duminică, 27 iunie 2021

LOCURI ÎN SUFLET, APROAPE DE INIMĂ...

 



Leo Butnaru


Neamul Șoimăreștilor, Răutul și Copilăria

 

Alegeți să descrieți acel loc din țară de care vă simțiți foarte legat sufletește: datorită frumuseții sale sau din motive subiective, sau datorită valorii sale simbolice, fiindcă îl considerați emblematic pentru spațiul românesc. (R.L.)

Acțiunea romanului sadovenian „Neamul Șoimăreștilor” avusese loc prin spațiile, reale, dar și cvasilegendare, în care, peste patru secole și jumătate după isprăvile lui Tudor Șoimaru, a fost să apară pe lume și cel care scrie aceste rânduri. Și parcă ar fi o legătură între pergamentul letopisețului lui Miron Costin  („Hârțoagele cele vechi” se intitulează capitolul XXII din roman) cu pana și călimara maestrului prozei noastre, Sadoveanu, și, iată, cu computerul, această invenție fenomenală (dar cine se mai miră azi de așa ceva?!) din epoca digitalului.

Capitolul XII din narațiunea sadoveniană se intitulează „Codrul și tinerețile”, iar textul subsemnatului s-ar putea numi „Răutul și copilăria”. Fiindcă în preajma acestei ape, ce ar fi fost asemănătoare Ozanei destinului nostru, după două mii de ani (ca s-o încep și eu grandios, triumfător, nu?!) de când Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est! (49 î. Hr.), trecând Rubiconul, apărut-am și eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aștrii Vega și Altair, susținuți de aripile clipocitoare ale Constelației Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul își scapără coarnele de cremenea Carpaților și de gheața Răutului.

Nu, nu sunt bântuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genealogii aristocratice, deoarece consider că noblețea necertificată a scriitorului ce avea să devină copilul care am fost e  în afara tabieturilor ereditare (sau e una arTistocratică), precizând că părinții mei erau simplisimi țărani proaspăt și dureros desproprietăriți de colectivizarea și colonizarea ruso-sovietică.

Copilăria și Răutul, apa ce mi-a scăldat, luminat și dezmierdat primii ani de viață și care m-a făcut să cred că un copil crescut și în legănatul unei blânde ape curgătoare altfel are a-și croi cursul vieții sale.

Iar această zăcială (așa se numea fiecare paragraf din letopisețul cronicarului) e chiar despre locul, spațiul mie dragi, pe care mai întâi le-am văzut din prag de casă, în comuna Negureni, cu numele său de botez venind de la ceața blândă, îndelung plutitoare a dimineților în lungul albiei Răutului. Prin preajma noastră, acest râu cândva destul de bogat în ape și toate roadele pe care le poate da acestea, a mai dat nume și altor întemeieri de localități – Vadul-Leca, Țânțăreni, Sărăteni... În județul Orhei e un întreg ciorchine toponimic de adâncă istorie pe încrengătura apei Răutului, a acestui „Drum spre Nistru” (cap. XVI din „Neamul Șoimăreștilor”). Spre Nistru, unde se află cetățile noastre – Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Ismail, drept mărturii că plugarii și codrenii din stânga Prutului au fost, în mare, de la Munte la Mare, și apărători de cetăți.

Răutul ca drum spre Nistru, spații în care într-un mod aparte se întâmpla atingerea dintre iarnă-primăvară în fantastica epocă a zvăpăiatei mele copilării – scârțâitul / chițcăitul tălpilor (...desculțe!) de sanie pe ulița mare și primele trosnituri de sloiuri, ce aveau să pornească pe Răut la vale, se amestecau ciudat-armonios-scrâșnit cu lichid-clipocitul (un fel de plici-plici!) ciripit al celei dintâi rândunici trebăluind deja sub streașina satului. Apoi, peste două-trei zile, o săptămână, să zicem, deja mulțimi de rândunele stăteau aliniate pe liniile de telegraf. Unele, în desenul lor alb-negru, semănând cu semnul grafic paragraf (§), altele cu note muzicale pe portative de simfonii... universale.

