Leo BUTNARU: POEME LA MEJDINĂ VARĂ - TOAMNĂ

Leo BUTNARU

Coroana

Eroul pe frunte cu o

cicatrice din lupte victorioase

nu poartă coroana de lauri – aceasta

i-ar acoperi cicatricea

cum ar veni –

adevărata coroană.

Dacă morile...

Dacă morile de vânt ar putea vorbi

cu modestia de rigoare s-ar lăuda că

l-au învins pe Don Quijote

lăsându-se învinse doar de Cervantes.

De fapt

vântul parcă încearcă să spună ceva

când trece prin aripile șubrezite ale morilor...

Precauție

Inima parcă ar bate și ea într-o ușă

însă bate pe invers

dinăuntru

să nu încerce să deschidă

cineva;

inima

mereu în situație în care

nu încape îndoială

dar nici certitudine că...

Arderea manuscriselor

Cândva

privind în urmă

autorul se orienta după

manuscrisele ce ardeau  – ale sale

sau cele colosale  

ale „Sufletelor moarte”.

                                      De azi încolo

deja se va întâmpla să clipocească

ecranul pustiu al calculatorului

ca cel mai devastator incendiu

de manuscrise

și de viață.

ALȚI DOI POEȚI AVANGARDIȘTI LA „HYPERION”

                                              Iulian ANISIMOV                                            

(1886 – 1940)

S-a născut în familia unui inginer militar. Din cauza tuberculozei, își întrerupe studiile gimnaziale, plecând la tratament peste hotare. A frecventat cursuri la Sorbona. Un timp studiază pictura în atelierul lui Henri Matisse, însă nu tinde spre o carieră de pictor. Primele versuri le scrie sub influența lui Rainer Maria Rilke, mai apoi fiind fascinat de poezia lui Christian Morgenstern. Din creația primului publică o carte de traduceri (1913), redactată de Viaceslav Ivanov. Traducerile din Morgenstern au rămas în manuscris, fiind valorificate abia la începutul secolului curent, atenția față de ele fiind stimulată și de faptul că pe Anisimov l-au interesat nu doar jucăușele „Cântece de spânzurătoare”, ci și lirica antroposofică a autorului german, cea de o sensibilitate mistică, influențată de filosofia hindusă, necunoscută în Rusia până nu demult.

Călătorește prin Franța, Germania și Italia. În perioadele când revenea la Moscova se încadra în activitatea cercului literar „Serdarda”, din care făceau parte poeți ce aveau să ajungă importanți: B. Sadovskoi, S. Bobrov și B. Pasternak. În 1913 este unul din fondatorii asociației „Lirica”, în același an debutând cu versuri în almanahul omonim. Prima sa carte, „Locașul” (1913), plăsmuită sub semnul ideației slavofilismului ce credea în „predestinația dumnezeiască” a Rusiei, Aleksandr Blok o apreciază ca „foarte palidă”, iar Valeri Briusov îl plasează pe Anisimov printre autorii neo-decadenți. Al doilea său volum, „Vântul”, a fost pregătit pentru publicare de editura „Alționa” în 1915, însă nu a văzut lumina tiparului. Conținutul său resimte influența antropozofică a lui Andrei Belîi, iar sub aspectul formei pe cea a prozodiei și stilisticii futuriste.

După 1917 Iulian Anisimov se dedică studiului artelor. În 1926 editează volumul de versuri „Terestru”, peste doi ani urmat de cel de critică literară „Scriitorii epocii contemporane”. Traduce din poezia de limba engleză, în special din cea a negroizilor americani.

*   *   *

Piatra e chiar mâna

În care

E strânsă frica,

Acesta fiind și motivul

Că închisa lume e culcată-nemișcată,

Motiv din care piatra totdeauna

Seamănă a potir.

Motiv din care totdeauna tu

Cauți piatra

Pentru a bea.

*   *   *

Odaia – ca piatra înghesuită –

Stă corp alb străbătut de nervuri.

Iată

Luna

Ne va străbate geamul,

Val se va rostogoli

Primul plescăit al timpului,

Genunchii mei

Repede mergător

Frigușorul dimineții

Nu-i va îmbrățișa,

Răcise-va oțelul scărilor,

Matinalul galop al calului

Mă va vindeca.

ANU-MPREJR

Lui P. Zaițev

1. toamnă

Copoiul mușina

Lua urma sălbăticiunilor bălților mele

Și vânătorul duse acasă

Vânat și miere.

