Leo BUTNARU ANTOLOGIA ASFALTULUI Film de Constantin VACIU septembrie ...

Leo BUTNARU ANTOLOGIA ASFALTULUI Creta copiilor talentați! Un film de Co...

PRESA PRESATĂ DE ÎMPREJURĂRI

Leo BUTNARU

Revistele și muzica simfonică

Paradoxală situație: avem timp de a scrie despre activitatea revistelor în vremuri de restriște pandemică chiar din cauza restriștilor și opreliștilor coronavirusiene; din contul timpului pe care trebuia să-l acordăm revistelor la colocvii și întruniri tradiționale, anunțate încă din primele luni ale anului curent, la zilele și jubileele unor publicații literare și de științe umaniste prestigioase, ce urmau să fie marcate în primăvară, vară, toamnă 2020... Cum s-ar spune, revistele ne așteaptă în continuare, iar noi, în condiție de stați acasă! le dăm semne de atenție și prețuire, scriind pentru ele.

Să amintim că, în ultimul deceniu al secolului trecut, se înmulțiseră prezicătorii dispariției mai multor reviste de literatură și cultură. Pe atunci, unele din ele chiar erau cu un picior în groapa neantului. Dar, spre norocul spiritualității românești, cele mai multe din ele și-au revenit, există, activează, apar și în aceste timpuri complicate, confuze, virusate. Iar în ce privește situația lor online, în linie și variantă electronică, revistele respective par a trăi chiar în... normalitate. În unele din ele și eu am publicat texte despre starea (și... disperarea, poate) scriitorului în vremuri des-coronate de coronavirus. (Eu unul mai spunându-mi că, pe timp de coronavirus, chiar o viață descoronată, însă lipsită de umor, ar trezi râsul!)  M-au găzduit revistele România literară, Revista literară, iar Contrafort și Apostrof m-au invitat să răspund la chestionare despre perioada de izolare și frecventă spălare pe mâini, interesându-se, în general, cum face față scriitorul român situației. Aflându-mă mereu la răspântiile conștiinței individuale cu lumea, cu viața ei, astăzi oarecum accidentată, am încercat și încerc, în răspărul situației, să rămân cetățeanul liber al propriei vocații, predestinații, iluzii, în ultimă instanță. Vocația în complicitate cu voința de a-ți ordona și coordona faptele, trăirile, atent la achizițiile, dar și la pierderile sufletești, de conștiință, înțelegând (din proprie experiență în pandemie!) că, pentru postatele de realitate nefavorabile, ale zarurilor negre, e necesar să-mi creez și să-mi adaptez, să-mi „reglez” stări de spirit oarecum... normale, funcționale, ca să rămân în registrul preocupărilor de bază, dintotdeauna. Să-mi modelez stări de spirit adecvate, operative, posibil chiar creative, din ce răzbat(e) din lume către mine și din ce pot trimite eu în exterior, în lume. Azi recunosc că și legăturile cu revistele literare m-au ajutat să depășesc mai ușor unele inconveniențe, restricții și restriști și să mă adaptez situației prin care au trecut și mai trec inclusiv ele, revistele.

Bineînțeles, varianta de bază a lor, cea tipărită, a resimțit piedici, amânări, disfuncții, inclusiv în difuzare, poșta având și ea sincope, restricții etc. Dar, în mare, și azi, în vremuri de necaz, revistele scriitoricești asigură și întrețin funcționalitatea procesului literar, oglindindu-l, promovându-l, dovadă că ele sunt instituții socio-culturale și de istorie cu structurile lor, cu actanți și beneficiari. Iar toate dimpreună constituie instituția de căpetenie a omologării și valorizării, implicit, a expertizei scrisului literar în totalitate și a selectării a ceea ce e demn de a fi propus cititorilor și – de ce nu? – istoriei literaturii românești în continuă prezență prin extindere în contemporaneitate. Revistele prezintă respectivul proces în diversitatea sa canonică, de genuri, de evaluări exegetice, concomitent servind de legătură între centrele cultural-literare din țară și cele din diaspora. Într-un fel, presa literară îndeplinește atât funcția de arbitraj, cât și pe cea de patronaj a valorilor/ operelor demne de atenția mai largă a publicului, de promovarea lor pe scara valorică, inclusiv prin propuneri la premii. Apoi care ar fi un alt spațiu mai propice descoperirii și lansării tinerilor scriitori promițători și a susținerii lor în avansarea pe treptele profesionalizării, decât cel al revistelor?

