Un
coleg își exprimă anumite opinii despre volumul „Când omul, când rinocerul”,
apărut în traducerea mea la editura „Neuma”. Cu onestitate, recenzentul recunoaște
că: „Nu este simplu să judeci un poet prin traduceri, atâta vreme cât nu poți
avea în vedere și versiunea originală. Este nevoie să fac această precizare...”;
precizarea că domnia sa nu cunoaște limba rusă. Nimic grav, până în momentul în
care necunoscătorul de limbă rusă susține că: „Hlebnikov are în vedere mai
degrabă potențialul poetic al verbului limbii ruse, mai puțin nuanțat în
comunicarea cotidiană, dacă îl comparăm cu gama impresionantă a posibilităților
sale de nuanțare în limbile romanice”. Să fim serioși! Hlebnikov, care a
practicat verbocreația, din verbul a iubi derivând... 500 de noțiuni afine
nu putea să aibă în vedere... inferioritatea limbii ruse, fie și în discursul
cotidian! Îndrăznesc să o spun eu, cel care cunosc ce inventiv e cotidianismul limbii ruse. E de-a
dreptul uluitor. De inventiv. De creator. O spun eu, cel care mă descurc, de
bine de rău, și în câteva limbi romanice. Adică, mai și pot compara una cu
alta, cu celelalte.
Din
păcate, traducerile mele din marii autori ruși nu au prea avut norocul să fie recenzate
de cunoscători ai „limbii lui Pușkin”, cum zice colegul la care mă refer mai
sus. Însă curajul lor tineresc i-a făcut pe unii să se dea cu păreri... grave,
ferme despre lucruri pe care nu ar fi fost să le ia în discuție. Iar despre
aproximativa, ba chiar proasta cunoaștere a limbii ruse de unii traducători
români am mai scris. Iată unele adrese... triste:
https://leo-butnaru.blogspot.com/2010/11/marina-tvetaeva-nenorocita-de-o.html