Din
păcate, într-o oricât de îndepărtată și răbdătoare perspectivă, nu există șanse
să se micșoreze distanța dintre cultura autentică și mulțime, dintre literatura
autentică și posibila creștere a numărului de cititori.
De
fapt, masele nicicând nu s-au aflat într-o stare a culturii – să zicem –
înaltă, pentru ca astăzi să regretăm unde s-au pomenit ele: în subcultură. În scandatoarele și, uneori, scandaloasele mari
adunări de populație, unde se mai și spun versuri, se mai și cântă („Orice
lucru care e prea stupid pentru a fi spus e cântat”, Voltaire); acolo, unde
pare a fi totuși mai multă biologie, decât spiritualitate. Mitingurile au un
aspect fizic pronunțat, exultant și mai puțin unul elevat, spiritual. Emoțiile
declanșate vibrează mai mult a carne, decât a suflet, a idee. Cam așa se
întâmpla și la „Cântarea României”. Așa se întâmpla și cu „poezia
stadioanelor”, în Rusia sovietică. Așa s-a întâmplat și prin unele locuri din
Chișinău. Mai ales în comunism, apoi în efuziunile de civism revărsat în stradă,
în piață, unde parcă nu ar fi fost de dorit ca arta să fie transferată pe un
teren al esteticului predominant, ușor parcă al non-istoricului. Sau mai bine
zis: al acum-istoricului.
În toate timpurile
(...progresiv-regresiv), mulțimea a fost
infantilizată prin abundența rudimentarului dat drept artă, a kitschului;
mulțimea atrofiată culturalicește care, de cum aude oarece versificații,
izbucnește în ovații. Cotidianul, mai ales politic și în mijlocul...
gloatei, aplatizează mult sensibilitatea și curiozitatea omului.
Însă poezia nu ține
de legea, „obiectivă”, a conformității cu realitatea, cu cotidianul acut
sociologizat. Nu ține, obedient, la logica evidentului și, poate, cumpătatului
bun simț comun. Ea izvodește și propune o autonomie estetică, un altceva ca
sens și extra-sens...
Subcultura
de acum trei-patru decenii, de la vânzoleala cu postmodernismul etc., avea un
altfel de conținut (sau, mai curând, lipsă de conținut) decât subcultura din
zilele noastre. Însă starea, efectul, tipologia generală sunt aceleași:
subcultura e subcultură și punctum, cea prezentă manifestându-se
democratic-popular-agresiv prin instaurarea egalitarismului între plasamentul
non-valorilor pe aceleași planuri cu valorile, kitschul putând să „înlocuiască”
opera autentică, ba chiar capodopera. Relativismul eliberează masele de
responsabilitate (și... politețe) axiologică, lăsându-le să se bălăcească,
democratic-libertin, în subcultură, care infantilizează inșii prin tot mai ampla prezență a
elementarității și schematismului date drept artă. Persoana, mulțimea ajung
atrofiate culturalicește, ceea ce îl făcu pe Mario Vargas Llosa să scrie cu tristețe
despre acele produse pseudo-culturale care „sunt consumate cu aviditate și
oferă unei mase enorme de oameni un simulacru de viață intelectuală, tocindu-le
sensibilitatea, deformându-le simțul valorii artistice și anulându-le pentru
adevărata cultură”.
Colectivitatea
poate însemna mai multă putere fizică. Brută, bineînțeles. Dar nu și mai multă
forță spirituală, ca să nu zicem – înțelepciune. Forța spirituală și
înțelepciunea sunt categorii ce țin de individualitate, ca și arta. Pentru că
demult lumea e deja într-o zonă (...iremediabil!) post-folclorică,
post-colectivistă.
În
alte timpuri, poezia căuta înălțimile, culmile, zborul și, concomitent,
profunzimile ideatice. Astăzi, în postmodernismul, ce înclină tot mai mult spre
minimalism și mizerabilism, ca o tranziție infinită la nu se știe ce anume,
versificația caută diversitatea, pluralitatea alt-felului, până la divertisment.
În
diferite perioade cu toate ale lor, distanța dintre poezie și înjurătură ba
crește, ba se micșorează. Distanța dintre idee și prostie, dintre frumusețe și
urat variază și ea. Azi aceasta distanță s-a micșorat amenințător și lumea nu
mai crede, metaforic și naiv, că ar putea fi salvată de frumusețe. Sau că ea,
lumea, ar putea salva frumusețea.
Și totuși, poeziei
adevărate îi este contraindicat servilismul adaptării la necesitățile – de
percepere și „delectare” – a maselor. Și nu din timpuri relativ recente, pentru
că nu e de crezut ca „Odele pythianice” ale lui Pindar, de o densă și subtilă
încorporare în ele a elementelor mitologice, să fi fost pe înțelesul agorei
grecești de acum peste 2 500 de ani.
Scriitorul, creatorul
în general este cel ce trebuie să caute mereu ieșire din impasuri, să evite
înfundăturile plafonării, să descopere și să evite (cine poate – să
dezamorseze) capcanele suficienței de sine, auto-adulării, cerșitul admirației
din partea publicului. Să-și respecte superioritatea față de mulțimea ce
reacționează mai curând instinctual, decât exegetic, valorizant. Pentru că
adorația și adulația exagerate, pe stadioane și în piețe, desfigurează,
falsifică, banalizează.