 Publicațiile ce apar sub egida Uniunii Scriitorilor sau patronate de forurile administrative județene învederează tot mai pregnant faptul, că deja nu mai este actual așa-numitul  literaturocentrism (...de cândva). Scrisul contemporan românesc are repere eficiente în mai multe orașe/ județe, unde apar revistele „Convorbiri literare”, „Apostrof”, „Vatra”, „Steaua”, „Arca”, „Argeș”, „Scriptor”, „Orizont”, „Hyperion”, „Discobolul”, „Ateneu”, „Bucovina literară”, „Conta”, „Familia”, care fac familie bună cu cele din metropolă – „România literară”, „Viața românească”, „Luceafărul” etc., dar și cu cele ce apar în stânga Prutului – „Contrafort”, „Revista literară”, „Sud-Est cultural”. Unele din  ele intră în contextul a ceea ce s-ar numi cartea de vizită a unui oraș, unui județ (Iași, Cluj, Pitești, Târgu Mureș, Timișoara, Oradea, Bacîu, Botoșani, Suceava, Alba Iulia etc.). E de subliniat că aceste reviste, dar nu numai, se poziționează drept publicații ce au în obiectiv literatura înaltă, care, implicit, prin calitățile ei estetice și funcționale „detestă” (în surdină...) literatura de masă, pe cea a veleitarilor. Ele mențin criteriile axiologice, contribuind la structurarea procesului literar, dar și a celui cultural, promovează valorile, consolidează ierarhia și mențin funcțional, cu inerente modificări, adaptări, limbajul exegetic al spiritualității contemporane. Încearcă să răspundă provocărilor timpului, societății și, nu în ultimul rând, celor venite din parte cititorilor. Chiar dacă, din păcate, majoritatea revistelor aproape că nu inițiază polemici despre actualitatea literară și socio-culturașă, despre starea procesului literar în general.  

Oare odată cu emigrarea în mare parte a lumii informaționale și a celei literare pe net să trăim, cum zicea mai demult și despre altfel de fenomen Hans R. Jauss, apariția unui nou tip de curiozitate, ba chiar de existență estetică, sensibilă? Azi, cultura cu adevărat ar putea aparține maselor, însă, se știe, din păcate prioritate are mai curând ceea ce înclină spre superficial, distractiv, chiar kitsch, când intelectul este substituit de instinct. Masele au legitățile și necesitățile lor mai speciale legate de cultură sau de absența acesteia.

Deja cititorul e altul, orientat sau dezorientat de creșterea ritmurilor vieții, a presiunii pragmatismului  existențial. Iar eu sunt printre cei care consideră că au apărut și unele neo-metode de a citi presa culturală cu... „condeiul în mână”. Prin copy paste e mai ușor să decupezi ceea de ce ai nevoie. Altele sunt azi cartotecile, caietele de lucru, conspectele. Pentru cei dedați ei, „obligați” de necesitatea ei, lectura e mai eficientă. Iar internetul nu poate fi o variantă alternativă de existență a literaturii, ci o componentă a unui proces unic de dezvoltare*, afirmare și difuzare a ei, în vremuri când s-a modificat însăși componența publicului cititor, atitudinea acestuia față de literatură, lectură, normele canonice, culturale, estetice. Când e altul până și modul de viață „atacat”, provocat de tot mai multe canale și posibilități de informare. Se potolesc tot mai mult vocile care preziceau catastrofe legate de noile tehnologii, „insinuate” și în literatură, în revuistica literară. De ce ne-ar mai impacienta formele digitale de creare și existență a artelor? La o adică, nici scriitorii nu mai folosesc nu că pana, ci nici chiar celebrisima, încă acum un deceniu, două, mașină de scris?