Iar acasă el puse la cale

Chefuleț pentru musafiri

De-i prinse dimineața

Și prin geamuri mi-a fost dat să văd

Oameni uriași precum viața.

Se ridicară, tavanul zbură

Și undeva-n înalt străluci,

Porniră, nisipul scârțâi-scrâșni

Și câinele în față

Prinse-a le goni.

2. iarna

Frunzele – subtil-rafinate,

Zăpada – primitivă,

Pentru că chiar în zăpadă

Totdeauna se ascunde

Omăt-momâie.

3. intermezzo

Spre seară tot mai tare

Geamăt de broscuțe

Ce întristează omul,

Iar spre pernuța mea

Vine în goană somnul care

Știu, ticălosul,

Până a doua zi

Astăzi chiar pe mine

Din mine mă va izgoni.

4. despre primăvară

Și-n iarnă-i posibilă primăvara.

Samovarul, pârguindu-se,

Prinde-a fremăta ca aleea,

Revărsându-se în străluciri,

Dându-și peste margini.

La fel fragede alei

Aurofumegând

În revărsări

Trosnesc cu ciripitul sec

Al primelor scântei

De păsări.

5. vara

Întreaga problemă constă

În rama geamului: ea

Între noi și tei

Se leagănă cu scârțâit deșert,

Iar teii – frunziș dens, luxuriant,

Mai ales în înalt,

Unde iepurași albaștri

Își șoptesc versuri.

DOI POEȚI AI AVANGARDEI: Gheorghi CIULKOV și Serghei GORODEȚKI

Din poezia avangardei ruse

                                     

                                                  În traducerea lui Leo BUTNARU

                                 Gheorghi CIULKOV                                          

(1879 – 1939)

S-a născut la Moscova într-o familie nobiliară. După studiile gimnaziale, în 1898 se înscrie la Facultatea de Istorie și Filologie a universității din viitoarea metropolă rusă. Spre sfârșitul anului 1901 este arestat pentru participare la mișcarea studențească de protest și exilat în Iakutia. Mai mulți ani rămâne sub supravegherea poliției.

Debutează editorial cu volumul de poeme și proză „Drum de cremene” (în 1904, an în care se stabilește la Sankt-Petersburg). Din 1905, editează revista „Problemele vieții”, la care le solicită colaborarea celor mai cunoscuți filosofi ai timpului – N. Berdiaev și S. Bulgakov.

Până la revoluția bolșevică își editează operele în 6 volume (poeme, proză, tratate estetico-filosofice). Concomitent, redacta și publica reviste, antologii, almanahuri, scria critică literară și teatrală, fiind protagonist al vieții literare și extraliterare, gloria sa sporind și în urma lansării scandaloasei teorii a „anarhismului mistic”, postulând individualismul consecvent, care să ducă la „o adevărată socializare, eliberată de putere”.

Este autorul amplelor romane „Satana” (1914), „Serioja Nestroev” (1916), „Vifornița” (1917). După revoluție, a publicat cărți de nuvele, memorii, eseuri etc.

Un volum de versuri alese, editat în seria „De sub traverse”, poartă sugestivul titlu „Libertatea de taină”.

ZAREA

Fumegă golașele câmpii

Și zarea arde peste-o vârstă-ngustă.

Pustiu pământul, prea pustiu,

Devastat de nemiloasă coasă!

Și peste pădure pare a se auzi

Un întunecat strigăt neomenesc

Și marginile cerului s-au resemnat:

Eu v-am presupus, zile-a săvârșirii!

O, întristată zare, arde-ți flacăra!

Trâmbițează, trâmbițașule!

Iar tu, prietene, nu plânge:

Pornește-o peste roua dimineții,

Roagă-te însângeratei vârste.

POETUL

   Lui Veaceslav Ivanov

Stihia ta – talaz în spume,

Iar armonia-ți – sarea mării,

Unde, cu valuri în contrare,

Iubirea ta învins-a moartea.

Sufletul tău – ca duhul straniu

Care, arzând în presiune,

Duce spre piscul de aur

Al oarbei tale poezii.

O, frate, ghidul meu, prieten,

Sagace-ndrumător, maestru,

Visu-ți străluce-ntraripat –

Precum solara ploaie-n primăvară

Și flautul dezlănțuit –

Ca o furie turmentată.