Pentru
o personalitate, amestecarea în convulsiile gloatei înseamnă existență de cvasi
cimitir. Iar Odysseas Elytis pleda pentru ca poezia să ne dezvețe de lume, de mulțimea afonă. Și nu numai în sens
metafizic – „sub forma care ne e dată; lume a pieirii”, ci dezvățul acesta e,
deja, și inapetență pentru atenția la insignifiantul existențial care, vrem nu
vrem, umple cea mai mare parte a cotidianului uman; e dezvățul de molcuma, dar
derutanta obsesie pentru automatism și resemnare în fața fulgurației de fundal
al comunului, obișnuitului, fără-de-efortului.
Să
nu se uite și să se țină cont de faptul că, în
cazul mai multor cititori, care nu trebuie „amestecați” cu ascultătorii de
versificații futile, asociațiile psiho-artistice, psiho-estetice nu sunt totuși
„colective”, ci strict individuale, cu o mare marjă de a se deosebi, uneori
radical, de la un individ la altul. Pentru că obiectul-fenomenul (sau: obiectul
și fenomenul) poeziei nu poate/ nu pot fi supus(e) experiențelor „fizice”,
convenite canonic, „instituționalizat”. Poezia, ca analiză, cercetare,
contemplare întâmplându-se pe calea raționamentului abstract, în consecință ea
neputând fi „naturalizată”, adică adusă la o formulă cât de cât... comună, ce
i-ar găsi (sau: potrivi) asemănări oarecât plauzibile cu vreun analog fizic,
natural, cultural.
Să nu se uite și să se țină cont că există, mai există oameni care
consideră că și legătura lor cu poezia e o mărturie că ei
mai trăiesc. Altfel decât cei mulți, insensibili la poezie. Trăiesc oarecum
altfel decât se înțelege existențialul în mod nominativ, obișnuit. E o
interacțiune dintre om și viață, în general, poate mai curând interacțiune cu
propria lui viață. Este rezultatul acestei interacțiuni – ea, poezia, prezentă
în intimitatea omului, în sensibilitatea/ emoția și cugetarea sa.
Si legō poetica, ergo
sum.
Poezie și filosofie
Nu
știu de ar fi adevărat că „Poezia e superioară logicii, iar unirea lor e
filosofie”, după cum afirma, în 1833, John Stuart Mill, însă ea atrage atenția
și-ți oferă, prin sugestie, alte linii ideatice de urmat, de dezvoltat, mai
ales dacă, într-o anume măsură, te simți și tu legat atât de poezie, cât și de
filosofie. R. Wellek amintește că, pe la 1835, într-o recenzie la poemele lui
Tennyson, Mill îi recomandă acestuia să devină... filosof, deoarece, în creația
sa, hai să zicem lirică, poetul nu poate evita completamente prezența
meditației teoretic-filosofice, prin urmare trebuie să aibă grijă ca „teoria
lui despre viață și lume să nu fie o himeră a creierului, ci rezultatul
temeinic al unei gândiri solide și mature; el trebuie să cultive, cu toată
devoțiunea, atât filosofia, cât și poezia”.
În
virtutea unor simbioze personale, ce mi se întâmplă în travaliul poetic și cel
eseistic/ teoretic, precum în Cosmograme, spre exemplu, bineînțeles că
împărtășesc o astfel de opinie, poate că nu în mod atât de tranșant, dar, în
principiu, – da, este necesară nuntirea lui Orpheus cu Sophia (alias –
Înțelepciunea).
Astfel, mai mult sau mai puțin constatabil, filosofia e prezentă în întreaga noastră existență,
activitate, însă, poate, cel mai la îndemână de identificat e în artă, în
literatură. Când scrii despre literatură, cum am făcut-o în volumul de cosmograme „A opta zi”, este imposibil
să nu filosofezi și tu. Cred că este prezentă filosofia, în forme „strânse”,
esențializate, duse spre adagiu, în cărțile de leologisme. Dar, bineînțeles, poezia e și ea o formă... pluriformă,
infinito...-formă de a asimila și emana filosofie. De asemenea în forme de
focalizare conceptuală, ideatică, semantică ea există, probabil, în zecile de
poeme laconice, cărora le-am zis strictul
necesar, adică cele care renunță la multe cuvinte, noțiuni, modulații
lirice, metaforice, pentru a scoate în evidența ideea, fondul acesteia.
Uneori, principiile filosofice generale „migrează”
dintr-un poem sau altul, ajungând pe coperte de carte, ca titlu: „Contrastele
ca necesitate” sau, oarecum pe... invers, „Absența negativului”, acest „invers”
confirmând chiar necesitatea contrastelor, contradicțiilor, poate că în linia
intrinsecii prezențe, în toate ale existenței, a preceptului hegelian despre unitatea și lupta contrariilor. Sigur,
când scrii poemul sau pui nume unei cărți, nu te gândești neapărat la Hegel, la
dialectica lui. Astea sunt, ziceam, organic și neorganic, material și
spiritual, realist și irealist incluse în mersul lumii și mișcării planetelor.
În fine, ar fi de spus că literatura, și parcă mai
nuanțat poezia, se interferează cu filosofia, dar nu se suprapun(e) acesteia.
