Leo BUTNARU Amintiri și imagini Clip de Constantin Vaciu, București

Leo BUTNARU Antologia asfaltului Autorii copii din Chișinău Film de...

Poeme de Igor SEVERIANIN în traducerea și lectura lui Leo BUTNATRU

POETUL, PROZATORUL, EDITORUL MIRCEA CIOBANU AR FI ÎMPLINIT 80 DE ANI

– Stimate domnule Mircea Ciobanu, aici, în necuprinsul totuși cuprins al mării, la un început de zi cu cețuri imposibile peste creste de valuri blânde chiar și în acest mijloc de noiembrie, când așteptăm deschiderea către vederile noastre a Bosforului, v-aș ruga să vă referiți la un concept al olimpianului Johann Wolfgang von Goethe care afirma că bucuriile trebuie cucerite zilnic. Sunteți avid de bucurie, încercați să o aveți zi de zi?

– Nu, preocuparea asta n-am avut-o. Știu că am fost un copil fericit și mama spunea despre mine că mă trezeam râzând. Ei, vremurile astea de odinioară, de care îmi tot amintesc, s-au dus și eu, astăzi, nu sunt chiar așa un cuceritor de voie bună, de bună dispoziție. Dacă nu mi se dă bucuria în ziua aceea, mă mulțumesc și cu mâhnirea cu care m-am trezit, ce este o rămășiță a zilei de ieri. Fiecare zi nouă ne-o dă Dumnezeu și cum ne-o dă El, așa o ducem, tot o povară este. Trebuie să fii pe măsura ei. De când stăm aici, iau din mâna lui Dumnezeu ce mi se dă.

– Acesta fiind prologul zilei și al reîntâlnirii noastre pe această enormă corabie ce se cheamă, în traducere românească, „Renașterea Lumii”, să plonjăm relativ curajos în tema de bază a convorbirii care este, firește, tema literaturii. Avem motive să mai credem și astăzi în forța de influență a cuvântului ajuns artă?

– Fără îndoială. Important este unde ajunge cuvântul nostru. Acuma lumea nu prea este atentă la noi. Dar aș vrea să spun că nici altădată nu era. Doar nouă ni se părea că este. Ar fi vorba aici de o mare iluzie. Înainte, cărțile de poezie apăreau, în aparență, destul de multe și se știa destule lucruri despre fiecare carte în parte, întrucât se scria în majoritatea revistelor literare despre ea. Apoi, revistele comunicau între ele în așa fel încât, la capătul unei săptămâni, aveam impresia că, de fapt, întrucât s-a scris despre cărțile noastre, toată lumea știe despre ele. În realitate, nu era așa deloc. Cărțile apăreau în 500-1000 de exemplare. Volume importante, cum este „Cartea de vise” a lui Leonid Dimov, abia au întrunit, pentru că așa hotărâse stăpânirea, un număr de exemplare, cât să poată intra în tipografie; ca tipografia să primească o comandă. Și n-avem încotro. Trebuie să recunoaștem că am fost induși în eroare, că am înghițit hapul și am fost fericiți. În această sectă, destul de largă, oamenii comunicau, cărțile lor treceau din mână în mână, se alcătuise o ierarhie de valori, despre care, în schimb, lumea nu știe nimic. Nu trebuie să ne mire că în anii aceea fiecare om, preocupat cât de cât de ideea literară, se întâlnea cu câte un scriitor și-l întreba: „Dar dvs. ce părere aveți despre Păunescu?” Pentru că, practic, doar doi-trei poeți erau cunoscuți: Ana Blandiana și Marin Sorescu. În rest, numai intelectualii preocupați foarte serios de poezie știau care este și cursul valoric. Eu nu sunt optimist că lucrurile se vor schimba curând. Dar sper că scriitorul să se dezmeticească și să realizeze ceea ce am realizat și eu: că nu eram mai răi decât acuma, că nu eram mai buni decât acuma, numai că electoratul are cu totul alte preocupări și noi n-am izbutit să facem mai mult decât în altă parte cititori de poezie.

