Velimir HLEBNIKOV
Despre versuri
Se spune că versurile trebuie să fie lesne de înţeles. Totuşi (firma de pe) stradă pe care stă scris într-o limbă clară şi simplă: „Aici se vând (...)” încă nu înseamnă versuri, chiar dacă e pe înţelesul tuturor. Pe de altă parte, de ce oare vrăjile şi descântecele aşa-numitului limbaj al farmecelor, sacramentala limbă a păgânismului cu acele „sagadam, magadam, vâgadam, piţ, paţ” ale ei reprezintă esenţa unor înşiruiri de silabe asupra cărora raţiunea nu se poate edifica, dar reprezentând ca şi cum limbajul transraţional al cuvântului din popor? Printre altele, se consideră că aceste cuvinte au cea mai mare forţă de influenţă asupra omului, ca nişte farmece ale vrajei ce acţionează nemijlocit destinul uman. În atare vocabule este concentrată cea mai eficientă vrajă. Lor li se atribuie forţa de a cârmui răul şi binele şi de a călăuzi inima inşilor galeşi. Rugăciunile multor popoare sunt elaborate într-un limbaj necunoscut celor care se roagă. Parcă hindusul de rând înţelege Vedele? Slavona veche este incomprehensibilă rusului din zilele noastre. Polonezul şi cehul nu mai înţeleg limba latină. Însă o rugăciune scrisă în latină acţionează nu cu mai puţină intensitate, decât sus-amintita firmă de pe stradă. Astfel, seducţia limbajului magic al descântecelor şi vrăjilor refuză să aibă de arbitru raţiunea uzuală a cotidianului.
Strania sa înţelepciune se divizează în adevărurile pe care le conţin anumite sunete luate aparte: ş, m, b ş.a.m.d. Deocamdată, noi nu le înţelegem. O recunoaştem deschis, cu toată onestitatea. Însă nu încape îndoială că atare serii fonetice reprezintă perindarea cu repeziciune a unor adevăruri universale prin faţa sufletului nostru crepuscular. Dacă ar fi să identificăm în suflet un guvern al raţiunii şi un tumultuos popor al sentimentelor, în acest caz descântecele şi limbajul transraţional ar constitui o adresare nemijlocită (peste autoritatea guvernului) către poporul simţămintelor, un apel adresat direct amurgului sufletului sau cea mai pregnantă manifestare a puterii poporului în viaţa cuvântului şi a raţiunii – procedeu juridic, aplicat în cazuri extreme. Pe de altă parte, precum o mărturiseşte în memoriile sale, Sofia Kovalevskaia îşi datorează vocaţia pentru lumea numerelor faptului că, în copilărie, pereţii dormitorului ei erau acoperiţi cu nişte tapete neobişnuite, şi anume – cu file din caietele de algebră superioară ale unchiului său. E de remarcat că lumea numerelor este domeniul gen rezervaţie cel mai inaccesibil jumătăţii feminine a omenirii. Kovalevskaia e una din puţinele pământene care au reuşit să pătrundă în acest univers. Putea oare un copil de doar şapte ani să înţeleagă semnele de egalitate, de grad, parantezele şi diversele compuneri fermecate ale totalizărilor şi scăderilor? Bineînţeles, nu. Şi totuşi ele au exercitat o influenţă decisivă asupra destinului Sofiei Kovalevskaia care, graţie impulsului resimţit în copilărie din partea misterioaselor tapete, a devenit un matematician celebru.
Prin urmare până şi vraja celui mai neînţeles cuvânt rămâne ca atare, fără a-şi pierde din măreţie. Versurile pot fi sau nu înţelese, însă ele trebuie să fie autentice. Exemplele cu semnele algebrice de pe tapetele din dormitorul de copil al Sofiei Kovalevskaia, ce i-au influenţat decisiv destinul, precum şi cele criptice ale descântecelor ne demonstrează că nicidecum nu i se poate cere, imperativ, cuvântului: „Fii clar ca o firmă”. Chiar şi neînţeles, limbajul raţiunii superioare îşi lasă seminţele în cernoziomul spiritului uman şi, ulterior, într-un mod de-a dreptul enigmatic, ele vor încolţi şi vor răsări. Oare pământul înţelege scrisul boabelor pe care plugarul le aruncă în brazde? Nu. Dar totuşi pârgul holdei autumnale constituie anume răspunsul referitor la aceste boabe. De altminteri, nicidecum nu vreau să susţin că orice operă incomprehensibilă este şi minunată. Ţin să spun doar că nu trebuie să respingem o creaţie sau alta, dacă ea nu e pe înţelesul unei anumite categorii de cititori...