Copilăria cu lungul și latul Răutului, cu stufărișurilor sale, cu „interstiții” de smârcuri, mlaștini; alte „interstiții” – între moșiile satelor învecinate, cu crânguri, fâșii forestiere de protecție, ponoare, cariere de piatră etc. Iar în firea mea și a camarazilor de prime aventuri conviețuiau geograful, călătorul, „proprietarul de drumuri”, cărora curiozitatea și neastâmpărul le erau de propulsie și bucurie.

Răutul și copilăria... Spațiile prin care, serile, noi, copiii obosiți de goana, de întrecerile de peste zi, abia de apăsam amânat pedalele; bicicletele alunecau încet, plutitor, încărcate toate cu fluturi ce li se odihneau pe rame și pe care din luncile Răutului îi aduceam în satul amurgit, umplându-i cu ei mahalalele și visele. Din minunățiile acelor spații pornind, presupun, și primele mele compuneri pre-literare, apoi cele literare, de debut, – toate, de asemenea din copilărie păreau să înmugurească. Ele semănau cu căutarea și regăsirea cutiei… negre a copilăriei care, de fapt, e totdeauna luminoasă, portocalie, ademenitoare prin semnale secrete.

Neamul Șoimăreștilor, Răutul și Copilăria...

 

 


vineri, 25 iunie 2021

POETA UNUI DESTIN TRAGIC: ALEJANDRA PIZARNIK

 Alejandra PIZARNIK

                      (1936 – 1972)



S-a născut la Buenos Aires într-o familie de ovrei imigranți din Polonia. În 1954 este admisă la Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității din capitala Argentinei, paralel studiind pictura. Frecventează cursuri de psihanaliză.
În anii 1961-1964 a locuit la Paris, unde face cunoștință cu Cortazar, Paz, Calvino etc. La Buenos Aires e apropiată de cercul suprarealiștilor. Îl intervievează pe Borges. În 1966 i se acordă premiul pentru poezie. În 1968 obține bursa Guggenheim, în urma căreia are un sejur la New York.
După două tentative de suicid (1970 și 1972), ultimele cinci luni din viață și le petrece în ospiciu, la ieșirea din care își pune capăt zilelor cu o supradoză de stupefiante.
Din edițiile sale antume amintim: „Cel mai străin pământ” (1955), „Ultima inocență” (1956), „Aventurile pierzaniei” (1963, cu o prefață de Octavio Paz), „Extragerea pietrei prostiei” (1968), „Nume și chipuri” (1969), „Infernul muzical” (1971), „Contesa sângeroasă” (1971).
Creația sa este tradusă în engleză, franceză, germană, italiană, portugheză, suedeză, cehă, rusă și alte limbi.


În traducerea lui Leo BUTNARU

 
Forme
 
Nu știu dacă e pasăre sau colivie
mână asasină
sau gâfâit de tânăr strangulat în întuneric
sau tăcere
însă timpul ca un izvor gureș
poate fi un menestrel
sau o prințesă-n turnul cel mai înalt.
 
 
Comunicații
 
Vântul mi-a mâncat                                       

o parte din față și mâinile.
M-a strigat un înger zdrențăros.
Eu speram.
 
 
Memorie
 
Lui Jorge Gaitán Durán
 
Arfă de tăcere
în care se cuibărește spaima.
Gem lunatic lucrurile
care înseamnă absență.
Un sicriu pentru o oră.
Spațiu de o cromatică închisă.
Cineva trage din armă
un alt sicriu pentru lumină.
 
 
Umbrele zilei ce are a veni
 
Ivonnei A. Bordelois
 
Mâine
mă voi duce cu scrumul spre zori
umplându-mi gura cu flori,
voi învăța să dorm
în memoria unui zid,
în respirația
unui animal ce visează.
 
Crepuscul
 
Umbra acoperă petalele văzătoare
Vântul poartă ultimul gest al unei frunze
Marea străină și dublu mută
în vara căreia-i este milă de luminile lor.
 
O dorință de aici
O memorie de cândva.
 
