce poate vedea o doamnă, când se uită în oglindă? Ba fiica, ba bunica...

De unde și unele sfaturi:

– Când ești nervos, nu te privi în oglindă: ai putea să-ți vezi acolo dușmanul.

– Pe ușa frigiderului plasați o oglindă. Unii/ unele dintre dv. îl vor deschide mult mai rar. Pentru că, mai ales în cazul doamnelor, nu prea există stabilitate: dacă bucură oglinda, le supără cântarul, sau invers.

În fine, pentru a o da, cum e bine, cred, în filosofie, m-am gândit că, atunci când ucenicii au văzu că Socrate își privește atent chipul în oglinda cupei cu cucută, l-au întrebat: „Ce faci, îndrumătorule?” „Mă uit la un om”, le răspunse...

5. Una din mai multe, de la începutul anilor `90. Eram la Festivalul de Poezie de la Sighetu Marmației și colegul V. S. unde îmi zice: „Ai văzut cum îi curg ochii lui A. B. după tânăra deputată?” (Deputata era de la liberali.) Chiar atunci zic: „Vrei să-i jucăm festa?” „Cum?” „Dă-mi o filă de hârtie și pix”. Vasile se execută. Eu ticluiesc un bilețel pentru colegul nostru, veșnic nutrind ambiții grandomane și crezând că e un interlocutor interesant, de luat în seamă, și care își băgase în cap (îi cunoșteam psihologia) că și de această dată a fost prețuit la mare valoare. Biletul: „Mult stimate dle A., iertați-mi cutezanța, însă aș dori să ne întâlnim la ora 18.00… etc…” Îi zic lui Vasile: „Uite, i-l pui în ușă și să vezi că se dă la nadă”. Vasile: „Ei, da! Imposibil! E chiar atât de?”  „E… Stai nițel, așteaptă și, de intră A. cu problema, păstrează seriozitatea”.

Într-adevăr, peste un timp bătăi în ușa camerei noastre de hotel. Noi, prefăcându-ne că moțăim întinși pe pat, suntem serioși foc. Intră A.. Privește iscoditor, să depisteze ceva ce ar da de bănuit. Nu depistează. După care face: „Voi plecați la Petrova, la întâlnirea cu cititorii?” Sigur că plecăm. Mai tace câteva clipe, după care: „Dar eu cred că nu voi merge…” „De ce?”, întrebăm, chiar de cunoșteam motivul: vorba e că, în bilețel, dna deputat îi fixase (din partea noastră!) întâlnire la ora 18.00, tocmai când trebuia să pornească echipa scriitoricească la întâlnirea cu cititorii maramureșeni!

Ei bine, A. se tot frământă, să meargă, să nu meargă, să… Dar, uimitor, în același autocar urcă, să meargă cu noi, și dna deputată de la liberali-tineret, astfel că problema era ca și cum pe jumătate rezolvată… Numai că până la această „jumătate” urmase ceva, despre care discutam/ analizam după revenirea la Sighet.

Ce spectacol, ce caragialism a ieșit! Ion Mureșan, căruia deja A. i se și destăinuise „în problemă”, o luase și el de bună, compătimindu-l și, concomitent, cicălindu-l pentru gafele comise: cum să te apropii tu, A., de dna deputat, arătându-i bilețelul și întrebând-o dacă chiar dânsa l-a scris? N-ai văzut că în jur erau și alte persoane? Poate că și cei din garda de corp! Ah, ah, ce gafă! Cum putea ea să recunoască că ți-a scris? Și A. intră în apele disperării. Îmi spune Mureșan: A. și-a scos bereta și zicea că, iată, își smulge părul din cap! Cum de a putut el, idiotul, să comită atare imprudență?! Și tot așa, bietul coleg, a rămas în dramatice remușcări dar, concomitent, cu convingerea că tânăra și frumoasa doamnă deputat Ber. îl simpatizează și îl prețuiește…

Mureșan mai povestea cum intrase în grafologie, luând și el biletul ticluit de mine drept unul autentic, ce venea de la deputată, demonstrându-i lui A. că în literele „încondeiate de doamnă” e multă afecțiune: „Uite la acest B. Vezi ce rotunjime sensibilă, ce?… Iar O exprimă senzualitate... F – atracție fizică...” Și tot așa, și el, Ion Mureșan, crezând că într-adevăr e ceva serios, descifrează frazele scrise de mine… Ei, dar când ne întoarcem, A. găsește de cuviință să-mi spună de afectivitatea deputățească, arătându-mi și mie biletul… Ce naivitate sau, poate, chiar…! Regret, dar nu mai pot îndrepta acea situație stupidă… Sau, poate, doar hazlie...

