Paul VALÉRY (1871 – 1945)

 Paul VALÉRY  (1871 – 1945)                                                         

          Poeme în traducerea lui Leo BUTNARU

 

S-a născut în Sète. După absolvirea liceului, în 1889 se înscrie la facultatea de drept din Montpellier. În același an publică primele versuri de nuanță simbolist (în  „Revue maritime de Marseille”). În 1892 se stabilește la Paris, frecventând cercul poeților grupați în jurul lui Stéphane Mallarmé, face cunoștință cu André Gide, se împrietenește cu pictorul Edgar Degas.

Poemele din perioada 1889-1898, afine creației lui Mallarmé și celei a lui Verlaine, le va publicate mai târziu („Album de vers anciens”, 1921).

Din 1892 ține caiete cu note, ce aveau să fie publicate după moartea sa în 29 de volume („Cahiers”, 1957-1961), inserând reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică diversă, amplă, de la structuri fizico-matematice la comentarii despre viața intimă, emoțiilor resimțite în timpul creației, proceselor de conștiință sau viselor.

În anii 1894-1900 este redactor cultural la ministerul de război, apoi, până în 1922, – secretarul lui Édouard Lebey, directorul agenției de informații „Havas”. Curând ajunge un fel de „poet oficial” al Franței, din 1924 fiind președintele „Pen Clubului”, iar în anul următor fiind membru al Academiei Franceze”. Din 1937 deține catedra de poezie la „Collège de France”. În cel de-al doilea război mondial refuză să colaboreze cu autoritățile de ocupație germane, fiind suspendat din funcția de administrator al centrului universitar din Nisa.

Principalele sale cărți de poeme: „La jeune parque” (1917), „Album des vers anciens” (1920), „Le cimetière marin” (1920), „Charmes” (1922).

 

Rodii

 

Rodii mari întredeschise

De excesul semințelor,

Eu cred că văd frunți distinse                                  

În raza desfacerii lor.

 

Soarelui cășunându-i chin,

Rodii în două crăpate,

Aveți orgoliu cât șapte

Să sfărmați pereți de rubin.

 

Iar dacă uscata scoarță

Presată de mare forță

Erupe-n salba mustului

 

Raza din astă ruptură

Trezi visul sufletului

Cu zvelta-i arhitectură.

 

 

Insinuant

 

O, curbă, și tu, meandru,

A minciunii ascunzătoare,

Există meșteșug mai tandru

Decât această lentoare?

 

Eu știu încotro țin cale,

Să te duc acolo râvnesc.

Neșansa viețuirii tale

Nu cumva să o sporesc.

 

Deși zâmbind, se pare

Cu mândrie ce radiază,

Atâta libertate oare

Nu te dezorientează?

 

O, curbă, și tu, meandru,

A minciunii ascunzătoare.

Să aud cuvântul tandru

Aștept în continuare.

 

 

Moarta falsă

 

Umil, tandru, pe mormânt fermecător

      Cu insensibil monument

Cu umbre, pustiu, amor risipitor

       Formează-al grației chip somnolent,

Căci eu mor, mor, peste tine cad absent,

 

Însă abia căzut pe sumbrul mormânt

A cărui criptă fierbinte mă cheamă departe,

În aparenta moarte viața revine,

Tremură, deschide ochii, sare să rupă

Și mă sfâșie cu o altă moarte

                   Decât viața mai scumpă.

 

Interior

 

Sclava cu ochi migdalați plini de lanțuri fine

Îmi schimbă apa florilor și-n ghețuri vecine

Se-afundă, apoi pe pat tainic mâinile-și pune,

Închizând o femeie între zidăriile bătrâne

Care în reveria mea ce e numai decență

Îmi trece prin priviri, păstrându-le absența,

Cum ar trece prin sticlă soarele, înaltul,

Și rațiunea pură, reglându-și aparatul.

ÎN CEL MAI BUN CAZ

 

Leo Butnaru                                                                                            Cosmograme

 

Datorii
 
                        Epictet – sclav eliberat, mare filozof stoic.
 