 
Cealaltă parte
 
Anii și minutele fac dragoste.
Măști verzi în ploaie.
Biserici cu ferestre obscene.
Semne albastre pe perete.
 
Eu nu cunosc.
Nu recunosc.
Obscuritate. Tăcere.
 

vineri, 18 iunie 2021

Între Kant și Nietzsche / Poeme

 




Între Kant și Nietzsche
 
Ai vrea să juri de azi înainte
de azi în toate celelalte cuvinte
care ar putea urma
care își vor lăsa urma pluralistă
ca o salbă de icre în semnificație infinitezimală
tu îndemnând cu luciditate sentimentală:
„Luați aminte! acesta e Kant
rațiune pură
filosofie
sau
cum s-ar zice în lumea de jos – gândire aseptică
sterilizată;
                 Kant
nu vă e un Nietzsche oarecare cu rațiunea impură
de la care ați putea să vă molipsiți
să contactați cine știe ce infecție
necurată!”
                 Prin urmare
ca o discretă și inofensivă abjurare
să juri că de azi încolo nu vei mai folosi numele lui Nietzsche
nu vei mai cita din acest cintez al filozofiei-cinteze –
prea e plină lume scriitoare de clișeul-strigare
parcă zaharisit – alias zarathustrit…
 
Ai vrea să juri
                      dar
crezi că ar fi imposibil
la grăitul lui Zarathustra să nu te simți mic, umil
de ți se pare că în cap îți cad constelații
și cădelnițe cerești
ca în banalul apartament – lustra
                                                     e drept
din cristal de Bohemia
ceea ce însă nicidecum nu schimbă raportul clișeului
cu filosofia
                  cu poezia
                                  cu ezia  ca
                                                    o turmă de iezi…
 
 
Aproape odă aragazului
 
Aragazul se holbează.
Aragazul marca Argus cu toate cele patru ochiuri holbate
spre curioasa mișcare tremurată
a umbrelor pe tavan.
 
Cu cele patru ochiuri holbate albăstriu
aragazul face ceva căldură în apartament
ca mici aureole boreale uni- sau bicolore.
 
La cald, mai poți gândi ceva, mai poți întreba
cu ochii spre curiosul tremur în teatrul umbrelor pe tavan
spectacol care nu ar fi oare dovada că lumina gândește
că ele, umbrele, sunt ideile ei
dar și sentimentele cu care dragostea
sau filosofia existențială îți înflăcărează inima
ce poate că vede și ea conform intensitatea
mișcarea
sau nemișcare
umbrei tale?...
 
 

duminică, 13 iunie 2021

CÂND AU NĂVĂLIT CĂLĂII...





LISTA BASARABEANĂ

 

1. Șocul întâlnirii cu „eliberatorii”

 

Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare și cu braț întins...

                                                                              Deuteronom, 5/15

 

Era tânără. Doamnă sadea, alias boieroaică ce moștenea o anume avere, zeci de hectare de pământ prin părțile Sorocii, în satul Țepilova din comuna Ocolina. Tânără și frumoasă, după cum o înfățișează fotografiile de epocă. După cum și-o amintesc cei care, la sfârșitul anilor ’30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenți. Spre exemplu, profesorul universitar chișinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape îndoială că viața acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la locul în care am trăit o perioadă și eu, pot să vă asigur că, încă din tinerețe, ea a fost o celebritate a orașului Soroca. Orășenii mai în vârstă mi-au descris escapadele ei în oraș: apărea călare pe un cal mândru, cu pușca pe umăr, cu revolver la șold, iar la șa avea legați 3-4 iepuri și tot atâtea rațe împușcate, pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.
           Țăranii se mirau – cum o domnișoară, fiică de boieri, mergea desculță în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbații. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În același timp, cunoștea literatura, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreiește și țigănește – limbi necesare în orașul nostru”.

Ce portret! De tânără. Și boieroaică. Și frumoasă! Cutezătoare. Chiar și în acel 28 iunie 1940 rămânând să aștepte hoardele roșii. Și, poate, nu doar din cutezanță, ci și din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a rușilor ce aveau să treacă Nistrul.

