joi, 28 martie 2019

CUM JUDECI O CARTE, FĂRĂ A CUNOAȘTE LIMBA DIN CARE A FOST TRADUSĂ?...

Un coleg își exprimă anumite opinii despre volumul „Când omul, când rinocerul”, apărut în traducerea mea la editura „Neuma”. Cu onestitate, recenzentul recunoaște că: „Nu este simplu să judeci un poet prin traduceri, atâta vreme cât nu poți avea în vedere și versiunea originală. Este nevoie să fac această precizare...”; precizarea că domnia sa nu cunoaște limba rusă. Nimic grav, până în momentul în care necunoscătorul de limbă rusă susține că: „Hlebnikov are în vedere mai degrabă potențialul poetic al verbului limbii ruse, mai puțin nuanțat în comunicarea cotidiană, dacă îl comparăm cu gama impresionantă a posibilităților sale de nuanțare în limbile romanice”. Să fim serioși! Hlebnikov, care a practicat verbocreația, din verbul a iubi derivând... 500 de noțiuni afine nu putea să aibă în vedere... inferioritatea limbii ruse, fie și în discursul cotidian! Îndrăznesc să o spun eu, cel care cunosc ce inventiv e cotidianismul limbii ruse. E de-a dreptul uluitor. De inventiv. De creator. O spun eu, cel care mă descurc, de bine de rău, și în câteva limbi romanice. Adică, mai și pot compara una cu alta, cu celelalte.
Din păcate, traducerile mele din marii autori ruși nu au prea avut norocul să fie recenzate de cunoscători ai „limbii lui Pușkin”, cum zice colegul la care mă refer mai sus. Însă curajul lor tineresc i-a făcut pe unii să se dea cu păreri... grave, ferme despre lucruri pe care nu ar fi fost să le ia în discuție. Iar despre aproximativa, ba chiar proasta cunoaștere a limbii ruse de unii traducători români am mai scris. Iată unele adrese... triste:


https://leo-butnaru.blogspot.com/2010/11/marina-tvetaeva-nenorocita-de-o.html


duminică, 10 martie 2019

DESPRE „VITEZA” DE ELABORARE LITERARĂ



Când constatam că Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînțeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximații lirico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ce am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă, Nichita Stănescu nu pare decât un copilaș nevinovat, ce abia gângurește, în comparație cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1.234 de poeme! Le întreținea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeții ruși importanți și poate concura cu brio cu Stănescu și încă nu se știe cine ar ieși învingător. Cu toate că în literatură „competiția” ține de absurd și de orgoliu vicios… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada celor superiori e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.
Viteza de elaborare literară, în speță  poetică, a fost motiv de discuție încă din antichitate. Astfel, poetul satiric roman Lucilius scria extrem de alert, cineva dintre contemporani spunând că respectivul autor era în stare să dicteze cam 200 de versuri într-o singură oră, ba mai mult – făcea asta... stând într-un picior. De unde și maxima Stante pede (Stând în picioare), derivată din singularul Stans pede in uno (Stând într-un picior), pe care o utilizase Horațiu în prima lui Satiră, referindu-se chiar la isprava de campion în versificație a lui Lucilius.
George Coșbuc, însă, pare să fie de altă părere, că nu metoda, ci „productivitatea”, randamentul versificator obținut în timp ce vreun autor stă, bineînțeles, figurat vorbind, într-un picior, pentru ca, în finalul Sonetului, din care extrag exemplul, pare să fie aliatul lui Lucilius („Eu sute de sonete-ți fac de-acum”):
„Și șterg mereu și șterg și merge-ncet.
Opt versuri le-am făcut! așa cu gluma,
Dar
stante pede iată mai un vers,
O, de-aș găsi acum o rimă-numa;
Dar haid! și fără rimă văd c-a mers.
Eu sute de sonete-ți fac de-acuma!
Arhangheli, trâmbițați prin univers”.
Pare-se chiar în ultimul său interviu rostit pe pământ (probabil, este intervievat și acolo, unde a ajuns după…), Mircea Ivănescu se referea la americanul Merrill Moore care „…era un model pentru mine, pentru că își compunea poeziile la chestiunea aia de imprimat, la pâlnia aia, cum se cheamă, în mașină, în timp ce conducea, și se spunea în materialul bibliografic că scrisese o sută douăzeci de mii de sonete. Scria în proporție de cinșpe pe zi, exact așa cum le povestea, și avea acasă la el un fel de garaj în care ținea aceste o sută douăzeci de mii de texte. Probabil că n-au fost publicate, nu-mi închipui că…” 
Cine știe, poate e chiar cazul să ne închipuim că…

vineri, 8 martie 2019

POEZIA APARȚINE POPORULUI, DAR...