– Îmi permiteți să remarc că, până aici, scriitorul Mircea Ciobanu s-a referit numai la poezie. O fi ea, poezia, un camerton sau un etalon al literaturii, dar ce crede prozatorul Mircea Ciobanu despre situația genului narativ?

– Da, da, receptarea poeziei este chiar un etalon de sensibilitate. Cineva, care s-a transformat de curând într-o mărime (nu-i dau numele, căci nu mai are rost vreodată să i-l pomenesc), spunea în fața mai multor alți demnitari, cum că poezia a pierdut și nu mai e ascultată nici la Paris. Și asta nu m-a mâhnit, ci m-a făcut să scriu mânios, pentru că acel domn scotea din calcul că Franța se află după sute de ani de cultură neîntreruptă, dar noi, dacă punem cap la cap anii de libertate în care creatorului i s-a dat voie să respire în chip firesc, nici nu adunăm 50 de ani din ultimul secol. Și aș vrea să vină cineva să mă contrazică. Fiindcă îl voi lua și-l voi da cu capul lui prost de pereți.

– Domnul Mircea Ciobanu pare a fi un om destul de blând, pentru a încerca rezistența pereților într-un mod oarecum proverbial.

– Nu, nu, nu! Să știți că există și un astfel de dialog: porcului trebuie să i se dea peste rât. Și sunt mulți porci, care abia vor să facă comparație cu aceea ce se întâmplă la Paris sau în Anglia. Anglia să tacă, dacă are chef să tacă și nu mai are putere să nască poezie, dar noi, ca popor, deși suntem bătrâni, suntem totuși tineri, fiindcă nu ni s-a dat îngăduința să vorbim după măsura posibilităților noastre. Astea vi le vorbește un om mâhnit și destul de mânios.

Da, într-adevăr, receptarea poeziei este etalon. Proza? De fapt, proza noastră este importantă, dar s-a cheltuit, din nenorocire, pe teme care nu îngăduiau decât o abordare pe jumătate în chestiunea adevărului. Și-atunci, au câștigat cât de cât cei care n-au făcut proză evazionistă sau cei care s-au ancorat în zona unor probleme care bat spre filozofie sau spre morală. Cei mai mulți, însă, au cheltuit teme scriind pe jumătate. S-a scris despre pușcărie, dar nu s-a scris adevărul până la capăt. Același scriitor mai poate oare, – mă întreb cu toată sinceritatea, – să revină asupra cărții lui și să refacă adevărul? Cei mai mulți nu mai au această putere și cred că nici nu mai au îndrăzneala s-o facă. În așa fel încât cartea de literatură despre pușcărie trebuie să fie scrisă, cartea despre suferința copiilor va trebui să fie scrisă, cartea despre distrugerea familiei va trebui să fie scrisă... Poezia a avut mijloace care i-au permis să alunece și să intre chiar în zonele pure ale artei sale.

– În ceea ce vă privește, aveți de refăcut cărți? Veți încerca această muncă?

– Îmi pare rău că mi-ați pus această întrebare. Nu. Pentru că eu am abordat proza considerând că, de fapt, aria prozei este poezia și am găsit modalități de a spune ceea ce vroiam să spun până la capăt. Nu cred că dacă aș fi scris cu mijloacele prozei curente și dacă aș fi abordat proza în felul în care este abordată de obicei, probabil că, scriind despre arderea cărților, n-aș fi scris povestea lui Leon Pascal și a fiului său. Adică, porțiunea aceea de proză ar fi fost cenzurată și aruncată la gunoi, iar eu n-aș mai fi avut îndrăzneala să o pun într-o eventuală a doua ediție. Pe când așa, pentru că am abordat-o din zona poeziei, consider că acele douăzeci de pagini despre arderea cărților în România rămân și acum.

