luni, 29 august 2022

POLEMIC CHIAR DESPRE CE SPUNE TITLUL ESEULUI



    Leo Butnaru
 
 
Cu cât se tot repetă că, să vedeți! interesul față de poezie e în permanentă aplatizare, se întâmplă extinderea spațiilor prin care mișună liote de pretinși poeți, aceste întinsuri ale mediocrilor și neaveniților, lipsiților de vocație, grafomanilor lățindu-se non-stop ca un deșert al versificațiilor scălâmbe, întâmplătoare, hip-hop-ice, slam-iste, youtube-iste, emanate aproape fetid de ambiții exagerate și găunoase. Aici sunt cultivate în largul lor rudimentele derizoriului, cel(e) de jos (și de... dos săltat pe podea), care, de cele mai multe ori, sunt un chinuit și chinuitor kitsch sau, cum mai zic tot americanii, trash al versificațiilor. Ba chiar a simplelor tentative de a înjgheba un fel de schelete ale doritelor texte, la care mai niciodată nu se ajunge prin intermediul reducționismului, minimalismului. Astfel că deja nu de azi, de ieri, mulțime de pseudo-autori participă la puzderie de „reci-taluri” (cu adevărat... reci!), unde își prezintă opusurile nu atât în formă de text distinct, din care s-ar putea înțelege, totuși, ceva, cât le interpretează, așa cum pot, uneori destul de inabil până la ridicol, până la maimuțăreală, în chip de performance, pentru unii – un fel de scremete în surdină. Abundă în astfel de isprăvi întru nimic blogurile video ale orișicui (la infinitul oplural). Performance-uri lipsite de orișice atingere de performanță, în care deloc puțini din așa-zișii minimaliști (care, din păcate, în lipsa talentului se înmulțesc) parcă ar face-o pe saltimbancii, aruncând alandala cuvinte, mai mult bâiguind decât rostind/scriind cât de cât explicit ce intenționează să spună. Ehe, cu sute de ani până la excrocheriile lor Montaigne constatase: „Poți face pe prostul în orice domeniu, dar  nu în poezie”. 
În abundența, plodirea recitalurilor și discursurile orale la voia întâmplării și derizoriului, dar oarecât artistice, precum le vor autorii lor, e o derulare arbitrară de limbaj „de jos”, alteori –  versificație cu un redus coeficient de inteligibilitate din cauza predominantului hiper-coeficient de convenționalitate și dibuire din cauza necunoașterii „meseriei”. Sunt texte haotice, de-a dreptul „nedisciplinate”, venind din voluptatea, dar poate din iresponsabilitatea flăcăuanilor și fetișcanelor care pescuiesc tot ce le aud urechile pe stradă, dar mai ales în locuri dosite, de reputație... civică reprobabilă. Totul e cam departe chiar de cele mai disponibile probabilități estetice, valorice. O fi el un limbaj poate că ici-colo ingenios, însă mai mult licențios, de trotuar, amorf, supus simulațiunilor năzuroase în încercarea de a oferi impresia de versuri, fie asta și la extremul grad de amalgam.

vineri, 19 august 2022

DINTRU ÎNCEPUT: PRIMUL POEM, PRIMA CARTE...

 