Iar dacă presa literară, culturală ar depinde de numărul cititorilor, ea și-ar fi încetat existența! Precum ar fi trebuit să se întâmple de multă vreme cu majoritatea orchestrelor simfonice care, precum se știe, nu aduc venit. De obicei, la concertele  de muzică grea uneori numărul celor care procură bilete este foarte mic. Asta însă nu înseamnă că ministerul culturii sau întreg guvernul, plus președintele țării, sunt gata să desființeze orchestrele simfonice, teatrele de operă și balet care, nu că nu aduc venit, ci din contră, necesită dotații sociale consistente. Muzica simfonică e predestinată poporului, chiar dacă acest popor nu prea năvălește în sălile de concert, unde se cântă Wagner, Beethoven, Ravel, Enescu etc... Dar, oricum ai judeca momentul, muzica simfonică e și ea un atribut civilizator al națiunii, ceva sine qua non, place sau nu place asta cuiva. (De altfel, mahării Turkmenistanului au desființat teatrul de balet, motivând că voalurile și transparențele de pe scenă nu sunt în tradiția acelei nații!) Acum noi să înlocuim noțiunea de muzică simfonică, grea, cu cea de literatură (...simfonică și ea, literatura!), cu cea de reviste literare, iar răspunsul, sigur, va fi clar, dedus. Astfel că voi spune oarecum retoric, cu cuvinte... aripate, poate, dar, cred, absolut firesc: De literatură, de revistele ei are nevoie poporul, Umanitatea. Ele sunt ca și incluse în codul genetic-spiritual al oricărei națiuni. Fără ele viața socială ar fi de neconceput în forme corecte, decente. Fără literatură, cultură, muzică simfonică viața socială, istoria ar avea deformații grave.

­­­­­­_____________________

*Probabil, ar fi cazul ca administrațiile celor mai valoroase publicații literare, de cultură, de artă, de științe umaniste să se gândească la un portal comun pe internet, care ar constitui parcă o federație a site-urilor lor situate într-un, să zicem, salon al revistelor. Chiar dacă majoritatea revistelor deja au adrese electronice, plasarea acestora și în respectivul portal ar avea și rolul benefic de a oferi cititorilor posibilitățile de a fi acaparați ca și cum de un efect al... lecturii-carambol. Adică, odată ce ai deschis site-ul „României literare”, de ce nu ai vizita și vecinii din imediată apropiere, la un clic distanță, – „Convorbiri literare”, „Viața românească”, „Varta”, „Familia”, „Apostrof” etc.? Te-ai afla chiar în imensul spațiu hipertextual al literaturii române! 

Leo BUTNARU: POEME LA MEJDINĂ VARĂ - TOAMNĂ

Leo BUTNARU

Coroana

Eroul pe frunte cu o

cicatrice din lupte victorioase

nu poartă coroana de lauri – aceasta

i-ar acoperi cicatricea

cum ar veni –

adevărata coroană.

Dacă morile...

Dacă morile de vânt ar putea vorbi

cu modestia de rigoare s-ar lăuda că

l-au învins pe Don Quijote

lăsându-se învinse doar de Cervantes.

De fapt

vântul parcă încearcă să spună ceva

când trece prin aripile șubrezite ale morilor...

Precauție

Inima parcă ar bate și ea într-o ușă

însă bate pe invers

dinăuntru

să nu încerce să deschidă

cineva;

inima

mereu în situație în care

nu încape îndoială

dar nici certitudine că...

Arderea manuscriselor

Cândva

privind în urmă

autorul se orienta după

manuscrisele ce ardeau  – ale sale

sau cele colosale  

ale „Sufletelor moarte”.

                                      De azi încolo

deja se va întâmpla să clipocească

ecranul pustiu al calculatorului

ca cel mai devastator incendiu

de manuscrise

și de viață.

ALȚI DOI POEȚI AVANGARDIȘTI LA „HYPERION”

                                              Iulian ANISIMOV                                            

(1886 – 1940)

S-a născut în familia unui inginer militar. Din cauza tuberculozei, își întrerupe studiile gimnaziale, plecând la tratament peste hotare. A frecventat cursuri la Sorbona. Un timp studiază pictura în atelierul lui Henri Matisse, însă nu tinde spre o carieră de pictor. Primele versuri le scrie sub influența lui Rainer Maria Rilke, mai apoi fiind fascinat de poezia lui Christian Morgenstern. Din creația primului publică o carte de traduceri (1913), redactată de Viaceslav Ivanov. Traducerile din Morgenstern au rămas în manuscris, fiind valorificate abia la începutul secolului curent, atenția față de ele fiind stimulată și de faptul că pe Anisimov l-au interesat nu doar jucăușele „Cântece de spânzurătoare”, ci și lirica antroposofică a autorului german, cea de o sensibilitate mistică, influențată de filosofia hindusă, necunoscută în Rusia până nu demult.