– Într-o anumită măsură, vă cunosc parabolele, formulele de reactualizare a mitologiei, subtextele metaforice, savoarea stilului, fapt care, însă, nu mă împiedică să vă întreb dacă sunteți convins că, totuși, ați spus, în proză, tocmai ceea ce ați vrut.

DESPRE O CARTE APĂRUTĂ ÎN POLONIA

Printre exponatele Muzeului Național de Literatură Română din Chișinău e și mașina de scris marca „Olivetti”, care a aparținut lui Leo Butnaru, remarcabil poet, prozator, eseist, exeget al avangardismului și traducător. A doua mașină a colegului nostru, model „UNIS de Luxe”, este în grija istoricului Vasile Olteanu, directorul Muzeului Primei Școli Românești din Brașov. Leo Butnaru este o figură proeminentă în cultura românească. Iar în anul 2019 Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova l-a propus la Premiul Nobel pentru Literatură.

Ca om aflat la interferențele culturilor și istoriei, trăitor într-o zonă a lumii, ce focalizează ca o lentilă razele ideatice ale discursurilor și demersurilor din Europa Centrală, el nu se limitează la cultivarea propriei identități, ci transgresează cutezător frontierele, ridicându-se deasupra diviziunilor și eventualelor antagonisme. Concomitent, ca autor ce scrie în română, e creatorul unei culturi legate de trecutul demn al limbii căreia îi datorează nu doar instrumentarul și esențele scrisului, comunicării artistice, dar și situarea sa în ierarhia conceptelor și valorilor superioare. Leo Butnaru tratează respectivele evidențe drept puncte de deschidere și afirmare ale creativității în contextul spiritului și atitudinilor artiștilor de avangardă. Această poziționare în context transnațional, în sistemul de referințe la civilizațiile legate de comunicare prin diverse limbaje, ce impulsionează viziuni orientate spre viitor ca permanentă contemporaneizare, determină atitudinea poetului și propune perspectiva din care ar fi evaluată opera sa.

Ca scriitor școlit, sub aspect profesionist, și de arta jurnalismului și eseisticii active, de speță culturală, practicate mulți ani, Leo Butnaru este un creator și în sfera non-ficționalului. Deși niciuna dintre formele literaturii nu îi este străină, el tratează poezia într-un mod special, ca pe cea mai deschisă metodă de căutare și de comunicare a adevărului, întru adevăr. De unde și filosofia poemelor sale ca motricitate a discursului și metodă de cercetare. Este important a sublinia că o atare caracteristică a scrisului său rămâne constantă pe durata deceniilor, de parcă, la momentul debutului său, autorul atinsese deja esențele vocației poetice de viitor.

A debutat în ziarul „Tinerimea Moldovei”, în care, încă student fiind, avea să fie angajat și în redacția căreia activează după absolvirea facultății, pentru ca, în 1977, să fie destituit din post pentru un articol despre Mihail Kogălniceanu, scriitor și politician important în secolul al XIX-lea, care pleda pentru Unirea tuturor românilor. Motivațiile național-istorice ale înaintașilor alimentau și consolidau idealurile unui tânăr, care căuta răspunsuri la întrebări sacramentale și în literatură. În 1988, el mărturisea: „Poezie / dulce-amară / pe nimeni nu l-ai făcut cu adevărat fericit / ci doar / (mulțam și pentru atât) / mai puțin nefericit l-ai făcut” (Regula generală).

Punctul de plecare al poeticii lui Leo Butnaru este economia și precizia cuvintelor. Precum spuneam, ca jurnalist profesionist și ca redactor, a lucrat zeci de ani cu textele sale, dar și cu ale altor autori, ceea ce a făcut ca limbajul său să fie extrem de precis, lapidar și eficient. Și acesta e cel mai sigur temei în travaliul poetului. Respectul pentru cuvânt ca purtător al valorii în poeziile lui Leo Butnaru merită atenție drept categorie ce condiționează procesul creativ. Cuvântul, în plurisemantismul său și expresivitatea-i metaforică aleasă, constituie temeiul, proprietatea și prioritatea poeziei, ce se referă foarte relativ la regulile lingvistice, urmând propriile principii în crearea și înfățișarea sensului, „aprinzându-se și luminând” (Cum citește sfântul).