În ce mă privește, mi s-au înscenat și mie unele mici farse, în studenție sau, poate, prin redacțiile în care am fost încadrat. Nu mai țin minte una anume, dar sigur că nu am fost un hiper-atent la posibile trageri pe sfoară. Pentru că – nu-i așa? – errare humanum est...

6. Odată ce la Chișinău în ianuarie e primăvară, de ce nu am crede că, dacă nu anul acesta, peste alți câțiva ani, în februarie ar cădea luna... iunie?...

Probabil, intuitiv, tocmai (și) de la o astfel de întrebare/ îngrijorare am pornit, când, la finele anului trecut, mi s-a întâmplat un poem care, parcă, m-ar ajuta să vă răspund:

Să ai casă la ecuator, cu un balcon ce dă spre sud,

cu alt balcon deschis către nord. Vatră ce leagă nod

meridianul cu paralela, jungla cu veșnicul îngheț

hipopotamul savanei cu foca de la magnetic antipod.

Crivățul să se înfrunte cu dezlănțuit furtuni tropicale

să se contreze miros de taiga cu mirosul lianelor lungi

spânzurând din sudica ta streașina, ușor-ușor clătinate 

de ale Pământului, de oameni nesimțite, rotiri centrifugi.

Dintr-o parte, egipteanul vor face românului din mână

și poate că unii vecini de-ai lor se vor miră de atare gest

prietenesc, dar în mare, chiar de se mai și ciondănesc,

popoarele se înțeleg la ecuator, sud, nord, est și vest,

plus că nu-ți poți tu imagina casă la intersecții de paralele

și meridiane, exact în punctele (și virgulele!), zis(e) ecuator,

fără, de-o parte, urșii, rușii și renii cu mari crengi de coarne,

în partea opusă africani zvelți sau lame și mărețul condor.

În curtea dinspre amiază se vor plimba grațioși flamingo

prin  portocali lărmui-vor minusculi colibri, mari papagali

iar în curtea nordică vor trebălui orătănii simple, obișnuite

găini și cocoși, aceștia în râvna de-mperechere – magistrali!

În mansarda nordică să vegheze un husky sadea – ce galant!

în mansarda dinspre amiază un cangur tam-tamul să-l bată

(parcă sărit chiar de la parter până unde-a ajuns cocoțat) –

dar și alte confluențe surprinzător-universale se-arată!

În sud rinocerul, la pol foca plinuță și nu prea înfocată

vor fi tobogane lunecoase, sinuoase chiar pentru puii lor

dolofani, jucăuși ca gimnaștii și gimnastele în concurs

la cal, la bârnă, paralele ca margini sinuoase de pripor.

Dungile zebrei, gâtul girafei să linieze a exotic paradox

imaculate, întinse zăpezi, naiv-omenește zise veșnice,

amestecându-se prin culorile-n cascadă-a aurorei boreale

sub stelele Ursei Mari ca sub supreme șapte sfeșnice;

în auroră să se desfacă gogoșile viermilor de mătase

chiar de mătăsurile apar în sud, deșirate din stoc arătând

precum imense aripi și colosale evantaie de păunării

pe care le adie brize oceanice și sufluri din Talmud.

Pasărea Paradisului din Papua, din insulele Moluce

să-și armonizeze penetul cu alb-negrul pinguinului

de parcă ar fi reînviat Gauguin, Dali sau Chagall

spre a-și duce la desăvârșire proiectele destinului.

Elefanții și rinocerii să se scarpine de colțoși ghețari

ca-n teatrul absurdului prelungiri de spectacol 

iar pe aisberguri africanii să prindă plăci memoriale

cu nume de geografi și scriitori instruiți de Oracol 

când ziua tropicală e în prelungă împreunare

cu ziua jumătății de an, polară, – leită minune

unde doar o singură dată în crugul anotimpurilor

se face zi de ieri, zi de azi, și-o dată se spune: mâine

iar chiar de vin sau nu vin spărgătoarele de gheață

mulțumim, Doamne, că ne-ai mai dat o dimineață!