Totul jertfit generozității întru despovărare. Mijlocul de aur între nimic de prisos și perfecta lipsă de datorii.
Nimic ce te-ar sătura până în gât, nimic ce ar fi până peste cap, – starea ideală de a nu plăti, de a nu împrumuta jertfa ca stare de faliment, despovărător de tine, cel abundent, de ei cei mulți.
Deja se conturează o anume simetrie. Toate contractele – ferfenițite, zburându-și fulgii împovărați de oarecare cuvinte, cifre, jurăminte, asigurări – prăsilă birocratică. Râvnește casta, și nicidecum casa, altor despovărați și a cugetătorilor stoici puțin ironici, cărora frunzele toamnei nu li se mai arată drept valută forte.
Listele sunt închise, ușile – deschise. Ce surprize ar mai putea urma? – iată întrebarea care, din păcate, domnule Epictet, redeschide vechile capitole ale stoicismului, punând acuta problemă a unei neoeliberări din sclavie, ca iminentă datorie a dependenței de ceva sau de toate ale lumii, după care stoicul își scrie, anticipat, epitaful:
Mi-am întors absolut toate datoriile. Inclusiv viața.
Pentru ca, peste veacuri în șir lung, cinicul postmodern(ist) sau minimalist să scrie graffitti pe piatra tombală a stoicismului în general:
„Plătește-ți datoriile. Chiar și pe cele pe care nu le ai. Nu costă nimic”.
„Întoarce-ți datoriile. De nu le ai, întoarce-le spatele”.
Ba chiar, cinicul, crezând că e puțin să lase doar un graffitti în urma sa, s-ar putea să le treacă pe astea în vreo revistă ce apare din nu se știe ce datorie (față de națiune? Față de lume?...) pe datorii.
 
În lupta pentru Patrie......
 
...deja experimentat – cum s-ar spune – dar ce neimportant totuși față de tine însuți cel de altădat’ (aproape ca în romanț, nu?), neofit rătăcit prin vechi confuzii provincial-metafizice, suferind de ceva pesimism, probabil nefondat, visându-te un fel de Rimbaud (nu Napoleon) cel Mare și des pomenit de supra- și sub-realiștii supuși dicteului auto(șah)mat, ce face ca insul să se întrebe asupra sensului vieții personale, nonsensului istoriei universale și să nu fie ridicol ca veteranul (sau Unchiul Vania) vanitos, ce jinduiește asigurări pe viață și supraviețuire aici, într-o patrie ne-repatriată care, nu este exclus, o fi având și ea un Munte al Măslinilor, dar, din păcate (făcute și neispășite încă?), nu și o Evanghelie vindecătoare de absurditate...
Auzi?...
...nu, nu aude nefericitul ce-și trăiește zâmbetul și ingenua prostrație aici / acolo în patria ne-repatriată, între Prut și Nistru, unde, nu o dată s-a întâmplat, cazuri foarte grave, dar de necondamnat: când stindardul patriei a fost sfâșiat! – fâșiile sfâșiate fiind necesare pentru pansamentul celor răniți aproape mortal în lupta pentru patrie....
 
Despre SOSrealism
 
După revoluția – nu obligatoriu de catifea – post-postmodernistă (de)căzută în minimalism, intru pe la morga literaturii, să caut trupșoarele ucise ale poemelor „clasice”, pe care le învățasem la școală, la universitate... – Nu că aș desfășura un program (Doamne ferește, un... pogrom!) de varietăți, ci, pur și simplu, fiindcă uneori scriu și câte vreun articol despre SOSrealism (un fel de sos retoric picant pe jos), se întâmplă să am nevoie de citate, în care orga rimează cu morga.
Iar la zid de morgă ce rimează cu orgă prind a te bate fel de fel de gânduri, printre care și ideea că ceea ce nu-i ajunge aurului ca să devină aramă de orgă este catastrofala lui lipsă de armonie.
Uneori, ce frumos sună în tuburile orgii orgia trâmbițelor judecății de apoi! – îți spui la zidul de morgă, pe care cinicii au lăsat un: „Sculați voi, oropsiți ai sorții!” Apoi unul și mai și: „Accesul persoanelor neautorizate strict interzis!”.
Iar viața continuă: diminețile, serile, pe trotuarul din lungul grilajului ce îngrădește morga, părinții își duc de mânuță copiii la grădiniță. Iar un tânăr tătic, asistent la catedra de filosofie, unde face către soție:
– Este înșelătoare părerea că în morga zăvorâtă nu se întâmplă nimic...
 