I. Călătorii în spații reale și în „cosmosul interior”

 
        La timpul debutului, când ai un prim text publicat, nu poți trăi decât o indicibilă stare de entuziasm, de speranță (oarecum... anarhice). De oarece ambiție. Un timp mai lung sau mai scurt. Când încă nu ai un crez estetic, dar simți că îl râvnești, îl cauți cu febrilitate. Mai ales, dacă tu, săteanul, elevul de ieri ești deja în Chișinăul cu grădini publice, cu aleea clasicilor literaturii române (dar toți cu origini... moldave, selectați de băgătorii de seamă! De munteni, transilvăneni – nici pomină!), cu monumentul lui Ștefan cel Mare și legendele... adevărate, ca acte de curaj, întâmplate pe aici, în pașnice depuneri de flori, cărora kagb-iștilor li păreau nemaipomenite agresiuni, subversiuni ideologice și subminări ale puterii. Acestea și altele, în special colecțiile de reviste literare și de cultură românești, pe care le poți citi la biblioteca republicană (zisă „Krupskaia”, „femeia lui Lenin”, cum zic țăranii...), cu cărțile editate în dreapta Prutului, dar și de la biblioteca universității. Deci toate astea dimpreună având benefică influență asupra seriozității și sârguinței tinerilor predispuși la compuneri literare, poeticești sau la orice alte feluri de inspirații artistice ori la simplisime visări juvenile, parcă obligator legate și de dragoste.
        Începe ceva nou pentru viața ta, pentru perspectivele tale încă neștiute, nebănuite, dar dorite de a fi pe cât posibil libere în afirmare pentru tine, cel care încă nu ai cunoscut Dunărea, Delta, vestigiile dacice și romane, atâtea și atâtea locuri minunate din spațiul românesc, însă având șansele de a porni de la Nistru, de la cetățile de pe malul său, de la Răut, Orheiul Vechi etc. spre spații imense care, involuntar-predestinat, aveau să-și infiltreze posibile impulsuri poetice, artistice, în firea și destinul tău de viitor.
        ...Astea se întâmplau nu din voia mea, ci erau rânduite de o ambianță politic-imperială dată, impusă, multiculturală, destul de neliniștită și nervoasă în discreția ei ca și ilegală. Astfel că atenția, curiozitatea, dotarea, inspirația tânărului ce eram „lua în colimator” și posibile teme legate de Siberia, Răsăritul Depărtat (așa se spunea la lecțiile de geografie), tărâmurile baltice sau orientale. Oarecât mă gândeam și la marile fluvii, la depărtatele lacuri din spații euro-asiate, pe unele din care mi s-a întâmplat să le cunosc în călătorii, uneori imprevizibile, relativ timpurii, pornite chiar din primii ani de facultate. Hălăduiri în care (realizam peste anumit timp) mi se deschideau orizonturi tematice, semantice, ideatice și, dacă vreți, particularități stilistice, metaforice. Învățam, studiam ceva „pe viu”, la fața locurilor atât de îndepărtate de Negurenii mei baștină, de Chișinău. Adică, începând de la 18 ani, scriam în jurnalul meu, început în studenție, despre Volga, pe care am plutit cam 400 de kilometri. Văzusem mari orașe pline de istorie antagonistă, în structurile ei, – Kazanul tătărăsc cucerit de ruși și modificat sub multe aspecte, inclusiv etno-demografice. Dar orașul era legat și de destinele marelui poet avangardist Hlebnikov, al lui Lobacevski, cel care a dat geometria neeuclidiană; de destinul lui Șaliapin care, inițial, pentru „lipsa de talent”, nu fusese acceptat în corul parohial. În cimitirul de acolo se afla mormântul fiului în dizgrație al lui Stalin, Vasile (peste ani, rămășițele pământene ale aviatorului au fost reînhumate la Moscova). Văzusem celebra Samara ce trimitea, inevitabil, la creația lui Gorki, creație pe alocuri genială, în altele – doar interesantă.

joi, 28 iulie 2022

DIN POEZIA ROMÂNO-FRANCEZĂ

 


    Din poezia francezo-română

Tristan TZARA

(1896 – 1963)

 

S-a născut la Moinești. Încă de pe băncile liceului, cu binecuvântarea lui Alexandru Macedonschi, publică în revista „Simbolul” împreună cu Marcel Iancu și Ion Vinea. În toamna anului 1915 ajunge la Zürich, alăturându-se grupului de tineri intelectuali ce pun la cale întâlnirile de la „Cabaret Voltaire”, astfel născându-se mișcarea Dada. Cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sunt „Prima aventură cerească a domnului Antipyrine” (1916) și „Douăzeci și cinci de poeme”(1918); a contribuit la elaborarea celor „Șapte manifeste Dada” (1924). În 1919 se stabilește la Paris, angajându-se în mișcări artistice împreună cu André Breton, Philippe Soupault și Louis Aragon, iar în 1929 intră în circuitul mai constructiv, mai aproape de artă al suprarealismului, publicându-și lucrările de maturitate – Omul aproximativ (1931), Vorbind de unul singur (1950), Fața interioară (1953).
 