De a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Și așa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluenți de prin mai multe seminții – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei țintați cu stele roșii? Și de ce? Deci, și-a zis să rămână.

Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, fata mamei, să plecăm și noi peste Prut, că nu se știe cum o să iasă întâlnirea asta cu «ai noștri»”.

Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-și mama ce-și rânduia căruța în lungul convoi al celor care fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.

Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), hotărăște să rămână. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, își amintește că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio București transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenții asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componența generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceașca până la gură. Mâna a început să-i tremure și ceașca reveni, zângănitor, pe farfurioară.

– Cum așa? Ce va fi cu noi?

Acum mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea, nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi întâmplat ceva asemănător în Țările Baltice, ca și cum noi nu ne-am fi putut da seama ce va ieși din toate astea!...”

Iar dimineața, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Inițial, tânăra boieroaică se gândise că mașinile ar fi românești, fără să știe că, noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră tancurile și blindatele armatei roșii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici cea mai mică închipuire că în viața noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă și că totul ce era obișnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia orizontului!”

Astfel că prin satul ei, Țepilova, treceau mașini murdare, tanchete, unele dintre care rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se conturau în praful drumului, oșteni pătați cu negru reparau ceva. Una dintre mașini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva negru și flăcăuanii satului, ghiontindu-se între ei, chicoteau și ironizau:

– Ca oița: unde s-a oprit, acolo a și lăsat băltoaca...

– Ce-i asta, bravilor? Abia ați trecut granița – și dă-i cu reparația?

La care mecanicul face printre dinți:

– A treia lună suntem în marș...

După podețul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o mașină răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.

Pe marginea drumului stătea un oștean posomorât cu arma în bandulieră.

– Cum s-a întâmplat? l-am întrebat eu.

– Niște munți ca aiștia! Parcă frânele pot rezista?

M-am mirat: ce fel de munți? Ia, o mică pantă!”

De aici, din dimineața lui 28 iunie blestematul, și pornește șocul întâlnirii „cu noii noștri stăpâni” care, imediat, se înfățișează în curtea casei și pretind fân pentru cai. „Eu sunt uimită. Și cam dezamăgită. (Însă urmau să mă aștepte ani mulți doldora de uimire și dezamăgire...).”

Dar, odată ce noua putere cere fân, boieroaica hai să o ajute, astfel că saltă pe iapa Svastica, „numită astfel nicidecum în onoarea lui Hitler, ci pentru că pur și simplu pata albă din fruntea ei aducea a svastică”. Tânăra o ia în galop spre aria de unde însoțitorii săi, bravii oșteni roșii pe caii lor, trebuiau să ia fânul. Numai că, la un moment dat, amazoana soroceană își dă seama că i-a pierdut undeva în urmă pe cei veniți cu rechiziția. Aceștia erau trei – un veterinar, politrucul și un plutonier care – să vezi! – descălecaseră și își duceau caii de dârlogi. Asta-i bună! își spune în sinea sa Eufrosinia, scriind în memorii: „Îmi amintesc de mașina frâna căreia nu a rezistat pe fleacul cela de pantă. Mai târziu, deja toamna, am văzut cum un soldat, fără să vrea, își luă avânt de la sinagogă în jos pe o cărare ce ducea din Orașul de Sus în Orașul Vechi al Sorocii. El nu se putea opri și alerga, repetând speriat:

– Uite și țara asta Basarabia!

Se dovedise că toți aceștia erau veniți de prin părțile Poltavei. Locurile lor sunt de șes, iar dealurile noastre le par munți”.