O altă caracteristică a poeziei lui Leo Butnaru ține de experiența sa intelectuală și cea  profesională. Ea se bazează pe miza axiologică nu doar a posibilității, ci și a necesității, ca datorie, de a căuta adevărul. La fel cum discursul filosofic tratează faptele, poezia înțelege, abordează și organizează sensurile, semnificațiile. Niciodată nu se mulțumește cu simpla definire a noțiunilor, nu acceptă explicații de ordin comun, la îndemâna mai multora. În poezia lui Leo Butnaru puteți găsi tocmai ceea ce e posibil a se afla, de obicei, dincolo de raza de acțiune a conceptelor, iar curiozitatea și inventivitatea sa amintesc de jurnalistul de investigație, decis a merge până în pânzele albe, spre a spulbera dubiile. Prezumția conform căreia cunoașterea umană nu este nici adevărată, nici suficientă conduce direct la presupunerea filosofică, în virtutea căreia nu ne putem mulțumi doar cu înțelepciunea colocvială, jinduind și căutând un al doilea, al treilea fundament-argument al realității și punând întrebări tot mai complexe. Poetul este eminamente conștient că nu există o aventură mai fascinantă decât lichidarea stereotipurilor și căutarea adevărului.

În esențializări laconice și precise, poezia permite să surprindeți sclipirea în care lumea poate fi cunoscută și înțeleasă mai deplin. Energia, eliberată/emanată de cuvânt, de metafora subtilă, dezvăluie resorturile existenței și lumina interioară. Pentru un moment, realitatea se dovedește a fi o impresie relevantă, apărând, parcă, într-o unică ordine posibilă. Această epifanie dezvăluie impulsuri și angrenaje ce guvernează lumea, procesul dinamic de metamorfozare permanentă pe care l-am putea înțelege ca sens al vieții, în opoziție cu presupunerea că sensul existenței ar fi moartea, neființarea (Sensul sensurilor). Prin urmare, dacă este imposibil să se accepte o astfel de viziune ca imagine a lumii, dacă nemișcarea provoacă falsitatea acesteia, conturul neexprimat, schița nefinalizată pot reprezenta cea mai credibilă imagine. Prin poemele sale Leo Butnaru exprimă ce Wittgenstein sugera drept ceea despre ce ar fi indicat să se tacă. Adică, poezia e redusă la tăcere, însă rămâne a fi plină de semnificații.

Toate astea devin posibile și grație menținerii distanței: „În condiții de telepatie/ dar și de simpatie/ ne putem citi gândurile la distanță.// Fă un pas-doi îndărăt/ să reglăm optim claritatea/ apariției/ și transmiterii ideilor” (Distanța necesară). Distanța luată față de realitate poate fi interpretată ca scepticism cognitiv rezultat din respectul pentru adevăr, care nu o singură dată se manifestă drept echilibru al metaforelor subtile. Este cunoscut faptul că multe se pot vedea mai distinct, când sunt privite de la distanță. Iar în procesul de creație Leo Butnaru acționează asemeni pictorului care se retrage, pentru a putea evalua relevanța compoziției, cromaticii. Prin urmare, distanța nu vizează doar subiectul liric al poezii, ci se dovedește a fi una dintre atitudinile cheie ale timpului nostru. Știința de a regla distanța se include în metoda de creație și, concomitent, ea ține de igienă intelectuală și emoțională, ce vă permite să priviți lumea și persoanele, simțindu-vă în afara pericolului, iar aceasta îndeamnă de asemenea la nepărtinire întru obiectivitate. Evaluarea, aprecierea se pot face doar la o distanță ce reduce riscul de topire a unei lumânări aprinse, aflată foarte aproape de flacăra unei alte lumânări.