                                                                                                     În traducerea lui Leo BUTNARU
 
 



Unei moarte
 
tu înaintezi până la capătul nopții
focul se stinge unde se termină răbdarea
chiar și pașii pe cărări neprevăzute
nu mai trezesc magia scopurilor
tăciuni tăciuni
dragostea își amintește
nimic nu ne distrage atenția de la așteptare
pe genunchi stau copii cu plenitudini calde
aș putea oare uita sunetul vocii care
contribuia la răspândirea luminii
dincolo de orice prezență
căpșuni căpșuni
la chemarea buzelor
ca marea reținută
o viață întreagă înlănțuită
și pe nenumăratele piepturi ale valurilor
neîncetatul mormăit al urșilor mângâiați
vise vise
în tăcerea tăciunilor
oare aș putea uita așteptarea împlinită
timpul adunat peste sine însuși
ziua izvorăște din fiece cuvânt rostit
lunga străluminare a duratei cucerite
seve musturi
setea mea ține minte
 
 
Frigul galben
 
noi mergem nori printre eschimoși
înfrumusețând-ne convalescența gândurilor botanice
în amurguri răsucite
gunoi verde vibrant
alb
mi-am aranjat promisiunile ce țin de cofetărie de hotel în magazinul lui
arbori paulovnia definitivi
distanța se derulează glacial retezat ca o îndepărtată diligență ploioasă
adolescent
de undeva răzbat
pieton febril putred
rupt și broderii reparabile
mă gândeam la anumite lucruri foarte scabroase
calendarul autumnal în fiece copac
organul meu amoros e bleu eu sunt mortal domnul bleu-bleu
iar din cadavru se ridică un pământ străin
urcă urcă spre alți astronomi
 
 

joi, 21 iulie 2022

DESPRE LECTURA CĂRȚILOR DE ȘTIINȚĂ

 

Leo Butnaru

Spațiu și... nesațiu


4 mii de semne pentru răspunsul la 3 întrebări (concrete) și zeci de altele (aferente, ca ramificații, lăstăriri ale primelor) ar însemna, după mine, mai puțin decât strictul necesar, ca spațiu și... nesațiu, pentru referințe relativ coerente, explicite. Astfel că voi încerca să mă rezum doar la impactul asupra vieții, creației și, inerent, asupra tăcerii, muțeniei în fața Marelui Mister, cosmic, existențial, despre care încearcă să afle cât mai multe știința, filosofia. Implicit, cu timiditatea omului care conștientizează, ba chiar simte și în subliminalul său, că este infim în infinit. În lung de vârste, am încercat și eu să mă dumiresc în atare probleme, ispite, în universul spunerilor, presupunerilor, viselor, aspiraților, dezamăgirilor, revenirilor etc. Ani la rând am scris pentru revista „Contrafort” cosmograme, un gen „personal” de laconice elaborări eseistice ca modalitate de a extrage idei din complicate, uneori alambicate circuite ale formulărilor ce se vor, cu tot dinadinsul, erudite și de a le plasa în contexte accesibile omului de cultură nu neapărat „specializat” în filosofie, sinergetică etc. Acele texte au fost inserate în volumul „A opta zi / cosmograme” (Ed. Institutului Cultural Român, 208). În ele se perindă, în referințe, citate, zeci de nume de filosofi, savanți, teologi, pe care i-am citit, pe unii chiar i-am studiat, această îndeletnicire, pasiune perpetuă făcându-mă să reflectez la afinitățile dintre sugestiile filosofice și cele poetice, mai apoi regizate în diverse raporturi cosmogramice, cu gândul că tentativele mele nu ar deranja pe cineva dintre teoreticienii puri („casta” lor!), pentru că, de fapt, și metafora, simbolul, creația artistică reprezintă modalități de cunoaștere, ce nu fac parte din epistemologia „științifică”, ci din cunoașterea analogică, încât lumea interesată de filosofie poate afla multe lucruri, nuanțe și din interpretările speculativ-intuitive. La o adică, scriitorul formulează semnificații care nu țin nici pe departe de obligativitatea generală, contând – în primul rând – pe înțelegerea și îngăduința filosofilor care admit că (și) esteticul are o semnificație ontologică, prin aceasta dovedindu-se a fi una din trăsăturile inerente existenței și afirmării umane.