29.XII.2019

DESPRE CRÂCNITORI

Nu o dată, în interviuri, în discuții, am fost întrebat, iar în unele opinii despre mine s-a constatat că aș fi, poate, cel mai prolific scriitor dintre Nistru și Prut, ba nu au lipsit și ezitările de a se generaliza cu: cel mai fecund dintre scriitorii români de azi. E drept, aceleași lucruri s-au spus și despre munca mea de traducător – românizez impresionant de mult din literaturile lumii, la rândul meu fiind tradus, având cărți apărute în câteva țări. Se mai spune că aș fi scriitorul total, ce se manifestă prin poezie, proză, eseistică, exegetică (cercetare) literară, traducere, jurnal intim, jurnale de călătorie, jurnalism „pur”, cu o serioasă componentă a cărților de interviuri; că scriu pentru copii.

Ar trebui să răspund acestor provocări, uneori discret-tendențioase?...

Voi încerca să o fac în linia adevărului incontestabil că fiecare din noi are anumite calități, însușiri, înzestrări, particularități; are și un ritm vital și de creație întru a le verifica, „exterioriza”, în cazul nostru prin scris, prin literatură.

Pur și simplu, eu sunt un scriitor dependent de scris. O spun fără oarecare subtexte tautologice sau șmechere evaziuni formaliste de la un răspuns clar. Asta e claritatea: sută la sută, scriitor dependent de scris. Fără fală. Fără pohvală. Ci cu cea mai simplă și adevărată socoteală. Însă nu cred că îi voi depăși ca volum scris pe Arghezi, cu zeci de tomuri, pe Sadoveanu, cu tomuri mai puține, însă cu mult mai cuprinzătoare. Să ne amintim că Șerban Cioculescu publica, săptămânal, câte două pagini în „România literară”. Decenii la rând, pare-se. Dar parcă Lucian Blaga a scris puțin? Pe ei nicidecum nu poți să-i pui sub semnul aluziei sau subînțelesului finețurilor implicite că a fi un scriitor fecund echivalează cu a fi un scriitor nu prea valoros. Tot ce au scris ei, chiar și în defileurile creației lor, este net superiori unor autori care scriau puțin, unii dintre aceștia – și prost, dar ei înșiși, ba chiar și unii critici (a)literari, considerând că este ceva de capul lor. Nu încape îndoială că cei cu puținul și țârâitul în literatură nici pe departe nu i-au acordat scrisului, cititului, studiului atât de mult timp, strădanie, vocație ca aplicație, cât i-au acordat Blaga, Sadoveanu, Arghezi, Cioculescu etc. De ce nu ne-am aminti, drept pilduire, că  Nicolae Iorga, în viața cât i-a fost dată, a scris peste... 1000 de volume, inclusiv „Istoria României” în 10 tomuri, 12755 articole și studii și 4963 recenzii?...

Și fecunditatea depinde sui generis de talent, vocație, de seriozitatea conștientizării și aplicării acestora în travaliul tău profesional, predestinat. Prin urmare, nu mă interesează aluzioniștii, crâcnitorii, nemulțumiții, țârâiții ca talent, chefliii, trândavii ce pierd timpul pe care ar fi fost bine să-l pună în serviciul operuței lor, subțirele, ceea ce nu înseamnă a priori și valoroase.

Reiterez: vorbesc cam crâcnitor despre randamentul literar, zis și fecunditate, al altora cei care, în comparație cu un scriitor prolific, și bun, e de menționat, îi dedică literaturii mult mai puțin timp, mult mai puțină perseverență, dar și puțin studiu, puțină lectură, astea, dacă le ai la activ, oferind mereu noi imbolduri de a reveni la propriul scris, de a-l dezvolta sub aspect ideatic, tematic. Plus că, în ce mă privește, am evitat angajamente, servicii care mi-ar fi devorat timpul și libertatea necesare pentru scris, iar serviciile pe care le-am avut, în redacții sau edituri, sau la Uniunea Scriitorilor, au fost în nemijlocită concordanță și colaborare cu munca mea literară.

BRÂNCUȘI LA PARIS, ÎN UNIVERS....