Acolo, la fân, politrucul îi vorbește despre infailibilitatea partidului care – Doamne, ferește! – nu poate greși nici cât e negru sub unghie. Însă, pe cât de cutezătoare, pe atât de naivă, boieroaica întreabă cum de s-a întâmplat ca în partidul „fără cusur”  să fi nimerit atâția „păcătoși”, ca Tuhacevski, Uborevici, Iakir – „o legiune întreagă”, importanți comandanți de oști  sau oameni de stat care, se știe, fuseseră executați. Adică, domn-tovarăș politruc, cam în ce ar consta criteriile infailibilității partinice? „Politrucul lăuda colectivizarea (pe cea benevolă, nu alta); eu mă întreb cum s-ar traduce în rusește «benevolă» și prin ce s-ar explica foametea din 1933... Dat fiind că puteam să admit posibilitatea foametei doar pe o insulă nelocuită, stearpă, după vreun naufragiu, și nu în țara cu cele mai mănoase pământuri”. Ba chiar tânăra Eufrosinia Kersnovskaia se interesează care e organismul social sau de stat ce controlează faptele lui Stalin și cum ar putea poporul să-i limiteze acestuia puterea, pentru a nu se ajunge la autocrație. Însă prin răspunsurile sale politrucul o dezamăgește.

Așadar, nu e nimic de mirare că: „chiar din primele zile de ocupație sovietică (se obișnuiește a spune – «eliberarea de sub stăpânirea boierilor și capitaliștilor», dar de ce să nu le spunem lucrurilor pe nume, pentru că doar hoțul nu spune «eu am furat», ci zice «eu am împrumutat»), la mine au început să vină, rând pe rând, oamenii satului, întrebând:

– Duducă, ce se va întâmpla? Ce ne așteaptă?

Eu însă eram optimistă... sau vroiam să mă conving pe mine însămi de așa ceva, deoarece este cu mult mai ușor să-l înșeli pe cel care dorește să fie înșelat!”

 

sâmbătă, 12 iunie 2021

ALEJANDRA PIZARNIK - DESTIN TRAGIC DE TÂNĂRĂ POETĂ (Eseu)

 


Fiica mai mică a unei familii de evrei din Rovno (azi Belarus), ce a emigrat din Polonia în Argentina (1934). Născută Flora Pizarnik Bromiker (1936). Tatăl s-a acomodat destul de repede în noul mediu, sporind cu succes bunăstarea familie destul de bine situate pe scara socială. De fapt numele le era Požarnik (Pompierul), însă, în noul mediu lingvistic părea dificil de rostit, încât a fost reformulat în: Pizarnik.
Printre veniturile familiei erau și cele din comercializarea mărfurilor din Europa, trimise de rudele care, din nenorocire, aproape toate – atât pe linie paternă, cât și maternă – au căzut jertfă națiștilor. După ce află de tragedie, Alejadra începe să se gângăvească, e chinuită de insomnie (Cineva a plâns fără măsură/ extinzând zorii./ Cineva a înjunghiat perna/ căutând imposibilul/ loc de odihnă), coșmaruri, astm, fiind diagnosticată cu nevroză. Tema morții avea să devină una frecventă în versurile sale de viitor: În ecoul morților mele/ mai există încă spaima./ Ție ți-e cunoscută spaima?/ Știu că spaima se teme când îmi rostesc numele./ Spaima/ spaima cu pălărie neagră/ îmi ascunde-n sânge șobolani/ sau spaima cu buzele moarte/ îmi bea dorințele toate./ Așa e. În ecoul morților mele/ mai există spaimă”; „timpului îi este frică/ frica are timp/ frica/ se plimbă prin sângele meu/ mănâncă cele mai bune fructe ale mele/ devastează zidul meu lamentabil/ distruge distrugerile/ numai distrugere/ și frică/ nespus de frică/ frică”. Și totuși, ar fi de remarcat și vraja cu care, peste ani, o mai învăluia copilăria cu toate ale ei, precum în acest poem tandru: „Din copilărie nu știu decât/ o teamă luminoasă/ și o mână care mă trage/ de cealaltă parte a mea. // Copilăria și parfumul ei/ de pasăre alintată”.
        În eseul La escritura invisible: el discurso autobiográfico en Alejandra Pizarnik (Scriitura invizibilă: discurs autobiografic despre Alejandra Pizarnik) Patricia Venti relevă faptul că sentimentul înstrăinării e unul atât de suprafață, cât și unul subtextual: „...alteritatea semit/argentiniană a făcut-o străină, personaj fără loc în societate, cu șanse mici de a se dizolva în masa amorfă și atomizată a unei comunități”. Posibil, o altă cvasi-alternativă a lui a se dizolva ar fi a se încadra; a se manifesta, a fi vizibilă, apreciată ca personalitate dăruită cu energii creatoare, subtilitate și abilitate spirituală, cu motricitate intelectuală neordinară.
Înstrăinarea și dorința de dragoste, apropiere, solidaritate, înțelegere. Iar când acestea nu vin din exterior, poeta notează în Jurnal: „...uneori nu sunt foarte rea cu mine; uneori, în mijlocul nenorocirii și serii, îmi spun mie însămi cuvinte duioase și calde, cu o delicatețe ce mă face să plâng, pentru că ele sunt cele pe care nu mi le va spune nimeni altcineva din cei care nu mi le-au spus niciodată, nici măcar atunci când încăpeam în palma unei singure mâini”.