Călătorește prin Franța, Germania și Italia. În perioadele când revenea la Moscova se încadra în activitatea cercului literar „Serdarda”, din care făceau parte poeți ce aveau să ajungă importanți: B. Sadovskoi, S. Bobrov și B. Pasternak. În 1913 este unul din fondatorii asociației „Lirica”, în același an debutând cu versuri în almanahul omonim. Prima sa carte, „Locașul” (1913), plăsmuită sub semnul ideației slavofilismului ce credea în „predestinația dumnezeiască” a Rusiei, Aleksandr Blok o apreciază ca „foarte palidă”, iar Valeri Briusov îl plasează pe Anisimov printre autorii neo-decadenți. Al doilea său volum, „Vântul”, a fost pregătit pentru publicare de editura „Alționa” în 1915, însă nu a văzut lumina tiparului. Conținutul său resimte influența antropozofică a lui Andrei Belîi, iar sub aspectul formei pe cea a prozodiei și stilisticii futuriste.

După 1917 Iulian Anisimov se dedică studiului artelor. În 1926 editează volumul de versuri „Terestru”, peste doi ani urmat de cel de critică literară „Scriitorii epocii contemporane”. Traduce din poezia de limba engleză, în special din cea a negroizilor americani.

*   *   *

Piatra e chiar mâna

În care

E strânsă frica,

Acesta fiind și motivul

Că închisa lume e culcată-nemișcată,

Motiv din care piatra totdeauna

Seamănă a potir.

Motiv din care totdeauna tu

Cauți piatra

Pentru a bea.

*   *   *

Odaia – ca piatra înghesuită –

Stă corp alb străbătut de nervuri.

Iată

Luna

Ne va străbate geamul,

Val se va rostogoli

Primul plescăit al timpului,

Genunchii mei

Repede mergător

Frigușorul dimineții

Nu-i va îmbrățișa,

Răcise-va oțelul scărilor,

Matinalul galop al calului

Mă va vindeca.

ANU-MPREJR

Lui P. Zaițev

1. toamnă

Copoiul mușina

Lua urma sălbăticiunilor bălților mele

Și vânătorul duse acasă

Vânat și miere.

Iar acasă el puse la cale

Chefuleț pentru musafiri

De-i prinse dimineața

Și prin geamuri mi-a fost dat să văd

Oameni uriași precum viața.

Se ridicară, tavanul zbură

Și undeva-n înalt străluci,

Porniră, nisipul scârțâi-scrâșni

Și câinele în față

Prinse-a le goni.

2. iarna

Frunzele – subtil-rafinate,

Zăpada – primitivă,

Pentru că chiar în zăpadă

Totdeauna se ascunde

Omăt-momâie.

3. intermezzo

Spre seară tot mai tare

Geamăt de broscuțe

Ce întristează omul,

Iar spre pernuța mea

Vine în goană somnul care

Știu, ticălosul,

Până a doua zi

Astăzi chiar pe mine

Din mine mă va izgoni.

4. despre primăvară

Și-n iarnă-i posibilă primăvara.

Samovarul, pârguindu-se,

Prinde-a fremăta ca aleea,

Revărsându-se în străluciri,

Dându-și peste margini.

La fel fragede alei

Aurofumegând

În revărsări

Trosnesc cu ciripitul sec

Al primelor scântei

De păsări.

5. vara

Întreaga problemă constă

În rama geamului: ea

Între noi și tei

Se leagănă cu scârțâit deșert,

Iar teii – frunziș dens, luxuriant,

Mai ales în înalt,

Unde iepurași albaștri

Își șoptesc versuri.

DOI POEȚI AI AVANGARDEI: Gheorghi CIULKOV și Serghei GORODEȚKI

Din poezia avangardei ruse

                                     

                                                  În traducerea lui Leo BUTNARU

                                 Gheorghi CIULKOV                                          

(1879 – 1939)

S-a născut la Moscova într-o familie nobiliară. După studiile gimnaziale, în 1898 se înscrie la Facultatea de Istorie și Filologie a universității din viitoarea metropolă rusă. Spre sfârșitul anului 1901 este arestat pentru participare la mișcarea studențească de protest și exilat în Iakutia. Mai mulți ani rămâne sub supravegherea poliției.