Din Jurnal, 1-29 aprilie 2010

Pe cel numit l`inventeur de la sculpture moderne (extrag dintr-un pliant muzeal) „îl reîntâlnesc” chiar la el acasă, aș putea spune, în „Atelierul Brâncuși”, care face parte din faimosul Centru Pompidou. În anul 1956, magicianul dălții a lăsat moștenire statului francez totalitatea (conținutul) atelierului său – opere terminate, eboșe, mobilă, instrumentar, bibliotecă, discotecă, foto-arhivă personală (peste 1700 de cadre), cu condiția ca Muzeul Național de Artă Modernă să se angajeze să reconstituie atelierul și să-l prezinte precum va fi găsit în ziua decesului artistului. Așa s-a întâmplat. Cele 144 de opere ce se află în 4 încăperi ale Atelierului Brâncuși sunt inestimabile. Intrarea – gratis, precum a dorit-o sculptorul. Program, 14,00 – 18,00. 

Cât timp așteaptă deschiderea, potențialii vizitatori sunt acostați de multe copilițe oacheșe și... surdo-mute, ar reieși. Ele solicită semnături întru susținerea copiilor cu dizabilități. Bine, dă el francezul, franțuzoaica o semnătură, numai că după aceasta „surdo-mutele” pretind și contribuție pecuniară. Nimic nou: le-am văzut, pe aceleași, prin Cartierul Latin. Ca și acolo, la un moment dat apare mahăra, o vlăjgană, oacheșă și ea, care, țigănește în melanj cu românește, strigă adunarea, muștruluindu-și albinele că nu sunt prea zeloase, insistente, convingătoare, că lasă „să le scape” clienții... Asta e, unul dintre trucurile anumitor cetățeni carpatini care, din păcate, sunt inventivi la escrocherii, tertipuri...

Însă vizita în atelier a urmat după ce am urcat în creasta Centrului Pompidou, de unde, ca și de pe Arcul de Triumf, am scrutat pe îndelete panorama Parisului.

Din exterior, așezământul seamănă cu o fantastică mașinărie infernală, în interior, însă, e paradisul (foarte agitat!) al artelor moderne. În argoul parizian, mai este numit „Notre-Dame de la Tuyauterie” și „le Pompidolium”, adică – 1/ „Țevăria” (aproape... Canalizația...); 2/ „pompă” și „dolium”, ceea ce în latină însemna un vas excepțional de mare, care era destinat pentru păstrarea vinului (1 200 de litri), uleiului sau cerealelor. Ei bine, răuvoitorii – pentru că sunt printre parizieni și din ăștia, – cărora nu le place cum arată Centrul, când zic „dolium” au în vedere... doliul...

În una dintre săli, un grup de pici-gâgâlici, cu vârsta între grădiniță și întâia clasă primară, stăteau la podele, în timp ce educatoarea le prezenta – ce credeți? – „Foca” brâncușiană (ce polizare, ce șlif!) – una dintre ultimele lucrări ale sculptorului (1943), achiziționată de muzeu peste patru ani de la apariția ei în lumea capodoperelor. Fără a le spune cum se numește sculptura, educatoarea i-a întrebat pe gâgâlici cu ce cred ei că seamănă respectiva lucrare. O, de câtă inventivitate dădeau dovadă micii vizitatori! Rețin ce spune un pici: „Seamănă cu un aspirator”. Dar, în fine, ghidați de educatoare, ajung la adevăr: e o focă. Iar foca ar fi și ea pește sau ba?...Uite, asta e o altă problemă (...și altă mâncare de pește) pentru micii francezi norocoși de a putea să umple celebrele muzee încă de la vârsta-le de 5-6 ani...

În altă sală, iarăși Brâncuși, cu „Cariatidă” (1924/ 1948).

Ca să ne dăm seama, vag-imaginar, ce bogăție a lăsat Brâncuși prin donația pariziană, să amintim că lucrarea sa, „Portretul Doamnei L.R.” (sculptură în lemn de stejar) a fost vândută cu 26.000.000 de euro, acesta fiind al treilea preț în lume la o licitație de opere de artă.

[Călătorii – sute de mii! – din metroul parizian, la stația Madeleine (linia 14), contemplă „Rugăciunea”, plasată aici în 2001, ca reproducere a sculpturii tânărului Brâncuși, din 1907. Precum scria Ionel Jianu, „Spațiului emotiv al sculpturii Brâncuși îi adaugă o nouă dimensiune: cea de timp, exprimată prin ritm continuu și avansare spre umanitate. O umanitate văzută în reculegere și credință, o umanitate animată prin caritate și nostalgie cerească”. Apoi, Piața Brâncuși din Arondismentul parizian nr. 14.]