joi, 10 iunie 2021

DIN POEMELE UNUI MARE SCRIITOR PENTRU COPII, ȘI NU NUMAI...


 

Maurice CARÊME

(1899 – 1978)

 

Unul din cei mai importanți poeți belgieni de limbă franceză. Copilăria și-o petrece la Wavre. Începe să scrie de la vârsta de 15 ani. Din 1918 a fost învățător de lucru manual. După perioada futuristă (1928-1932), revine la poezia simplă, destinată tinerilor și copiilor. În anul 1937 se instalează în orașul Anderlecht, unde și-a trăit viața și și-a creat opera de maturitate. După anul 1943 se consacră totalmente literaturii. În anul 1972, la Paris, e declarat „principe al poeților”. Distins cu importante premii naționale și internaționale, inclusiv Premiul Academiei Franceze (1949). Creația sa, în bună parte pentru copii, este tradusă în peste 1000 de limbi. Dintre cărțile sale de poeme amintim: „Hôtel bourgeois (1926), „Chansons pour Caprine” (1930), „Reflets d’hélices” (1932), „Femme” (1946), „La Maison blanche” (1949), „La Voix du silence” (1951), „Images perdues” (1954), „Pigeon vole” (1958), „La Flûte au verger” (1960), „La Bien-aimée” (1965).   


 

 
Mamei
 
Oare voi putea să-ți mulțumesc din plin           
Pentru că m-ai adus pe lume,
Dându-mi
Atâția arbori de iubit,
Atâtea păsări de cules,
Atâtea stele de desfoiat,
Atâtea cuvinte de cântat,
Atâtea fete de ascultat,
Să strâng atâtea mâini de bărbați,
Tu, care mi-ai dat și sufletul unui prichindel care
Nu-i cere existenței decât
O mică boare de vânt
Ce i-ar înălța zmeul de hârtie.
 
 
Verdele
 
Am să vorbesc despre verdele fraged,
De verdele ce zboară prin arbori.
Am să vorbesc despre venele verzi
Ale tinerelor de sub pomii rotați.
Despre vânt voi vorbi,
Despre al verdelui smarald
De la a dimineții lizieră.
De verdele pe care-l iubesc voi vorbi,
Verde ardent
Din sărutări răspândite prin câmp,
Verde ce mă reîntoarce-n copilărie,
Traversându-mi mereu primăverile
Ca un cânt, ca un gând.
 
 
Rugă
 
O, Fecioară Maria! Mamă a lui Hristos!
Păzește-i pe tata și pe mama,
Pe mine păzește-mă,
Să fiu deștept și sănătos.
Păzește pisicuțul meu prichindel
Și fă ca el să prindă vreun șoricel
Sau câțiva pești
Pe care nu-i păzești!
 
 
Toamna
 
În luminoasa grădină
Toamna cântă la mandolină.
 
Ce fericite-s frunzele aurii!
Iată-le, iată-le valsând
La braț cu vântul ce le poartă
Între cer și pământ.
 
Se spune că frunzele ar fi moarte.
Însă lumea nu crede, zicând:
Nu, nu se poate.
 
Toamna în luminoasa grădină.