DESPRE O CARTE TRADUSĂ ÎN POLONIA

Printre* exponatele Muzeului Național de Literatură Română din Chișinău e și mașina de scris marca „Olivetti”, care a aparținut lui Leo Butnaru, remarcabil poet, prozator, eseist, exeget al avangardismului și traducător. A doua mașină a colegului nostru, model „UNIS de Luxe”, este în grija istoricului Vasile Olteanu, directorul Muzeului Primei Școli Românești din Brașov. Leo Butnaru este o figură proeminentă în cultura românească. Iar în anul 2019 Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova l-a propus la Premiul Nobel pentru Literatură.

Ca om aflat la interferențele culturilor și istoriei, trăitor într-o zonă a lumii, ce focalizează ca o lentilă razele ideatice ale discursurilor și demersurilor din Europa Centrală, el nu se limitează la cultivarea propriei identități, ci transgresează cutezător frontierele, ridicându-se deasupra diviziunilor și eventualelor antagonisme. Concomitent, ca autor ce scrie în română, e creatorul unei culturi legate de trecutul demn al limbii căreia îi datorează nu doar instrumentarul și esențele scrisului, comunicării artistice, dar și situarea sa în ierarhia conceptelor și valorilor superioare. Leo Butnaru tratează respectivele evidențe drept puncte de deschidere și afirmare ale creativității în contextul spiritului și atitudinilor artiștilor de avangardă. Această poziționare în context transnațional, în sistemul de referințe la civilizațiile legate de comunicare prin diverse limbaje, ce impulsionează viziuni orientate spre viitor ca permanentă contemporaneizare, determină atitudinea poetului și propune perspectiva din care ar fi evaluată opera sa.

Ca scriitor școlit, sub aspect profesionist, și de arta jurnalismului și eseisticii active, de speță culturală, practicate mulți ani, Leo Butnaru este un creator și în sfera non-ficționalului. Deși niciuna dintre formele literaturii nu îi este străină, el tratează poezia într-un mod special, ca pe cea mai deschisă metodă de căutare și de comunicare a adevărului, întru adevăr. De unde și filosofia poemelor sale ca motricitate a discursului și metodă de cercetare. Este important a sublinia că o atare caracteristică a scrisului său rămâne constantă pe durata deceniilor, de parcă, la momentul debutului său, autorul atinsese deja esențele vocației poetice de viitor.

A debutat în ziarul „Tinerimea Moldovei”, în care, încă student fiind, avea să fie angajat și în redacția căreia activează după absolvirea facultății, pentru ca, în 1977, să fie destituit din post pentru un articol despre Mihail Kogălniceanu, scriitor și politician important în secolul al XIX-lea, care pleda pentru Unirea tuturor românilor. Motivațiile național-istorice ale înaintașilor alimentau și consolidau idealurile unui tânăr, care căuta răspunsuri la întrebări sacramentale și în literatură. În 1988, el mărturisea: „Poezie / dulce-amară / pe nimeni nu l-ai făcut cu adevărat fericit / ci doar / (mulțam și pentru atât) / mai puțin nefericit l-ai făcut” (Regula generală).

Punctul de plecare al poeticii lui Leo Butnaru este economia și precizia cuvintelor. Precum spuneam, ca jurnalist profesionist și ca redactor, a lucrat zeci de ani cu textele sale, dar și cu ale altor autori, ceea ce a făcut ca limbajul său să fie extrem de precis, lapidar și eficient. Și acesta e cel mai sigur temei în travaliul poetului. Respectul pentru cuvânt ca purtător al valorii în poeziile lui Leo Butnaru merită atenție drept categorie ce condiționează procesul creativ. Cuvântul, în plurisemantismul său și expresivitatea-i metaforică aleasă, constituie temeiul, proprietatea și prioritatea poeziei, ce se referă foarte relativ la regulile lingvistice, urmând propriile principii în crearea și înfățișarea sensului, „aprinzându-se și luminând” (Cum citește sfântul).