Vizavi de masa mea de scris e șotronul rafturile cu cărțile de filosofie, diverse teorii științifice, eseuri la confluențele filosofie/epistemologie, perindate și înglobate în entropia lumii, care duc la concluzia că lecturile din sfera lor sunt stimulatoare, mobilizând „pe nou” spiritul iscoditor, creator, artistic sau teoretic, predispunând cititorul atent la „proprie” izvodire de idei, dar și la fantezii, forme și formule care, uneori, îi dezvăluie și nucleul vreunui eseu sau poem spre care, de la un moment încolo, va merge deja prin travaliu conștient, asumat, conform cu harul și experiența de care dispune. Scriitorul conștientizează sugestiile ce i-au declanșat diverse „produceri de sensuri” în timp ce nota gândurile și revelațiile de moment, imprevizibile acum (atunci!) câteva rânduri de lectură; sensuri, idei pe care le îndosaria, nu înainte însă de a le selecta vag-tematic în vederea înlesnirii scrierii textelor de viitor, savurând anticipat multiple, imprevizibile relații ce vor îmbina ideile și metaforele într-o arhitectură, într-o ordine determinată. Adică, se întâmpla aproape ca în succinta glosă a lui Emil Cioran, conform căreia: „trebuie să citești nu pentru a-l înțelege pe altul, ci pentru a te înțelege pe tine”. Dar și în acest caz de, ca și cum, „egocentrism” lectura rămâne (și) o indisolubilă dovadă de amiciție cărturărească, înainte de toate, cu marii autori ai lumii, aceștia fiindu-ți călăuze în periplul înțelegerii de sine ce presupune și tentativa de a-ți explica, în măsura în care e posibil, și fapta de creație în dezvoltarea continuității fenomenologice receptată ca experiență conexată coerent, explicit, chiar... configurativ; tendința (și tensiunea!) de a-ți lămuri fenomenologia de ființare și funcționare a(le) lumii tale interioare, însinelui tău cosmic. Iar preocupările de atare ordin s-ar înscrie (și) în linia intereselor epistemologiei moderne a subiectivității, tinzând să se mențină în corelația a ceea ce e cunoscut și experimentat (aplicat) în mod obiectiv, precum și a ceea ce e cunoscut în mod obiectual, fără a exclude o cercetare de caracter intuitiv, sui generis ipotetică. Iar de la literatură, implicit de la poezie, nu poți pretinde rațiuni ce țin de fondul lucrurilor, de multe ori ajungându-se doar la... iraționalități sau ipoteze ce se referă la structura intrinsecă a subiectivității psihologiei, conștiinței și subconștientului auctorial(e).