Despre apartenență

Poezia aparține poporului
dar
din păcate
poporul nu știe de asta.


Extazul și grotele

I

În creație
ca și la instaurarea libertății
extazul poate face bine
dar și rău.

De unde eterna întrebare:

ce-i de făcut?

Răspuns: să creăm, să
instaurăm libertatea...

Chiar dacă – precum spuneam – extazul...

Chiar dacă
în unele țări
ce frică le e călătorilor
să iasă din transportul public
din gurile de metrou la stația
Piața Libertății...

2

Nu e niciun motiv să ne îndoim:
                                                      cândva
gurile de metrou
galeriile placate cu marmoră, granit
extratereștrii le vor descoperi ca pe niște peșteri
în care se adăposteau un fel de ființe primare,
                                                                         ca
să nu zicem primitive...


luni, 4 martie 2019

CUM MĂ VEDE COLEGA MARIA PILCHIN (...cu ochi buni)



Poezia leonină a unui angajat al „Ministerului Postmodernismului”

            Leo Butnaru este poetul care caută căutarea. Şi în această exegeză a lumii, el nu este preocupat de vârsta omului, ci de cea a poemelor, o preocupare metodică, meditativă. „Bătrâneţea” aleargă mai iute, căci în cazul lui Leo ea este una care experimentează, care grăbeşte pasul – „cu cât îmbătrâneşti mai mult/ cu atât alergi mai iute”. Este o existenţă care scapă dintr-un „imperiu pe moarte” al tinereţii poetului, în care acesta s-a tot salvat din „irealismul socialist”. E acel trecut imediat al ororii, dar şi cel încercat de nostalgia unui paradis de cândva – apa, dintr-un „oraş al păpuşilor-matrioşka” în care locuieşte de fiecare dată „un Hamlet îmbătrânit” care gândeşte la „istorie şi post-istorie/ Homer şi Derrida”. Pe lângă căutare, o altă metodă poetică este meditaţia, gândul la tot şi la toate, căci Leo este un poet cerebral, chiar dacă este vorba de o luciditate vulcanică şi plină de pasiune. O pasiune reprimată de către analiză, dar care este prezentă acolo în poem, care îşi face loc din plin şi izbucneşte, de multe ori, acolo unde nici nu te aşteptai – e pasiunea la pândă.
Când ne referim la textele lui Leo, vorbim şi despre dialogul cu predecesorii şi marea cultură universală. Poetul nu este un ignorant, e unul conştient de ce s-a făcut până la el. Aceste preocupări culturale pornesc din Japonia, trec prin Rusia, Europa şi traversează Atlanticul. Este un dialog plin şi de replicile fireşti ale poetului care scrie într-o lume de după Logos în care cunoaştem deja un „Toma Credinciosul” care poate să exclame: „aruncaţi mărgăritarele porcilor”. „Întoarcerea fiicei risipitoare” este o astfel de replică dată Scripturilor, poemul focalizează o fiică şi nu un fiu, producând, în fapt, pe lângă parafraza biblică, şi un zguduitor cântec al feminităţii şi maternităţii. La fel cum „Portretele de sine ale Fridei” sunt un splendid imn (dar şi bocet) dedicat feminităţii. „Atât de firavă totuşi, Frida, tu, cea cu bara metalică ce ţi-a străpuns corpul [...]/ Frida Kahlo/ cea prinsă în tauromahie cu negrul taur al durerii [...]/ Frida nu e harpie ci – harpă [...]/ ţie nu-ţi place atât să faci/ cât să creezi dragoste” – este „portretul de cuvinte” al artistei, al „cataclismului de sine” al Fridei. Este vorba aici de o empatie umană, dar şi artistică de o calitate poetică şi de o sensibilitate a nuanţelor şi ipostazelor umane copleşitoare. Este femeia-artist în plinătatea dramei sale.