O altă caracteristică a poeziei lui Leo Butnaru ține de experiența sa intelectuală și cea  profesională. Ea se bazează pe miza axiologică nu doar a posibilității, ci și a necesității, ca datorie, de a căuta adevărul. La fel cum discursul filosofic tratează faptele, poezia înțelege, abordează și organizează sensurile, semnificațiile. Niciodată nu se mulțumește cu simpla definire a noțiunilor, nu acceptă explicații de ordin comun, la îndemâna mai multora. În poezia lui Leo Butnaru puteți găsi tocmai ceea ce e posibil a se afla, de obicei, dincolo de raza de acțiune a conceptelor, iar curiozitatea și inventivitatea sa amintesc de jurnalistul de investigație, decis a merge până în pânzele albe, spre a spulbera dubiile. Prezumția conform căreia cunoașterea umană nu este nici adevărată, nici suficientă conduce direct la presupunerea filosofică, în virtutea căreia nu ne putem mulțumi doar cu înțelepciunea colocvială, jinduind și căutând un al doilea, al treilea fundament-argument al realității și punând întrebări tot mai complexe. Poetul este eminamente conștient că nu există o aventură mai fascinantă decât lichidarea stereotipurilor și căutarea adevărului.

În esențializări laconice și precise, poezia permite să surprindeți sclipirea în care lumea poate fi cunoscută și înțeleasă mai deplin. Energia, eliberată/emanată de cuvânt, de metafora subtilă, dezvăluie resorturile existenței și lumina interioară. Pentru un moment, realitatea se dovedește a fi o impresie relevantă, apărând, parcă, într-o unică ordine posibilă. Această epifanie dezvăluie impulsuri și angrenaje ce guvernează lumea, procesul dinamic de metamorfozare permanentă pe care l-am putea înțelege ca sens al vieții, în opoziție cu presupunerea că sensul existenței ar fi moartea, neființarea (Sensul sensurilor). Prin urmare, dacă este imposibil să se accepte o astfel de viziune ca imagine a lumii, dacă nemișcarea provoacă falsitatea acesteia, conturul neexprimat, schița nefinalizată pot reprezenta cea mai credibilă imagine. Prin poemele sale Leo Butnaru exprimă ce Wittgenstein sugera drept ceea despre ce ar fi indicat să se tacă. Adică, poezia e redusă la tăcere, însă rămâne a fi plină de semnificații.

DIN POEZIA JERTFELOR GULAGULUI: KONSTANTIN BOLȘAKOV (1895 - 1938)

VERNISAJ AUTUMNAL

Ale întomnatei străzi suspine, sughițuri

Le captați cu inima, mângâind umezeala.

Staniolul geamurilor cafenelei Fillipov lucesc

Împroșcând cu stropi asfaltul pe Tverskaia.

Ale reclamelor priviri fumurii ne sâcâiau.

Ah, nu e nevoie de încântări, nu e nevoie...

Din cer au rupt nasturi de aur

Stelele, aruncate de privirile dumitale.

Și lunecați, unica, pe stradă,

Împroșcând cu văzul  în bezna albastră,

Iar unde amurgul, ca privire dumitale, unduia a tul,

Secunda vă urmărea de după colț.

Iar unde se prăbușiră clădirile-n prăpăstii

Cu amarul de un minut și inima deșertului,

A prins a vă hohoti obraznic în obraji

Zâmbetul roșu al reclamei Șustov*.

____

*Șustov – fabrică de coniac.

*   *   *

Cu coșuri de fabrici în funingine de cărbuni

Pe genele mele tristețea urșinicului negru

Cârpește indolent văzul înrăirii lor,

În cerul gri hârcâind supărat.

Aburi turmentându-se, sfărâmând uși putrezi,

Încleștară bicepși de oțel albi-surii,

Giuvaiergii ceasuri montând minuțios.

Risipiți-vă a fabricii mii-vorbitoare voci.

Clipind, electricitatea se fâstâci la poartă,

Cochetându-și oboseala cu restrânsa zi gri,

Zile și nopți întregi audiența la majestatea sa,

Excepționalul dintre excepționalii Medici.

(1913?)

Leo BUTNARU Scriitori pe calea regala, 10 14 mai 2008 Chiar în istoric...

Leo BUTNARU PRIETENII PREZENȚE ȘI REGRETE Un film de Constantin VACIU

Leo BUTNARU CĂRȚI TRADUSE Un film de Constantin VACIU

Leo BUTNARU Bibliografie Regie Constantin VACIU

Leo BUTNARU Amintiri și imagini Clip de Constantin Vaciu, București

Leo BUTNARU Antologia asfaltului Autorii copii din Chișinău Film de...