Se crede că numai oamenii care lucrează la strung ar putea fi creatorii cântecelor de muncă. Chiar aşa să fie? Oare natura cântecului nu implică delimitarea de sine, de axul existenţei tale cotidiene? Oare cântecul nu presupune ca şi cum fuga de propriul tău eu? Cântecul este înrudit cu fuga, atunci când, în cel mai scurt interval de timp, cuvântul trebuie să străbată cât mai multe verste de imagini şi idei!
Fără evadarea din sine nu va exista spaţiu de evadare. Dintotdeauna, inspiraţia a fost infidelă originii cântăreţului. Cavalerii medievali cântau despre păstorii barbari, lordul Byron – despre piraţi sau Buddha-progenitură regească (...) glorificând sărăcia. Din contra, Shakespeare, cel judecat pentru furt, vorbeşte limbajul ales al regilor, aidoma fiului unui modest mic burghez pre nume Goethe, creaţia ambilor fiind dedicată vieţii de curte. Tundra de pe meleagurile Peciorei, care nicicând n-a cunoscut bătălii, păstrează bâline despre Vladimir şi bogatârii săi, ce au fost deja de multă vreme uitate pe Nipru. Înţeleasă precum o maximă deviere a strunelor cugetului de la axa existenţei cotidiene a creatorului şi ca fugă de sine, creaţia te face să-ţi spui că şi melodiile strungului vor fi plăsmuite nu de strungar, ci de omul ce se află în afara uzinei. Din contra, fugind de strung, devenind coarda spiritului său la o cât mai mare amplitudine, cântăreţul care prin natura muncii sale propriu-zise e legat totuşi de strung, ori va ajunge să evadeze în universul imaginilor ştiinţifice, al unor stranii viziuni savante din viitorul lumii noastre terestre (...), ori îşi va găsi locul în lumea valorilor general umane ca expresie a unei existenţe sufleteşti rafinate...
(1919-1920)
Se spune că versurile trebuie să fie lesne de înţeles. Totuşi (firma de pe) stradă pe care stă scris într-o limbă clară şi simplă: „Aici se vând (...)” încă nu înseamnă versuri, chiar dacă e pe înţelesul tuturor. Pe de altă parte, de ce oare vrăjile şi descântecele aşa-numitului limbaj al farmecelor, sacramentala limbă a păgânismului cu acele „sagadam, magadam, vâgadam, piţ, paţ” ale ei reprezintă esenţa unor înşiruiri de silabe asupra cărora raţiunea nu se poate edifica, dar reprezentând ca şi cum limbajul transraţional al cuvântului din popor? Printre altele, se consideră că aceste cuvinte au cea mai mare forţă de influenţă asupra omului, ca nişte farmece ale vrajei ce acţionează nemijlocit destinul uman. În atare vocabule este concentrată cea mai eficientă vrajă. Lor li se atribuie forţa de a cârmui răul şi binele şi de a călăuzi inima inşilor galeşi. Rugăciunile multor popoare sunt elaborate într-un limbaj necunoscut celor care se roagă. Parcă hindusul de rând înţelege Vedele? Slavona veche este incomprehensibilă rusului din zilele noastre. Polonezul şi cehul nu mai înţeleg limba latină. Însă o rugăciune scrisă în latină acţionează nu cu mai puţină intensitate, decât sus-amintita firmă de pe stradă. Astfel, seducţia limbajului magic al descântecelor şi vrăjilor refuză să aibă de arbitru raţiunea uzuală a cotidianului.