 
În cel mai bun caz
 
Pe când unul părăsea studiile, pentru ca – zicea el optimist – să se dedice totalmente acaparantei literaturi, un altul abandona literatura, pentru a se consacra filosofiei, în ambele situații fiind vorba de doi eșuați care, în cel mai bun caz, nu ar putea ajunge decât doctor honoris causa.
Mai e de spus că cel care abandonase literatura făcu o alegere corectă, înțelegând esențialul din ce i se răspunsese la Poșta literară, la care de regulă sunt utilizate, deopotrivă, două modele de răspuns-standard: „Reveniți” și „Reveniți-vă”. El spunându-și că nu există vreo cale specială, care să ducă spre literatură, literatura fiind ea (însăși) calea spre filosofie. Chiar dacă cineva îi spuse direct: „Domnule, în filosofie dumneata ești un nu ești”. Însă lui continua să i se pară, interior orbește, că ar fi totuși filosof get beget, încă din pampers și alte benefice modernizări ale pelincii în totala indiferență a Cosmosului.
 
Pe bolovanul lui Sisif
 
...dacă cineva nu vrea să lucreze, acela...
(Epistola a doua către Tesaloniceni, 3/10).
 
Pe bolovanul lui Sisif e scris ceva, dar se vede vag, fragmentat, greu de deslușit, pentru că bolovanul se rotește.
Amice, pândește momentul în care bietul Sisif, pe-o clipă-două, își mai trage sufletul, se odihnește, și, pe uriașa lui stâncă a supliciului, citește:
– Cine nu muncește nu mănâncă.
Iar de clipa se mai prelungește, cine știe, în concordanță cu apucăturile timpurilor noastre, poate reușești și tu să pulverizezi pe acea stâncă cine știe ce graffitti.

DRAGOSTEA CELOR TREI ȘI MAI MULTE PORTOCALE / Poeme

 

Leo BUTNARU

 

Iluzii lirice

Parcă otomanii din zile curente
aruncă dards-uri peste
prelunga Dardanele
oblic – spre Maroc
cum ar veni – în stânga
sau în curmeziș
diagonal, pe dreapta
spre nevecine țărmuri spaniole...
 
...Însă după ce se mai ridică ceața
se vede clar că-au fost doar lirice iluzii
și nu e cazul să dârdâim de frică –
nici pomină de vreun casus belli
căci dards-urile-n zbor peste Dardanele
nu sunt decât stoluri călătoare
de, admitem, lăstuni, sticleți
sau rândunele.
 
 
Așa ceva
 
Copil
în nopțile de vară se întâmpla
să mă gătesc de somn pe prispa casei.
Iar uneori nopțile erau atât de senine
erau atât de clare
încât aievea
sau, poate, doar în imaginația mea
de creștin prichindel mers la biserică
se părea că sus, sus
departe, stră-
departe se zărește cum licărește abia-abia
fulgurația ușor agitată a
nimbului vreunui înger.
Așa ceva.
 
Sau poate că acel licărit vag
ce vălurea ușor
abia-abia
hăt în culme de nadir
ar fi fost pur și simplu un fir
desprins întâmplător
din poala
Sfântului Patrafir
al Lui Dumnezeu.
Așa ceva.
 
 

INDEPENDENȚA XXX

 

Leo Butnaru

Elegie de telefonată la 112 

1. După 30 de ani de la proclamarea independenței, despre Republica Moldova se poate spune mai ales, ca o primă impresie copleșitoare, că a eșuat în sărăcie, corupție, exod, dezmăț politicianist... De ce au ratat (dacă au ratat) moldovenii examenul independenței? Ce și-au dorit de fapt moldovenii? Își doresc astăzi altceva decât au obținut până acum?

2. Ar fi putut scriitorii, intelectualii să facă mai mult, în aceste trei decenii, pentru dobândirea unei libertăți reale a Basarabiei?  