Poeme de Igor SEVERIANIN în traducerea și lectura lui Leo BUTNATRU

POETUL, PROZATORUL, EDITORUL MIRCEA CIOBANU AR FI ÎMPLINIT 80 DE ANI

– Stimate domnule Mircea Ciobanu, aici, în necuprinsul totuși cuprins al mării, la un început de zi cu cețuri imposibile peste creste de valuri blânde chiar și în acest mijloc de noiembrie, când așteptăm deschiderea către vederile noastre a Bosforului, v-aș ruga să vă referiți la un concept al olimpianului Johann Wolfgang von Goethe care afirma că bucuriile trebuie cucerite zilnic. Sunteți avid de bucurie, încercați să o aveți zi de zi?

– Nu, preocuparea asta n-am avut-o. Știu că am fost un copil fericit și mama spunea despre mine că mă trezeam râzând. Ei, vremurile astea de odinioară, de care îmi tot amintesc, s-au dus și eu, astăzi, nu sunt chiar așa un cuceritor de voie bună, de bună dispoziție. Dacă nu mi se dă bucuria în ziua aceea, mă mulțumesc și cu mâhnirea cu care m-am trezit, ce este o rămășiță a zilei de ieri. Fiecare zi nouă ne-o dă Dumnezeu și cum ne-o dă El, așa o ducem, tot o povară este. Trebuie să fii pe măsura ei. De când stăm aici, iau din mâna lui Dumnezeu ce mi se dă.

– Acesta fiind prologul zilei și al reîntâlnirii noastre pe această enormă corabie ce se cheamă, în traducere românească, „Renașterea Lumii”, să plonjăm relativ curajos în tema de bază a convorbirii care este, firește, tema literaturii. Avem motive să mai credem și astăzi în forța de influență a cuvântului ajuns artă?

– Fără îndoială. Important este unde ajunge cuvântul nostru. Acuma lumea nu prea este atentă la noi. Dar aș vrea să spun că nici altădată nu era. Doar nouă ni se părea că este. Ar fi vorba aici de o mare iluzie. Înainte, cărțile de poezie apăreau, în aparență, destul de multe și se știa destule lucruri despre fiecare carte în parte, întrucât se scria în majoritatea revistelor literare despre ea. Apoi, revistele comunicau între ele în așa fel încât, la capătul unei săptămâni, aveam impresia că, de fapt, întrucât s-a scris despre cărțile noastre, toată lumea știe despre ele. În realitate, nu era așa deloc. Cărțile apăreau în 500-1000 de exemplare. Volume importante, cum este „Cartea de vise” a lui Leonid Dimov, abia au întrunit, pentru că așa hotărâse stăpânirea, un număr de exemplare, cât să poată intra în tipografie; ca tipografia să primească o comandă. Și n-avem încotro. Trebuie să recunoaștem că am fost induși în eroare, că am înghițit hapul și am fost fericiți. În această sectă, destul de largă, oamenii comunicau, cărțile lor treceau din mână în mână, se alcătuise o ierarhie de valori, despre care, în schimb, lumea nu știe nimic. Nu trebuie să ne mire că în anii aceea fiecare om, preocupat cât de cât de ideea literară, se întâlnea cu câte un scriitor și-l întreba: „Dar dvs. ce părere aveți despre Păunescu?” Pentru că, practic, doar doi-trei poeți erau cunoscuți: Ana Blandiana și Marin Sorescu. În rest, numai intelectualii preocupați foarte serios de poezie știau care este și cursul valoric. Eu nu sunt optimist că lucrurile se vor schimba curând. Dar sper că scriitorul să se dezmeticească și să realizeze ceea ce am realizat și eu: că nu eram mai răi decât acuma, că nu eram mai buni decât acuma, numai că electoratul are cu totul alte preocupări și noi n-am izbutit să facem mai mult decât în altă parte cititori de poezie.

– Îmi permiteți să remarc că, până aici, scriitorul Mircea Ciobanu s-a referit numai la poezie. O fi ea, poezia, un camerton sau un etalon al literaturii, dar ce crede prozatorul Mircea Ciobanu despre situația genului narativ?

– Da, da, receptarea poeziei este chiar un etalon de sensibilitate. Cineva, care s-a transformat de curând într-o mărime (nu-i dau numele, căci nu mai are rost vreodată să i-l pomenesc), spunea în fața mai multor alți demnitari, cum că poezia a pierdut și nu mai e ascultată nici la Paris. Și asta nu m-a mâhnit, ci m-a făcut să scriu mânios, pentru că acel domn scotea din calcul că Franța se află după sute de ani de cultură neîntreruptă, dar noi, dacă punem cap la cap anii de libertate în care creatorului i s-a dat voie să respire în chip firesc, nici nu adunăm 50 de ani din ultimul secol. Și aș vrea să vină cineva să mă contrazică. Fiindcă îl voi lua și-l voi da cu capul lui prost de pereți.