Postulatul menținerii distanței spațiale lasă a se subînțelege atitudinea lui Leo Butnaru față de categoriile cognitive tradiționale. Poezia sa își (ex)trage energia, spiritul, misterul din filosofia clasică, deși preferințele îi sunt orientate spre suflul avangardist din secolul XX. Prin urmare, să ne reamintim că, din punctul de vederea al primelor două decenii din noul nostru mileniu, avangarda de acum o sută de ani este obligatorie ca lectura și revalorificare, pentru timpurile noastre ea constituind clasicitatea, fără cunoașterea căreia am putea pierde orientarea în labirinturile poeziei contemporane.

Interesul pentru poezia avangardistă se manifestă și în fructuoasa activitate de traducător a lui Leo Butnaru. În această vastă componentă a activității sale, poetul merge în linia asimilării și recreării operelor de pe alte meridiane, ceea ce-i permite să-și îmbogățească, să-și diversifice și să-și extindă spațiile propriului limbaj și a gândirii. El optează pentru creatori din zodiile avangardei, în special din spațiile culturii ruse și ucrainene. Cele mai importante realizări ale traducătorului Leo Butnaru includ antologia în două volume „Avangarda rusă” (2006), urmată de antologii de teatru și manifeste ale avangardei, precum și „Avangarda ucraineană” (2014), iar printre zeci de volume de autor, traduse și publicate în România, se numără cele ale Marinei Țvetaeva (2013), Anna Amatova (2015), cărți de Velimir Hlebnikov (poezie, eseuri, proză, teatru; 2003, 2005, 2008 și 2014), selecții din poezia lui Vladimir Maiakovski (2008, 2011) și ediții în două volume a operelor lui Osip Mandelștam (2014) și Danil Harms (2016). Una din lucrările fundamentale în activitatea de traducător a lui Leo Butnaru este și „Panorama poeziei avangardei ruse” (2015), apreciată cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

Chiar și o sumară trecere în revistă a realizărilor lui Leo Butnaru (peste 80 de cărți personale editate, cam tot atâtea traduse, plus sute de publicații importante în reviste și antologii literare din mai multe țări) ne permite să ne orientăm asupra întinderii și profunzimii intereselor sale de creație. Traducerile s-au dovedit a fi un component valoros pentru căutările și împlinirile-i artistice. Prin urmare, distanța necesară a fost determinată și de diferențele lingvistice, culturale... stimulatorii. Din nou – de data aceasta, într-o reabordare a experienței avangardei – poezia s-a dovedit a fi instrument cognitiv și estetic excelent, adică foarte eficient.

Procesul de conturare a propriei sale poetici s-a întâmplat concomitent cu studierea și asimilarea creatoare a realizărilor avangardei românești (Ionesco, Tzara, Urmuz etc., etc.), a celei italiene, dar și a „veacului de argint” rusesc, ceea ce i-a permis poetului să-și formeze și să-și consolideze integritatea și independența ca personalizare. Ar fi ca și cum încă o formă a distanței: găsirea spațiului necesar și, concomitent, nerenunțarea la implicarea în res publica (treburile societății). Găsește-ți propria voce, dar și locul în care ea să nu fie împiedicată a se manifesta. Acest postulat devine angajament moral: „Pentru cei ce răspândesc lumina minții/ înghesuiala nu e bună/ precum nu e bună între lumânări aprinse care/ se înfierbântă unele pe altele/ se încovoaie molatice/ mai repede topindu-se/ mai curând stingându-se” (Distanța necesară).