Contrafort

Trei decenii la rând, pe aici au fost scrise și difuzate cele mai lungi și confuze minciuni – așa-zisele programe politice a celor care au acces la guvernare sau au tot fost în opoziție ca... lipsa de poziție, acesta soldându-se cu trădarea pe față a intereselor naționale de către unii lideri împelițați care, ca ieri-alaltăieri, se dădeau drept patrioți nevoie mare. Astfel că azi, de se întâmplă să auzi pe vreun politician chișinăuian începându-și sau încheindu-și (inclusiv mandatul) cu: „Am onoarea să...” – te umflă râsu`-plânsu`.
        În cei 30 de ani, s-au „format” și au ieșit să facă trotuarul mai multe prostituate politice de extracție neocomunistă, neonomenclaturistă. Unora din ele, colaboraționiste, le sunt cunoscuți și peștii (din Patriarșie Prudî, ca să ne amintim de celebrul roman cu Behemotul). Încât te gândești că pentru ăștia, din păcate și pentru mulți alde ei, ar fi necesare sanatorii speciale, sau poate chiar ospicii de reabilitare, în care unii ar fi posibil să aibă șansa de a redeveni oameni. Iar vreunul chiar să se călugărească întru pocăire și zdravănă spălare de păcate.
        La Chișinău, Comrat, Bălți sau Tiraspol e ca și imposibil a se privi adevărul politic în față: el face mereu fețe-fețe. Dar fără a roși, fără a se rușina, ci mințind în continuare. Iar cenzorii partinici de altădată, de execrabilă extracție kagebist-comunistă, mai se laudă că de la ei a pornit „corectitudinea în politică” chișinăuiană. Oarecum, într-o anumită măsură par să aibă dreptate, atare corectitudine semănând trecutului lor. Adică, așa-numita lor corectitudine în politică e de fapt corcitudine. (Da, de la corcitură și melanj destul de dezagreabil.)
        Pe aici politica la zi e cam proastă ca noaptea. Pentru că – belea pe capul pruto-nistrenilor! – sunt proști-zbierători mai mulți așa-ziși deputați și acoliți ai lor, ziariști de doi bani sau cei autodeclarați comentatori politici care, de fapt, nu sunt decât impostori și, în dependență la ce posturi TV apar, înțelegi în solda cui se află. (Ferice de cei săraci cu duhul, dar care nu s-au făcut „comentatori” politici made in Moldova!) E drept, unii sug de la mai multe oi. Sau mai mulți berbeci. Părând a servi, comasat din alte partidulețe, partidul politic de jur-împrejur „Girueta”. Când îi auzi pe unii din ăștia și pe cei care „îi alăptează” ce enormități scuipă de la ecran, îți vine să telefonezi la 112...
        Drept intermezzo, ar trebui să spunem o vorbă, două și despre continuarea apariției partidulețelor ca ciupercile după ploaie. Însă pe aici mai toate „formațiunile politice noi” se nasc gata-gunoi. Am remarcat că una din astea, la scrutinul din 11 iulie, a acumulat tocmai... 15 voturi! Tot aici ar fi să ne amintim că, după fiece scrutin, un partid, două este scos din joc cu... picioarele înainte. De data aceasta, la 11 iulie, a fost cazul PD-ului. Însă e loc și pentru mai bine!  Amin, prohoditele nu mai revin, asemeni suratelor sau verișoarelor lor ce au trecut ofticos, toxic prin trista noastră realitate. Credeți că nu știu asta și „jurnaliștii independenți” aciuați pe la TV-uri de partid? Unii dintre ei, ca și anumiți inși de la Consiliul Audiovizualului,  sunt pur și simplu lustragii-lingăi ce dau cu peria peste încălțămintea politicienilor care îi plătesc. Iar cel mai grav neajuns al unor atari „comentatori și jurnaliști”, dar mai ales ai celor pe care dânșii îi consideră lideri, cică... politici, pare a fi chiar deplina-le inexistență și... independență. În întreaga asta harababură mai întâmplându-se că se implică și... mitropolitica și mitropoliticul Moldovei, cu purtători de sutane inculți și agresivi, protestatari în vântul pustiei, care până astăzi mai par a fi înregimentați, proslăvind comunismul în slujbele lor (la împăratul roșu). Din păcate, predicile și poalele sutanelor sunt fâlfâite de vânturile ce bat dinspre Volga...
Dacă detectorul de minciuni îl conectați la televizor, când  sunt transmise dezbateri politice, el arde îndată! Dar ai zice, parcă: Doamne, ce minunată invenție telecomanda! – Apeși un infim buton și – gata! Scapi de atâția „comentatori politici” tâmpiți, de atâția parlamentari analfabeți, proști, de atâtea curviștine din talk-show-uri partinice ce aduc a sex-shop. Numai că nu se poate să scapi doar cu atât, odată ce necinstea, minciuna, dezonoare e ca și generalizată nu doar printre politicieni, ci și în justiție, printre procurori, judecători, avocați (ai diavolului, unii)! În atari domenii, devenite mai că oculte, o mână spală pe alta, deoarece politica și justiția sunt îndeletniciri murdare sui generis.
         Cum să compari tu coșul minim de consum al bietului om... alegător cu troaca maximă de consum a deputaților-acționari prin lanțuri de firme și offshore?! Când vezi ce grași, îmbuibați, cefoși, bolfoși și nesimțiți sunt unii „imuni”, nu mai crezi că politica e o chestie subțire. (Într-un moment de năduf, chiar m-am gândit că, dacă pentru furt, delapidări, hoții ziua în amiaza mare s-ar tăia mâinile, la vot mulți deputați ar ridica... picioarele. Pentru că, asta e, pe aici se întâmplă ca gloata să mai voteze vreun hoț notoriu, chiar ajuns cap de partid...) Pentru astfel de „aleși” în parlament anatomia se rezumă la ciolan! Iar că „slugile poporului” nu sunt subțiri la obraz se vede cu ochiul liber. Însă, pe vechi (sperăm că deja până mai ieri), în pofida promisiunilor pe care le tot fac politicienii grijulii nevoie mare (unii deja fugari, hoți în... fărădelege! după ce au mințit și au furat ca hoți în lege!), poporul-alegător supraviețuiește eroic! (Sau, pe de altă parte, mă întorc și zic: printre politicieni, când le merge ceva mai rău, când le merge chiar foarte bine, se creează impresia că bietul adevăr umblă cu coada între vine... Ah, adevărul ce mult seamănă cu poporul!...)
În fine, mens sana in corpore sano nu se referă și la politicieni, despre care poate că și tu, și el, și ei nu ați vrea să spuneți nimic de rău, numai că este imposibil să tăceți viața întreagă!
Dar oare ar exista semne spre bine? Până pe 11 iulie 2021 îmi ziceam cu amară ironie că, de fiecare dată când se votează cum se votează în RM, reieșea că s-a făcut și se face cea mai multă politică pe cap lipsă de locuitor. Însă rezultatele electorale din această vară toridă într-o anumită măsură par a ne încuraja o așchie de optimism.
        Da, ați întrebat și de scriitori... Mai toate guvernele ce s-au perindat cu dezonoare la Chișinău și unii președinți (inclusiv de parlament, aserviți, acoliți ai Moscovei sau profitori ai Laundromatului), în genere politicienii mereu mărunți făcând-o pe oamenii culți (alții nici atâta nu sunt în stare să facă! – îi trădează mutrele), au considerat că literatura dăunează grav sănătății… politice (și partidului lor pro domo sua sau, mai rău, pro-moscova). În sinea lor, guvernanții „noștri” își spuneau că politica nu ar fi și ea o artă, cum o numesc unii. Pentru ei politica rămânând a fi o armă. Inclusiv armă contra artei, culturii, literaturii, scriitorilor, oamenilor onești de creație... Să sperăm că formele verbelor triste și sceptice de până aici sunt deja la trecut...