– Domnul Mircea Ciobanu pare a fi un om destul de blând, pentru a încerca rezistența pereților într-un mod oarecum proverbial.

– Nu, nu, nu! Să știți că există și un astfel de dialog: porcului trebuie să i se dea peste rât. Și sunt mulți porci, care abia vor să facă comparație cu aceea ce se întâmplă la Paris sau în Anglia. Anglia să tacă, dacă are chef să tacă și nu mai are putere să nască poezie, dar noi, ca popor, deși suntem bătrâni, suntem totuși tineri, fiindcă nu ni s-a dat îngăduința să vorbim după măsura posibilităților noastre. Astea vi le vorbește un om mâhnit și destul de mânios.

Da, într-adevăr, receptarea poeziei este etalon. Proza? De fapt, proza noastră este importantă, dar s-a cheltuit, din nenorocire, pe teme care nu îngăduiau decât o abordare pe jumătate în chestiunea adevărului. Și-atunci, au câștigat cât de cât cei care n-au făcut proză evazionistă sau cei care s-au ancorat în zona unor probleme care bat spre filozofie sau spre morală. Cei mai mulți, însă, au cheltuit teme scriind pe jumătate. S-a scris despre pușcărie, dar nu s-a scris adevărul până la capăt. Același scriitor mai poate oare, – mă întreb cu toată sinceritatea, – să revină asupra cărții lui și să refacă adevărul? Cei mai mulți nu mai au această putere și cred că nici nu mai au îndrăzneala s-o facă. În așa fel încât cartea de literatură despre pușcărie trebuie să fie scrisă, cartea despre suferința copiilor va trebui să fie scrisă, cartea despre distrugerea familiei va trebui să fie scrisă... Poezia a avut mijloace care i-au permis să alunece și să intre chiar în zonele pure ale artei sale.

– În ceea ce vă privește, aveți de refăcut cărți? Veți încerca această muncă?

– Îmi pare rău că mi-ați pus această întrebare. Nu. Pentru că eu am abordat proza considerând că, de fapt, aria prozei este poezia și am găsit modalități de a spune ceea ce vroiam să spun până la capăt. Nu cred că dacă aș fi scris cu mijloacele prozei curente și dacă aș fi abordat proza în felul în care este abordată de obicei, probabil că, scriind despre arderea cărților, n-aș fi scris povestea lui Leon Pascal și a fiului său. Adică, porțiunea aceea de proză ar fi fost cenzurată și aruncată la gunoi, iar eu n-aș mai fi avut îndrăzneala să o pun într-o eventuală a doua ediție. Pe când așa, pentru că am abordat-o din zona poeziei, consider că acele douăzeci de pagini despre arderea cărților în România rămân și acum.

– Într-o anumită măsură, vă cunosc parabolele, formulele de reactualizare a mitologiei, subtextele metaforice, savoarea stilului, fapt care, însă, nu mă împiedică să vă întreb dacă sunteți convins că, totuși, ați spus, în proză, tocmai ceea ce ați vrut.

DESPRE O CARTE APĂRUTĂ ÎN POLONIA

Printre exponatele Muzeului Național de Literatură Română din Chișinău e și mașina de scris marca „Olivetti”, care a aparținut lui Leo Butnaru, remarcabil poet, prozator, eseist, exeget al avangardismului și traducător. A doua mașină a colegului nostru, model „UNIS de Luxe”, este în grija istoricului Vasile Olteanu, directorul Muzeului Primei Școli Românești din Brașov. Leo Butnaru este o figură proeminentă în cultura românească. Iar în anul 2019 Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova l-a propus la Premiul Nobel pentru Literatură.