Strania sa înţelepciune se divizează în adevărurile pe care le conţin anumite sunete luate aparte: ş, m, b ş.a.m.d. Deocamdată, noi nu le înţelegem. O recunoaştem deschis, cu toată onestitatea. Însă nu încape îndoială că atare serii fonetice reprezintă perindarea cu repeziciune a unor adevăruri universale prin faţa sufletului nostru crepuscular. Dacă ar fi să identificăm în suflet un guvern al raţiunii şi un tumultuos popor al sentimentelor, în acest caz descântecele şi limbajul transraţional ar constitui o adresare nemijlocită (peste autoritatea guvernului) către poporul simţămintelor, un apel adresat direct amurgului sufletului sau cea mai pregnantă manifestare a puterii poporului în viaţa cuvântului şi a raţiunii – procedeu juridic, aplicat în cazuri extreme. Pe de altă parte, precum o mărturiseşte în memoriile sale, Sofia Kovalevskaia îşi datorează vocaţia pentru lumea numerelor faptului că, în copilărie, pereţii dormitorului ei erau acoperiţi cu nişte tapete neobişnuite, şi anume – cu file din caietele de algebră superioară ale unchiului său. E de remarcat că lumea numerelor este domeniul gen rezervaţie cel mai inaccesibil jumătăţii feminine a omenirii. Kovalevskaia e una din puţinele pământene care au reuşit să pătrundă în acest univers. Putea oare un copil de doar şapte ani să înţeleagă semnele de egalitate, de grad, parantezele şi diversele compuneri fermecate ale totalizărilor şi scăderilor? Bineînţeles, nu. Şi totuşi ele au exercitat o influenţă decisivă asupra destinului Sofiei Kovalevskaia care, graţie impulsului resimţit în copilărie din partea misterioaselor tapete, a devenit un matematician celebru.
Prin urmare până şi vraja celui mai neînţeles cuvânt rămâne ca atare, fără a-şi pierde din măreţie. Versurile pot fi sau nu înţelese, însă ele trebuie să fie autentice. Exemplele cu semnele algebrice de pe tapetele din dormitorul de copil al Sofiei Kovalevskaia, ce i-au influenţat decisiv destinul, precum şi cele criptice ale descântecelor ne demonstrează că nicidecum nu i se poate cere, imperativ, cuvântului: „Fii clar ca o firmă”. Chiar şi neînţeles, limbajul raţiunii superioare îşi lasă seminţele în cernoziomul spiritului uman şi, ulterior, într-un mod de-a dreptul enigmatic, ele vor încolţi şi vor răsări. Oare pământul înţelege scrisul boabelor pe care plugarul le aruncă în brazde? Nu. Dar totuşi pârgul holdei autumnale constituie anume răspunsul referitor la aceste boabe. De altminteri, nicidecum nu vreau să susţin că orice operă incomprehensibilă este şi minunată. Ţin să spun doar că nu trebuie să respingem o creaţie sau alta, dacă ea nu e pe înţelesul unei anumite categorii de cititori...
Se crede că numai oamenii care lucrează la strung ar putea fi creatorii cântecelor de muncă. Chiar aşa să fie? Oare natura cântecului nu implică delimitarea de sine, de axul existenţei tale cotidiene? Oare cântecul nu presupune ca şi cum fuga de propriul tău eu? Cântecul este înrudit cu fuga, atunci când, în cel mai scurt interval de timp, cuvântul trebuie să străbată cât mai multe verste de imagini şi idei!
Fără evadarea din sine nu va exista spaţiu de evadare. Dintotdeauna, inspiraţia a fost infidelă originii cântăreţului. Cavalerii medievali cântau despre păstorii barbari, lordul Byron – despre piraţi sau Buddha-progenitură regească (...) glorificând sărăcia. Din contra, Shakespeare, cel judecat pentru furt, vorbeşte limbajul ales al regilor, aidoma fiului unui modest mic burghez pre nume Goethe, creaţia ambilor fiind dedicată vieţii de curte. Tundra de pe meleagurile Peciorei, care nicicând n-a cunoscut bătălii, păstrează bâline despre Vladimir şi bogatârii săi, ce au fost deja de multă vreme uitate pe Nipru. Înţeleasă precum o maximă deviere a strunelor cugetului de la axa existenţei cotidiene a creatorului şi ca fugă de sine, creaţia te face să-ţi spui că şi melodiile strungului vor fi plăsmuite nu de strungar, ci de omul ce se află în afara uzinei. Din contra, fugind de strung, devenind coarda spiritului său la o cât mai mare amplitudine, cântăreţul care prin natura muncii sale propriu-zise e legat totuşi de strung, ori va ajunge să evadeze în universul imaginilor ştiinţifice, al unor stranii viziuni savante din viitorul lumii noastre terestre (...), ori îşi va găsi locul în lumea valorilor general umane ca expresie a unei existenţe sufleteşti rafinate...
(1919-1920)