O PROBLEMĂ CA ȘI... CASATĂ

 

Chiar dacă, în zilele noastre, mulți autori de versuri (mult mai puțini din ei – și de poezie) nu mai pun niciun semn de punctuație, unii renunțând până și la punctul din final de fraze sau de text integral, situația „în domeniu” nu e nici pe departe clară, discuțiile rămânând neîncheiate și, din vreme în vreme, reluate, continuate. Dacă în 1912 Guillaume Apollinaire „anulase” aproape completamente semnele de punctuație dintr-o carte a sa, peste 54 de ani, în 1966, un concetățean de-al său, celebru și el, Hervé Bazin, considera că semnele de punctuație utilizate de gramatica franceză sunt insuficiente, propunând unele noi, printre care semnele ironiei, dragostei, convingerii, semnul de autoritate, de îndoială, de certitudine... Iată cum arată ele:

Dar să revenim la revoluționarul gramatician, genialul poet Guillaume Apollinaire care, în vara anului 1912, se află în stadiul organi­zării/regizării unui nou volum de poeme, căruia, inițial, îi spune Eau de vie (Rachiu),  dar, în fine, îl botează „Alcooluri”. Deci, pe atunci, ajungând la tipografie, autorul modifică, parcă, tonalitățile prozodiei sale, căreia îi dădu o corectură de cotitură (!), reținută de memoria poeziei dintotdeauna dintr-un motiv cu totul special: luând șpalturile din redacția Mercure de France, unde era preconizată apariția volumului, Apollinaire pur și simplu își... văduvește versurile de semnele de punctuație, pe care le exclude cu desăvârșire, cerându-le editorilor să-i respecte dorința. N-a fost deloc ușor: după lungi și înflăcărate discuții, cei din redacție au cedat cu greu.