Ca om aflat la interferențele culturilor și istoriei, trăitor într-o zonă a lumii, ce focalizează ca o lentilă razele ideatice ale discursurilor și demersurilor din Europa Centrală, el nu se limitează la cultivarea propriei identități, ci transgresează cutezător frontierele, ridicându-se deasupra diviziunilor și eventualelor antagonisme. Concomitent, ca autor ce scrie în română, e creatorul unei culturi legate de trecutul demn al limbii căreia îi datorează nu doar instrumentarul și esențele scrisului, comunicării artistice, dar și situarea sa în ierarhia conceptelor și valorilor superioare. Leo Butnaru tratează respectivele evidențe drept puncte de deschidere și afirmare ale creativității în contextul spiritului și atitudinilor artiștilor de avangardă. Această poziționare în context transnațional, în sistemul de referințe la civilizațiile legate de comunicare prin diverse limbaje, ce impulsionează viziuni orientate spre viitor ca permanentă contemporaneizare, determină atitudinea poetului și propune perspectiva din care ar fi evaluată opera sa.

Ca scriitor școlit, sub aspect profesionist, și de arta jurnalismului și eseisticii active, de speță culturală, practicate mulți ani, Leo Butnaru este un creator și în sfera non-ficționalului. Deși niciuna dintre formele literaturii nu îi este străină, el tratează poezia într-un mod special, ca pe cea mai deschisă metodă de căutare și de comunicare a adevărului, întru adevăr. De unde și filosofia poemelor sale ca motricitate a discursului și metodă de cercetare. Este important a sublinia că o atare caracteristică a scrisului său rămâne constantă pe durata deceniilor, de parcă, la momentul debutului său, autorul atinsese deja esențele vocației poetice de viitor.

A debutat în ziarul „Tinerimea Moldovei”, în care, încă student fiind, avea să fie angajat și în redacția căreia activează după absolvirea facultății, pentru ca, în 1977, să fie destituit din post pentru un articol despre Mihail Kogălniceanu, scriitor și politician important în secolul al XIX-lea, care pleda pentru Unirea tuturor românilor. Motivațiile național-istorice ale înaintașilor alimentau și consolidau idealurile unui tânăr, care căuta răspunsuri la întrebări sacramentale și în literatură. În 1988, el mărturisea: „Poezie / dulce-amară / pe nimeni nu l-ai făcut cu adevărat fericit / ci doar / (mulțam și pentru atât) / mai puțin nefericit l-ai făcut” (Regula generală).

Punctul de plecare al poeticii lui Leo Butnaru este economia și precizia cuvintelor. Precum spuneam, ca jurnalist profesionist și ca redactor, a lucrat zeci de ani cu textele sale, dar și cu ale altor autori, ceea ce a făcut ca limbajul său să fie extrem de precis, lapidar și eficient. Și acesta e cel mai sigur temei în travaliul poetului. Respectul pentru cuvânt ca purtător al valorii în poeziile lui Leo Butnaru merită atenție drept categorie ce condiționează procesul creativ. Cuvântul, în plurisemantismul său și expresivitatea-i metaforică aleasă, constituie temeiul, proprietatea și prioritatea poeziei, ce se referă foarte relativ la regulile lingvistice, urmând propriile principii în crearea și înfățișarea sensului, „aprinzându-se și luminând” (Cum citește sfântul).

O altă caracteristică a poeziei lui Leo Butnaru ține de experiența sa intelectuală și cea  profesională. Ea se bazează pe miza axiologică nu doar a posibilității, ci și a necesității, ca datorie, de a căuta adevărul. La fel cum discursul filosofic tratează faptele, poezia înțelege, abordează și organizează sensurile, semnificațiile. Niciodată nu se mulțumește cu simpla definire a noțiunilor, nu acceptă explicații de ordin comun, la îndemâna mai multora. În poezia lui Leo Butnaru puteți găsi tocmai ceea ce e posibil a se afla, de obicei, dincolo de raza de acțiune a conceptelor, iar curiozitatea și inventivitatea sa amintesc de jurnalistul de investigație, decis a merge până în pânzele albe, spre a spulbera dubiile. Prezumția conform căreia cunoașterea umană nu este nici adevărată, nici suficientă conduce direct la presupunerea filosofică, în virtutea căreia nu ne putem mulțumi doar cu înțelepciunea colocvială, jinduind și căutând un al doilea, al treilea fundament-argument al realității și punând întrebări tot mai complexe. Poetul este eminamente conștient că nu există o aventură mai fascinantă decât lichidarea stereotipurilor și căutarea adevărului.