Debutează editorial cu volumul de poeme și proză „Drum de cremene” (în 1904, an în care se stabilește la Sankt-Petersburg). Din 1905, editează revista „Problemele vieții”, la care le solicită colaborarea celor mai cunoscuți filosofi ai timpului – N. Berdiaev și S. Bulgakov.

Până la revoluția bolșevică își editează operele în 6 volume (poeme, proză, tratate estetico-filosofice). Concomitent, redacta și publica reviste, antologii, almanahuri, scria critică literară și teatrală, fiind protagonist al vieții literare și extraliterare, gloria sa sporind și în urma lansării scandaloasei teorii a „anarhismului mistic”, postulând individualismul consecvent, care să ducă la „o adevărată socializare, eliberată de putere”.

Este autorul amplelor romane „Satana” (1914), „Serioja Nestroev” (1916), „Vifornița” (1917). După revoluție, a publicat cărți de nuvele, memorii, eseuri etc.

Un volum de versuri alese, editat în seria „De sub traverse”, poartă sugestivul titlu „Libertatea de taină”.

ZAREA

Fumegă golașele câmpii

Și zarea arde peste-o vârstă-ngustă.

Pustiu pământul, prea pustiu,

Devastat de nemiloasă coasă!

Și peste pădure pare a se auzi

Un întunecat strigăt neomenesc

Și marginile cerului s-au resemnat:

Eu v-am presupus, zile-a săvârșirii!

O, întristată zare, arde-ți flacăra!

Trâmbițează, trâmbițașule!

Iar tu, prietene, nu plânge:

Pornește-o peste roua dimineții,

Roagă-te însângeratei vârste.

POETUL

   Lui Veaceslav Ivanov

Stihia ta – talaz în spume,

Iar armonia-ți – sarea mării,

Unde, cu valuri în contrare,

Iubirea ta învins-a moartea.

Sufletul tău – ca duhul straniu

Care, arzând în presiune,

Duce spre piscul de aur

Al oarbei tale poezii.

O, frate, ghidul meu, prieten,

Sagace-ndrumător, maestru,

Visu-ți străluce-ntraripat –

Precum solara ploaie-n primăvară

Și flautul dezlănțuit –

Ca o furie turmentată.

DESPRE O CARTE TRADUSĂ ÎN POLONIA

Printre* exponatele Muzeului Național de Literatură Română din Chișinău e și mașina de scris marca „Olivetti”, care a aparținut lui Leo Butnaru, remarcabil poet, prozator, eseist, exeget al avangardismului și traducător. A doua mașină a colegului nostru, model „UNIS de Luxe”, este în grija istoricului Vasile Olteanu, directorul Muzeului Primei Școli Românești din Brașov. Leo Butnaru este o figură proeminentă în cultura românească. Iar în anul 2019 Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova l-a propus la Premiul Nobel pentru Literatură.

Ca om aflat la interferențele culturilor și istoriei, trăitor într-o zonă a lumii, ce focalizează ca o lentilă razele ideatice ale discursurilor și demersurilor din Europa Centrală, el nu se limitează la cultivarea propriei identități, ci transgresează cutezător frontierele, ridicându-se deasupra diviziunilor și eventualelor antagonisme. Concomitent, ca autor ce scrie în română, e creatorul unei culturi legate de trecutul demn al limbii căreia îi datorează nu doar instrumentarul și esențele scrisului, comunicării artistice, dar și situarea sa în ierarhia conceptelor și valorilor superioare. Leo Butnaru tratează respectivele evidențe drept puncte de deschidere și afirmare ale creativității în contextul spiritului și atitudinilor artiștilor de avangardă. Această poziționare în context transnațional, în sistemul de referințe la civilizațiile legate de comunicare prin diverse limbaje, ce impulsionează viziuni orientate spre viitor ca permanentă contemporaneizare, determină atitudinea poetului și propune perspectiva din care ar fi evaluată opera sa.

Ca scriitor școlit, sub aspect profesionist, și de arta jurnalismului și eseisticii active, de speță culturală, practicate mulți ani, Leo Butnaru este un creator și în sfera non-ficționalului. Deși niciuna dintre formele literaturii nu îi este străină, el tratează poezia într-un mod special, ca pe cea mai deschisă metodă de căutare și de comunicare a adevărului, întru adevăr. De unde și filosofia poemelor sale ca motricitate a discursului și metodă de cercetare. Este important a sublinia că o atare caracteristică a scrisului său rămâne constantă pe durata deceniilor, de parcă, la momentul debutului său, autorul atinsese deja esențele vocației poetice de viitor.