*

P.S. Și totuși, scurtisim, un răspuns la primele două întrebări: relectură – Anne Cheng, Istoria gândirii chineze (Polirom, 2001); Й. Хёйзинга, Осень средневековья (Москва, 1988); trad. după: J. Huizinga, Herfsttij der Middeleeuwen (1919).


luni, 4 iulie 2022

UN IMPORTANT POET DIN ISRAEL

 


S-a născut într-o familie evreiască ortodoxă din orașul german Würzburg. Numele la naștere: Ludwig Pfeuffer. În copilărie a scris versuri și proză în limba germană. În anul 1935, familia sa emigrează în Palestina, pe atunci protectorat britanic, stabilindu-se la Ierusalim. A studiat la școala ebraică „Maalot”. A făcut sport (înot și box). În cel de-al doilea război mondial luptă în cadrul armatei britanice (1942-1945), iar în perioada 1947-1949 este angajat în lupta pentru independența Israelului. Lăsat la vatră, face studii biblice și de literatură ebraică, după care activează ca profesor de liceu. Prima carte de poeme o editează în anul 1955, iar popularitatea sa transfrontalieră începe după aprecierile elogioase ale lui Ted Hughes.
Este considerat unul dintre cei mai populari poeți ebraici moderni, dintre primii autori care au introdus în prozodie limba ebraică vorbită astăzi. În raport cu alți confrați, e mai spontan, mai ironic și mai puțin ostentativ „literar”.
Multe din poemele sale Yehuda Amichaï și le-a tradus, personal, în limbile franceză și engleză, textele prezente având de „original” variantele franceze.

Fiul meu miroase-a parfumul păcii
 
Când mă aplec peste fiul meu
el miroase-a parfumul păcii
chiar dacă nu e decât miros de săpun.
Fiecare dintre noi am fost un copil ce mirosea a parfumul păcii
(iar în țara-ntreagă nu mai exista decât
o singură moară de vânt care-și rotește aripile cariate).
O, țară ruptă ca hainele
ce nu mai pot fi reparate
și cu strămoși aspri și singuratici în cavouri.
Tăcerea mutilată a copiilor.
Fiul meu miroase-a parfum de pace.
Burta mamei sale
i-a promis ceea ce
nici chiar Dumnezeu nu ne poate promite.
 
Pune-ți capul pe umărul meu
 
Pune-ți capul pe umărul meu
Pentru că umărul meu
Știe lucruri
Pe care capul tău nici ar cuteza să și le imagineze
Iar gura ta nu le-ar putea rosti.
Destinul spune că
Unul dintre noi trebuie să fie vântul
– copac în vânt
Sau copac într-o zi fără vânt.
Destinul spune că
Nașterea ta în timpul războiului
Anunța sfârșitul meu
În această zi sfârșitul meu va fi al tău.
Cât timp pe fundal
Ei vor mai poza angoasei noastre
Își vor mai etala pacte
Tratate de disperare?
Lasă-mă să o spun deschis:
Timpul nu este suficient pentru a fi
Împreună de două ori
Pe durata unei singure vieți.
Lasă-mă să o spun deschis:
Chiar și această tandrețe, chiar și această inimă limitată
Nu ar fi altceva decât un umăr.
Odihnește-te, odihnește-te pe el.
 
1978
 
Turiști
 
Într-o zi stăteam pe trepte
Lângă o poartă apropiată  de cea a lui David
Lângă mine aveam două coșuri grele.
Un grup de turiști înconjurase ghidul
Iar eu le devenise punct de referință.
Îl vezi pe omul ăla cu coșurile?
Chiar în dreapta capului său se află o ladă rămasă încă
De pe timpul romanilor. Chiar în dreapta capului său.
Însă el pleacă, pleacă!
Mi-am spus că izbăvirea ar veni numai dacă
Ghidul le-ar spune:
Vedeți această ladă datând din
Vremea romanilor? Dar asta nu este important, în plus –
pe stânga, puțin mai jos, stă așezat un bărbat care
a cumpărat fructe și legume pentru familia sa.
 
1980
 

luni, 27 iunie 2022

LA ROMA, DESPRE CARTEA „TRA SABATO A DOMENICA”

 


Armando Santarelli
 
A LEO BUTNARU,
DOPO LA LETTURA DI TRA SABATO E DOMENICA
 
Un libro nasce da altri libri?
Proprio così: la biblioteca
Ha anche qualcosa
Di maternità.
 