E adevărat că, oricât de sincer încercăm noi să mărturisim, uneori poezie ne poate obtura  pe o vreme cunoașterea. Și chiar dacă la un moment dat scânteiază cu o privire fulgerătoare, niciun cuvânt nu poate formula și transmite respectivul fenomen. În această clipă eseistul și filosoful trebuie să se oprească. Însă înainte de toate Leo Butnaru este poet. Și ca poet dânsul știe că misterioasele cuvinte pot crea situații cognitive ce oferă mult mai multe informații decât suma lor logică, încât în spațiile dintre cuvinte puteți vedea reflectarea pietrei filosofale. Spații marcate de prezența structurilor ideatice care conțin adevăruri, a căror presupusă prezență explică ceea ce eludează logica și poate fi exprimat doar prin poezie și muzică. În caz contrar, ele dispar ca poemele pierdute într-un cimitir de mașini, ca reflectarea chipului lui Socrate în cupa cu cucută. În consecință, distanța se dovedește a fi o relevantă metaforă poetică.

Krzysztof D. Szatrawski

________________________

*Prefață la volumul de poeme al lui Leo Butnaru „Distanța necesară”; Ed. „Abada”, Polonia. 

Yvan GOLL (1891-1950) - poeme în traducerea și lectura lui Leo BUNTARU

COSMOGRAME DIN COTRAFORT

Cosmograme

                                                                                            

Iluziile ca cenotafe

Mie, Doamne Dumnezeule desfăcător de minuni și făcător de realitate, suișul, creșterea spre cer mi se pare urcarea copacului în propriul său copac, adică – în sineși, urcarea pădurii în propria sa pădure, toate – restituindu-se loruși, sub actuale sau foste stele, sub mutele plante stinse – niște morminte în care nimeni-țipenie nu a fost îngropat, Doamne Dumnezeule desfăcător de realitate și făcător de minuni. Ca să nu zic: irealitate, și mai grav – iluzii, acestea putând a se dovedi nimic altceva, decât un rebut al subconștientului nostru.

Lămurește-ne, Doamne, de nu ar fi mai bine să ne arătăm mai puțin inventivi în a plăsmui speranțe, iluzii, stări de fericire sau nefericire în iluzoria realitate – pe de o parte, și irealitate iluzorie – de cealaltă parte. Sâcâitoare, hărțuitoare iluziile, și când le ai, și când nu le ai.

Iluziile sunt de mai multe feluri: îmbălsămate, împăiate și incinerate. La toate timpurile. Iar prezentul propriu-zis nu e decât iluzia care se hrănește cu propriul său cadavru, pentru a-și continua permanența.   Și, se dovedește, în această devorare de iluzii prezentul are un apetit nebun! Încât, în continuare, de eternitatea și deșertăciune, cele mai importante lucruri în viața oamenilor nu sunt lucruri, ci iluzii, acestea – în mereu inevitabilul report.

Și totuși, eu unul, când încerc iluzii nu sunt un pesimist. Chiar dacă nici încercat de optimism nu sunt. Numai că această stare nu ar fi una neutră, să zic (să scriu). Astfel că, de mi se întâmplă să scriu despre iluzii, am potrivit chiar și un îndemn:

– Trăiască iluzia că sunt liber și scriu tot ce gândesc!

Îndemnul nu ar trebui să le pară unora inadecvat, chiar bizar, odată ce omenirea încă nu e încercată de marea iluzie de a nu-și mai face iluzii. Iar în această situație, poate provizorie, poate pentru totdeauna, e bine, dacă speranțele, dar mai ales iluziile tale au simțul umorului.

Da, exact așa, cu umor, chiar dacă iluziile sunt ca și orele: Omnes vulnerant ultima necat*.

–––––––––––––

*Toate rănesc, ultima ucide (lat.).

În memoria călimărilor

Pe când caligrafiam, asudam și tot secam micile butoiașe de cerneală ale călimărilor, piticele lor sacale sau, poate, ulcioare ori, să zicem, vaze miniaturale cu cerneala lila a viitorului liliac de litere sau cifre cu florile-n patru și, uneori, în cinci petale.

Pe când pirații se porăiau, agitați, cu butoiașe de praf de pușcă, archebuze, pregătindu-se pentru jaf și bătălie.

Pe când noi, precum spuneam, trebăluiam cu butoiașele căli-mărilor (și oceanelor... cunoașterii), călin-du-ne păciuitoarea, ușor amețita caligrafie.