UN FOST VECIN - IMPORTANT POET FRANCEZ: ALAIN BOSQUET

 

UN FOST VECIN - IMPORTANT POET FRANCEZ 

Din poezia lumii 

Alain BOSQUET

(1919 – 1998) 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 

S-a născut la Odessa. Numele civil – Anatole Bisk. Familia a emigrat în Belgia, unde viitorul poet face studii la Universitatea Liberă din Bruxelles, apoi la Sorbona. Mobilizat în anul 1940, trece, succesiv, prin armatele belgiană, americană și franceză. E printre redactorii ziarului „Vocea Franței”, la New York, editat de comandamentul generalului Charles de Gaulle. În 1944, împreună cu americanii, debarcă în Normandia. În perioada 1958-1960 este profesor de literatură franceză în SUA și de literatură americană la Lyon. Fiind un scriitor prolific, publică volumele „Limbă moartă”, „Confesiunea mexicană”, „O mamă rusoaică”, „Copilul care ai fost”, „Nici război, nici pace”, „Sărbătoarea crâncenă”, „Meseria de prizonier” și trei romane apărute în volumul „Singurătăți”. În 1980 este naturalizat francez. Devine membru al Academiei regale de limbă și literatură din Belgia (1986). Din bibliografia sa poetică reținem: Imagini impardonabile (1942), Viață clandestină (1945), Memoria planetei mele (1948), O rază uitată (1955), Notițe pentru dragoste (1972), Căpitanul absurdului (1991), Eu nu sunt un poet de apă dulce (1996).
 
Chirurgie
 
Acum e timpul intervenției chirurgicale.

Între vezica biliară și plămânii mei,
Am constatat o creștere:
după un somn lung,
știu că sufletul meu a început să crească.
Aș fi recunoscător
de nu mi-l vor amputa.
Iar dumneata îmi spui:
„Inima ți-e prea mare;
în orice moment riscă să se desfacă.
Îi vom reduce volumul”.
Deși sunt profan în domeniu,
am propria părere:
acesta e cel mai bun poem al meu pe care-l umflu,
ezitant, suferind, necruțător.
Deci fii drăguț, nu-l atinge.
Chiar dacă a venit timpul autopsiilor.
 
 
Suflet închis
 
Mângâiere după mângâiere,
frunziș după frunziș,
ce a rămas?
Un râu fricos.
O vară amputată.
Ce ar trebui exprimat?
Un oraș, ai zice vagabond.
Un drum, ai zice ca și dispărut.
Am îndrăzni să concluzionăm?
Realitatea foarte opacă.
Copilul prea mic ca să iubească.
Ce rezon nerezonabil?
Trăim din aceste fragmente.
Respirăm rugină.
Buze aici, buze dincolo.
Suflet întredeschis, suflet închis.
 
 
Apostrof
 
Și viața interioară a muștei,
îți imaginezi, îți imaginezi?
Și suferința de silex,
o cunoști, o cunoști?
Și remușcările cascadei,
te emoționează, te emoționează?
Și visele sângeroase ale rouăi,
ce crezi tu, ce crezi?
Și jurămintele râului,
le vei respecta, le vei respecta?
Și îndoiala, acolo sus, pe culme,
pe care o confunzi cu zăpada,
ai vrea să o combați, să o combați?
Și azurul care își pregătește sinuciderea,
îl vei ajuta, îl vei ajuta?
Nefericirea ta e atât de insignifiantă
pe lângă nenorocirile lor!
 
 
Avertizare
 
Cel ce va tăia cedrul va fi spânzurat de cedru.
Cine va jumuli lebăda va ajunge hrana uliului.
Cine bea apa o va sfârși în mare.
Cine va numi urât azurul cerul îl va zdrobi.
Cine va spune un singur cuvânt va fi preschimbat în cuvânt.
Fii atent la piatră, lalea, muzică, ele te-au ursit.
 