        Amare la lettura e trovare questi versi in una silloge poetica ti porta subito in sintonia con l’autore, capace di condensare l’importanza dei libri in una metafora che ne racchiude il valore, li innalza alla corporeità umana più antica e irrinunciabile, quella della maternità, della perpetuazione della vita, senza la quale non saremmo qui a parlare né di poesia né di altro.
        L’opera di Leo Butnaru è la prova di come sia possibile evadere dalla lirica e andare verso una poesia che contempla la vita. Come tale, è una produzione molto composita: vi troviamo autobiografia, ricordo, ironia, sogno, realtà, il tutto espresso in un verso libero capace di addensare i momenti di ispirazione che Butnaru sa cogliere con l’occhio curioso e vigile di un innamorato della totalità dell’esistenza.
        Anche il titolo dell’opera, “Tra sabato e domenica”, depone per questa interpretazione. Tra il sabato e la domenica si fanno cose che non avvengono nei giorni lavorativi: si va a cena, si festeggia, si cerca un’evasione, ma si può anche riflettere sulla specialità del giorno successivo, da celebrare religiosamente, civilmente, da vivere o da non vivere, come succede in certi tristi pomeriggi domenicali…
        Da non trascurare i versi aforistici (L’abbraccio: una trappola / Caduta in / Un’altra trappola) e l’ironia, che non riguarda solamente un mondo ormai schiavo della velocità e dell’incomprensione, della separazione, ma investe anche la materia biografica. È così che Butnaru dimostra di esser un poeta “di pensiero”, tanto che alcune sue composizioni appaiono come riflessioni in prosa trasformate in poesia; l’effetto è un’inevitabile penalizzazione della musicalità del verso, ma un arricchimento della sostanza, del messaggio che vuole veicolare, come nella poesia L’angelo e l’autostop:
 
Quando sulla terra
l’angelo custode alza un’ala
non credere che vorrebbe prendere il volo
per abbandonarti
No. Forse lui sta facendo l’autostop.
Deve andare da qualche parte;
non starà l’intera vita
staccato da te.
Semplicemente nella sua breve assenza
sii anche tu più cauto,
più con gli occhi aperti…
 
        Il Butnaru ludico ed ermetico è altrettanto interessante; dal tono serio e grave, il poeta è capace di passare a una disinvoltura e una libertà di espressione che denota la volontà divertirsi mentre compone. In questa chiave possiamo comprendere ed elogiare l’eclettismo di Butnaru; a volte lo vedi appassionato, altre volte guarda le cose quasi con distacco, e formula espressioni secche, ironiche, crude. È la prova più evidente che Butnaru è per una poesia creativa ma anti intellettualistica, proprio perché vuole accogliere nella sua produzione tutta la poliedricità della vita. 
                                                  