*     *     *

Rodin a fost cu adevărat inspirat poeticește, când și-a botezat unele opere ca: „Geniul repaosului etern”, „Fugit amor” (1887), aceasta consunând – nu? – cu eminescianul „S-a dus amorul” (1883). Altele: „Vocea interioară sau meditație” ca tranziție – posibil, totuși, – de la duritatea materiei la spirit, ca factor ideal al existenței și creației. Iar „Rugăciunea” (1909) lui Rodin bineînțeles că te duce cu ochii minții la lucrarea omonimă a lui Constantin Brâncuși. Cum să nu-ți amintești că, după o scurtă perioadă de lucru în atelierul lui Rodin, Brâncuși îl părăsește, afirmând, adagistic: „La umbra arborilor falnici nu crește nimic”.

*      *     *

(Urcam scările La Grand Palais cu gândul la Brâncuși, la acel Salon al Societății Artiștilor Independenți ținut aici în ianuarie 1928, când, înainte de deschidere, comisarul expoziției și prefectul poliției cer evacuarea „Portretului Principesei X” a sculptorului nostru (și al francezilor), considerându-l pornografic. Fără amânare, presa răspândește protestul Pentru independența artei, semnat de mulți artiști celebri, printre care Picasso, Picabia, Juan Gris, Braque, Larionov, Archipenko, scriitorii Blaise Cendrars, Pierre Reverdy, Yvan Goll, precum și conaționalii lui Brâncuși V. G. Paleolog și soția.)

*      *     *

De la Ionescu – la casa de veci a lui Emil Cioran. (Casa de pe lumea cealaltă, unde, posibil, Cioran deja și-a îndeplinit visul – de pe lumea aceasta – de a fi hagiograful unor vagabonzi celebri.) Pietrele lor tombale nu se află prea departe una de alta, și nici de cea a lui Constantin Brâncuși. [Peste patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobița, marele sculptor se confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufletește, știind că trupul meu va putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă: mama mea”.] Pe mormintele lui Cioran și Brâncuși – semne de afecțiune: bilețele, panglici, bilete de metrou; la primul – și o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus(ă) din România, poate chiar de la Rășinarii săi de baștină (din care, scria filosoful, „nu mă mai interesează decât ulița copilăriei”). Iată și o bancnotă de un leu românesc, prinsă sub argila ulcelei, să n-o ia, eventual, vântul. Pun și eu, alături, una de un leu... moldovenesc.

*      *     *

În Cimitirul Montparnasse se află și celebrul... Le baiser de la mort, una dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910, Constantin Brâncuși a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Rașevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg, din extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viață (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în studenție, întâlnisem numele tinerei și nefericitei rusoaice.

După masă, la ICR, aveam să navighez prin internetul rusesc și, după un timp, chiar să găsesc referința lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Rașevskaia o cunoșteam încă la Moscova, ea fiind sora colegului meu de școală Vasia; a stat în pușcărie, a plecat la Paris, s-a înscris la facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a otrăvit. (Alte surse susțin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una nefericită, nereciprocă. – L.B.) La înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: Și-i iartă-i ei toate greșalele cele de voie și cele fără de voie...”

Căsătorită cu un român! Oare nu de aici și lucrarea lui Brâncuși la mormântul tinerei rusoaice ce și-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menționează că, la acea vreme, printre rușii ce se stabiliseră la Paris și nu se puteau adapta aici, sinuciderea era ceva obișnuit.)

Astfel redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncușiene Barbu Brezianu găsim următoarele: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică monumentul Sărutul, pentru mormântul sinucigașei, incizând cu litere chirilice inscripția: „Taniușka Rachevskaia, născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai iubită/ pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Comanditarul monumentului, medicul român Solomon Basile Marbé (Marbais), prieten fidel al lui Brâncuși, fusese anume cel de care se îndrăgostise studenta Taniușa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul că, dacă, inițial, familia Rașevki (în transcripție românească) nu acceptase viziunea brâncușiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată, urmașii respectivului neam, uimiți de faima Sculptorului, susțin că, după actele cercetate în arhiva pariziană, Sărutul din cimitirul Montparnasse cade sub incidența unui obiect ce poate fi revendicat! (Da, eventual, dislocat, strămutat și – Doamne, ferește! – scos la licitație…)

Dar, deocamdată, la Montparnasse, Sărutul simbolizează, deja de 100 de ani, dragostea eternă, însuși Brâncuși mărturisind, în 1956, nu cu mult înaintea definitivei sale treceri pământești: „Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit și s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit”.

Vecinul imediat al lui Brâncuși este uriașul editor Henri Flammarion.