ESEURI LACONICE

 

Leo BUTNARU
 
                                                    Yes-Euri, yes-metafore
 
 
Necazuri cu fericirea
 
    Când încetase deja să mai caute fericirea, mulțumindu-se cu strictul necesar al unei existențe tihnite, îl găsi fericirea pe el!, dovedindu-se că ei se căutau reciproc, însă în epoci diferite, din motive diferite.
Dar asta e: fericirea dădu peste el, curmându-i tihna. Ar putea spune că asta se întâmplă chiar într-un mod barbar de a da peste om și a-i impune o mare abundență în toate pe care el deja nu mai este în stare să o suporte.                           
    În fine, oarecum traumatizat de neașteptata beatitudine, chiar dacă fericirea e oarecum incompatibilă cu înțelepciunea, omului nu i-a rămas decât s-o dea totuși în oarece filosofie, constatând ce prăpastie uriașă se poate căsca între liniștea sufletească și fericire. Unde mai pui că, din nefericire, era imposibil să includă fericirea în testamentul său. Cum, de altfel, aceasta nu se transmite nici prin ereditate...
 
Naveta amânărilor
 
    Trebuie să recunosc că noi, eu și cu alter ego, precum orice altă fire dedublată, uneori suntem cam lăsători unul pe seama celuilalt, eu amânând de pe azi pe mâine, alter ego amânând de pe mâine pe azi.
Alteori chiar încercăm senzația că nu am fi doi, ci trei în unul singur, cel de-al treilea amânând de pe ieri pe mâine, încât se ițește logica senzație că, de fapt, noi am putea fi chiar patru în unul singur, cel de-al patrulea amânând de pe mâine pe ieri.
    Ar mai exista și combinația amânării de pe ieri pe azi, deci și cea inversă – de pe azi pe ieri, încât vă dați seama că mai e nevoie de alți doi alter ego, adunați cu ceilalți patru și sălășluind-amânând în unul singur.
    Așadar, acesta ar fi un mod de navetă a diverselor moduri (sau... șmecherii?) de-a amâna, pentru a stimula – paradoxal! – intensitatea existenței insului răspândit în sine ca o mulțime și tot a-mânând… – ba nu, mânând, mânând! Mânându-se înfiorat, înfrigurat pe sine-multiplul de pe azi pe mâine, de pe mâine pe azi, de pe ieri pe mâine, de pe mâine pe ieri, de pe ieri pe azi, de pe azi pe ieri ca o permanentă accelerație de situații, de împrejurări ce împrejmuiesc, larg, sinele său, mulțimea sa din unul singur. Cu popularea și populația de sine.
Iar când de aici încolo se poate ajunge la popularitatea de sine în sine, intervine Marele Eu Universal, care anulează toate pluralitățile, înglobându-le în Unicul Sine, astfel că tu, el, noi, voi, ei devenim substanță pentru acest Mare Eu Cosmic, parte insignifiantă, s-ar părea, dar intens gânditoare, cât o vâltoare cu miliarde de trestii, însă transcendentă (în caz contrar omenirea ar fi răpusă de marele plictis, de anemia lehametei generalizate).
 
 
A viețui
 
    De cele mai multe ori, diminețile mi-e bine pe suflet, mi-e luminos în mine și sunt – simt cu certitudine – un umanist aproape desăvârșit.
    Seara, deja modificat de întâmplări de peste zi, simt că a rămas destul de puțin din umanismul meu auroral, de unde și posibile vise urâte ce mi se pot întâmpla, din care mai totdeauna mă trezesc cu bucuria că, iată, curând e dimineață și-mi va fi bine pe suflet, va fi luminos în firea mea și eu voi simți cu certitudine că sunt un umanist aproape desăvârșit… Chiar dacă – asta e! – mai este și el încercat de unele puseuri de trândăvie. Așa, ca o spuză de fericire fără motiv. (Am vrut să zic: motivul fiind de fapt pur și simplu faptul de a viețui.) Un fel de stare de parcă stai tu așa, fără griji, în eternitate, în infinit, ca și cum așteptând să(-ți) vină oarece de la sine…
    Poate că chiar această spuză de fericire… de a viețui...