Cam atât a fost să fie... Mai bine zis, părea să fi fost, pentru că subiectul se-reluă ca de la sine odată, când cu prietenul sârb, poetul Radomir Andrić, ne aminteam de mirosul cernelii din călimară – acel obiect, de care nu mai știe cam trei sferturi din populația lumii.

            „Bineînțeles – spuse Radomir – mirosul cernelii era la fel și în Serbia și în România”.

            „Și în Azerbaidjan”, am adăugat eu, ca semn de respect față de tărâmul poeților, în care ne aflam și ne aminteam de antichitatea noastră școlară, de călimara în ea cu lichidul amurg violet al cernelii (dar aici mi se pare necesară o notă de subsol sau una – chiar aceasta – integrată direct în text, ca să-i explic bietului meu computer ce însemna aia călimară, obiect asupra căruia descântam alchimic cu praf chimic și stropi de apă, spre un sfârșit de vară și început de toamnă, în antichitatea noastră școlară...).

Luna și gâștele. Mit și traducere

Omul pe lună... Primul pas pe bietul praf selenar... „Este un pas mic pentru om, însă un salt uriaș pentru omenire”... (Păstrați ghilimelele la propriu și la figurat, plus această paranteză...)

Alte aselenizări, alți pași, alte module, alte (turme de) urme – curate, dar și necurate...

Din nenorocire, cândva, luna va ajunge nu doar poluată, ci și poluantă, precum un Cernobîl cosmic... Precum orice loc populat, des-sfințit de om...

În fapt de noapte, pe fundalul ei vânăt-auriu, liricele, suavele gâște din poezia japoneză se vor vedea, proiectat, ca la roentgen: niște biete schelete în zbor...

Astfel începea deja demitologizarea.

Într-adevăr, cam după douăzeci de ani de la aselenizarea omului, începuse să scadă numărul miturilor pe cap de locuitor, astfel că pe capul vreunui pământean, pe curiozitatea lui, nu mai revine niciun mit, în acest caz situația fiind la un 0 incert. Pe când în cazul capetelor altor muritori, inclusiv a descendenților din egiptenii sau grecii antici, se numără deja invers – minus un mit, două, trei...

Aceștia, bineînțeles oarecum frustrați, nu se lasă ca pe capul lor de locuitor să nu revină niciun mit, astfel că, din vreme în vreme, stau cu ochii holbați pe orizont, pe burtiera televiziunii cosmice pe care alunecă propozițiile de apă, grindină sau zăpadă ale norilor, cu care ar putea să se reîntoarcă vreun mit. În caz contrar, ei se simt parcă fără destin, precum cucul din ceas; pe scurt – pământeni ne-deplini, un fel de jumătate-om, jumătate-iepure; un fel de Statu-Palmă-Barbă-Cot (iată, aici, vreun eventual traducător al acestui text ar putea încerca dificultăți cu echivalarea noțiunilor care nu se găsesc prin alte părți…)

Omul și curelușa de ceas

Întrebarea ta despre ce-ai zis (...chiar ai zis?) – nemurire…

Până să fi îndrăznit a da un răspuns, chiar acesta, timid, încât nici cu propria umbră nu îndrăznește să fie pentru, de parcă și-ar fi strâns capul între umeri.... Până să fi îndrăznit să dau eu un răspuns, prietenul, nehotărât, și-a tot schimbat opțiunile, poziția, pozițiile – în fine, până să fi potrivit vreun răspuns, chiar dacă, între timp (și între spațiu) prin minte mi-au trecut răspunsuri-mulțime, din care așa și nu am reușit să te/ să mă învrednicesc de vreunul, muritorul meu prieten de o viață atât de scurtă, cam cât curelușa ceasului de mână, de o viață atât de scurtă, încât omului mai că-i vine să o cronometreze cu secundometrul în mână… Omului atât de neștiutor, dar mai ales hazliu, sau poate iresponsabil, încât spune orice, spre exemplu (iertare, prietene!): nemurire...