A debutat în ziarul „Tinerimea Moldovei”, în care, încă student fiind, avea să fie angajat și în redacția căreia activează după absolvirea facultății, pentru ca, în 1977, să fie destituit din post pentru un articol despre Mihail Kogălniceanu, scriitor și politician important în secolul al XIX-lea, care pleda pentru Unirea tuturor românilor. Motivațiile național-istorice ale înaintașilor alimentau și consolidau idealurile unui tânăr, care căuta răspunsuri la întrebări sacramentale și în literatură. În 1988, el mărturisea: „Poezie / dulce-amară / pe nimeni nu l-ai făcut cu adevărat fericit / ci doar / (mulțam și pentru atât) / mai puțin nefericit l-ai făcut” (Regula generală).

Punctul de plecare al poeticii lui Leo Butnaru este economia și precizia cuvintelor. Precum spuneam, ca jurnalist profesionist și ca redactor, a lucrat zeci de ani cu textele sale, dar și cu ale altor autori, ceea ce a făcut ca limbajul său să fie extrem de precis, lapidar și eficient. Și acesta e cel mai sigur temei în travaliul poetului. Respectul pentru cuvânt ca purtător al valorii în poeziile lui Leo Butnaru merită atenție drept categorie ce condiționează procesul creativ. Cuvântul, în plurisemantismul său și expresivitatea-i metaforică aleasă, constituie temeiul, proprietatea și prioritatea poeziei, ce se referă foarte relativ la regulile lingvistice, urmând propriile principii în crearea și înfățișarea sensului, „aprinzându-se și luminând” (Cum citește sfântul).

O altă caracteristică a poeziei lui Leo Butnaru ține de experiența sa intelectuală și cea  profesională. Ea se bazează pe miza axiologică nu doar a posibilității, ci și a necesității, ca datorie, de a căuta adevărul. La fel cum discursul filosofic tratează faptele, poezia înțelege, abordează și organizează sensurile, semnificațiile. Niciodată nu se mulțumește cu simpla definire a noțiunilor, nu acceptă explicații de ordin comun, la îndemâna mai multora. În poezia lui Leo Butnaru puteți găsi tocmai ceea ce e posibil a se afla, de obicei, dincolo de raza de acțiune a conceptelor, iar curiozitatea și inventivitatea sa amintesc de jurnalistul de investigație, decis a merge până în pânzele albe, spre a spulbera dubiile. Prezumția conform căreia cunoașterea umană nu este nici adevărată, nici suficientă conduce direct la presupunerea filosofică, în virtutea căreia nu ne putem mulțumi doar cu înțelepciunea colocvială, jinduind și căutând un al doilea, al treilea fundament-argument al realității și punând întrebări tot mai complexe. Poetul este eminamente conștient că nu există o aventură mai fascinantă decât lichidarea stereotipurilor și căutarea adevărului.

În esențializări laconice și precise, poezia permite să surprindeți sclipirea în care lumea poate fi cunoscută și înțeleasă mai deplin. Energia, eliberată/emanată de cuvânt, de metafora subtilă, dezvăluie resorturile existenței și lumina interioară. Pentru un moment, realitatea se dovedește a fi o impresie relevantă, apărând, parcă, într-o unică ordine posibilă. Această epifanie dezvăluie impulsuri și angrenaje ce guvernează lumea, procesul dinamic de metamorfozare permanentă pe care l-am putea înțelege ca sens al vieții, în opoziție cu presupunerea că sensul existenței ar fi moartea, neființarea (Sensul sensurilor). Prin urmare, dacă este imposibil să se accepte o astfel de viziune ca imagine a lumii, dacă nemișcarea provoacă falsitatea acesteia, conturul neexprimat, schița nefinalizată pot reprezenta cea mai credibilă imagine. Prin poemele sale Leo Butnaru exprimă ce Wittgenstein sugera drept ceea despre ce ar fi indicat să se tacă. Adică, poezia e redusă la tăcere, însă rămâne a fi plină de semnificații.