 *       *      *
      
Armando Santarelli
 
LUI LEO BUTNARU
DUPĂ LECTURA VOLUMULUI TRA SABATO E DOMENICA
 
O carte născându-se din alte cărți?
Cam așa e: biblioteca
are și ceva de
maternitate.
        Dacă iubești lectura și dai de aceste versuri într-o culegere poetică, te sincronizezi imediat cu autorul, în stare să condenseze gândul despre  importanța cărților într-o metaforă care le cuprinde valoarea, înălțând-o la corporalitatea umană, primordială și indispensabilă, acea a maternității, a perpetuării vieții, fără de care nu am fi vorbit, în acest caz, nici despre  poezie și nici despre altceva. Opera lui Leo Butnaru este o dovadă vie a faptului cum e posibil să evadezi din sfera liricii și să te îndrepți spre o poezie care contemplă, studiază viața. E vorba despre o creație foarte complexă, în care descoperim elemente de autobiografie, amintiri, ironie, vis, realitate, toate fiind exprimate într-un vers cu adevărat liber, în stare să condenseze momentele de inspirație, pe care Leo Butnaru știe să le culeagă cu ochiul său curios și veghetor de îndrăgostit în complexitatea existenței. Însuși titlul cărții conține această interpretare. Între sâmbăta și duminica se fac lucrurile care nu se fac în zilele de muncă: o cină cu prietenii, se sărbătorește, se caută o cale de a evada, dar și, poate, de a  reflecta despre importanța zilei care urmează, care se va celebra în mod religios sau laic, pe care o ve-i trăi sau nu, precum se întâmplă deseori în după amiezile de duminică. Prezintă interes versurile aforistice (îmbrățișarea – o capcană/ căzută/ în/ altă capcană) și ironia care nu ține doar de lumea devenită sclavă a vitezei și a lipsei de înțelegere, a separării, dar implică și conținut biografic. Leo Butnaru demonstrează esența sa de poet a gândului (ideii), multe din poemele sale apărând ca reflecții în proză, transformate în poezie, efectul inevitabil fiind cel al penalizării muzicalității versului,  pe de altă parte însă se întâmplă o  îmbogățire a substanței, a mesajului pe care vrea să-l transmită, bunăoară ca în poezia Îngerul făcând autostopul:
 
Când
pe Pământ
îngerul păzitor ridică o aripă
să nu crezi că el ar vrea să-și ia zborul
să te abandoneze.
 
Nu. Poate el face autostopul.
Are de mers undeva
că n-o să stea viața întreagă
nedezlipit de tine.
 
Pur și simplu în scurta lui absență
fii și tu mai precaut
mai cu ochii în patru.
 
        Poetul ludic și ermetic e la fel de interesant: cu tonul său grav și serios, e în stare să atingă o dezinvoltură, o libertate expresivă care denotă dorința de a se delecta chiar în timpul când creează. În această cheie putem înțelege și elogia eclectismul lui Leo Butnaru, pe alocuri văzându-l pasionat, uneori privind detașat, formulând expresii seci, ironici, crude. Este dovada cea mai elocventă că Leo Butnaru pledează pentru o poezie creativă, dar anti-intelectualistă, tocmai pentru că vrea să îmbrățișeze cu creația sa întreg spectrul poliedric al vieții. 
 
Traducere: Tatiana Ciobanu






duminică, 19 iunie 2022

BOEMA ȘI „BRAVII CONSTRUCTORI AI COMUNISMULUI”


 
        Pe timpurile comunismului, la Chișinău, ca și la București sau Iași, o parte din junețile literare cam avea necăjite și încrâncenate propensiuni etilice. Se bea în draci. Și dracii dezlegau limbi și dilatau pâlnii de urechi.
        Indiferent de vârsta actanților veșteziți la chip, boemi sau cvasiboemi, cam la toți parcă ar fi ieșit în evidenți imaturitatea caracterului (de la 17 – la 77 de ani), lipsa de voință și de neîmpliniri profesionale, dar mai ales, la deloc puțini, precara-le stare intelectuală neevoluată de hărțuiți, consumați în flecăreală aiuritor-„intelectualistă” de băutori fără frâie și frâne, ceea ce-i făcea pe anumiți condeieri dintre ei (de ieri) să-i judece pe adevărații scriitori după criterii de bodegă, elaborate de ei înșiși, necăjiții, derutații. Vociferau, pledau, „dovedeau” ceva „lumii”, dar mai mult loruși. Pentru că, mă rog, în cazurile și necazurile unor artiști talentați, dar deja ratați ca și cum în asocial, talentul nu face casă bună cu politețea. Astfel că unora le slăbiseră pârghiile firii, ceea ce le sporea suferințele existenței pe care o acceptaseră (fără... voința lor). Suferințele și paradoxurile ce le dădură peste cap cursivitatea destinului, planurile și logica acestuia.