În esențializări laconice și precise, poezia permite să surprindeți sclipirea în care lumea poate fi cunoscută și înțeleasă mai deplin. Energia, eliberată/emanată de cuvânt, de metafora subtilă, dezvăluie resorturile existenței și lumina interioară. Pentru un moment, realitatea se dovedește a fi o impresie relevantă, apărând, parcă, într-o unică ordine posibilă. Această epifanie dezvăluie impulsuri și angrenaje ce guvernează lumea, procesul dinamic de metamorfozare permanentă pe care l-am putea înțelege ca sens al vieții, în opoziție cu presupunerea că sensul existenței ar fi moartea, neființarea (Sensul sensurilor). Prin urmare, dacă este imposibil să se accepte o astfel de viziune ca imagine a lumii, dacă nemișcarea provoacă falsitatea acesteia, conturul neexprimat, schița nefinalizată pot reprezenta cea mai credibilă imagine. Prin poemele sale Leo Butnaru exprimă ce Wittgenstein sugera drept ceea despre ce ar fi indicat să se tacă. Adică, poezia e redusă la tăcere, însă rămâne a fi plină de semnificații.

Toate astea devin posibile și grație menținerii distanței: „În condiții de telepatie/ dar și de simpatie/ ne putem citi gândurile la distanță.// Fă un pas-doi îndărăt/ să reglăm optim claritatea/ apariției/ și transmiterii ideilor” (Distanța necesară). Distanța luată față de realitate poate fi interpretată ca scepticism cognitiv rezultat din respectul pentru adevăr, care nu o singură dată se manifestă drept echilibru al metaforelor subtile. Este cunoscut faptul că multe se pot vedea mai distinct, când sunt privite de la distanță. Iar în procesul de creație Leo Butnaru acționează asemeni pictorului care se retrage, pentru a putea evalua relevanța compoziției, cromaticii. Prin urmare, distanța nu vizează doar subiectul liric al poezii, ci se dovedește a fi una dintre atitudinile cheie ale timpului nostru. Știința de a regla distanța se include în metoda de creație și, concomitent, ea ține de igienă intelectuală și emoțională, ce vă permite să priviți lumea și persoanele, simțindu-vă în afara pericolului, iar aceasta îndeamnă de asemenea la nepărtinire întru obiectivitate. Evaluarea, aprecierea se pot face doar la o distanță ce reduce riscul de topire a unei lumânări aprinse, aflată foarte aproape de flacăra unei alte lumânări.

Postulatul menținerii distanței spațiale lasă a se subînțelege atitudinea lui Leo Butnaru față de categoriile cognitive tradiționale. Poezia sa își (ex)trage energia, spiritul, misterul din filosofia clasică, deși preferințele îi sunt orientate spre suflul avangardist din secolul XX. Prin urmare, să ne reamintim că, din punctul de vederea al primelor două decenii din noul nostru mileniu, avangarda de acum o sută de ani este obligatorie ca lectura și revalorificare, pentru timpurile noastre ea constituind clasicitatea, fără cunoașterea căreia am putea pierde orientarea în labirinturile poeziei contemporane.

Interesul pentru poezia avangardistă se manifestă și în fructuoasa activitate de traducător a lui Leo Butnaru. În această vastă componentă a activității sale, poetul merge în linia asimilării și recreării operelor de pe alte meridiane, ceea ce-i permite să-și îmbogățească, să-și diversifice și să-și extindă spațiile propriului limbaj și a gândirii. El optează pentru creatori din zodiile avangardei, în special din spațiile culturii ruse și ucrainene. Cele mai importante realizări ale traducătorului Leo Butnaru includ antologia în două volume „Avangarda rusă” (2006), urmată de antologii de teatru și manifeste ale avangardei, precum și „Avangarda ucraineană” (2014), iar printre zeci de volume de autor, traduse și publicate în România, se numără cele ale Marinei Țvetaeva (2013), Anna Amatova (2015), cărți de Velimir Hlebnikov (poezie, eseuri, proză, teatru; 2003, 2005, 2008 și 2014), selecții din poezia lui Vladimir Maiakovski (2008, 2011) și ediții în două volume a operelor lui Osip Mandelștam (2014) și Danil Harms (2016). Una din lucrările fundamentale în activitatea de traducător a lui Leo Butnaru este și „Panorama poeziei avangardei ruse” (2015), apreciată cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

Chiar și o sumară trecere în revistă a realizărilor lui Leo Butnaru (peste 80 de cărți personale editate, cam tot atâtea traduse, plus sute de publicații importante în reviste și antologii literare din mai multe țări) ne permite să ne orientăm asupra întinderii și profunzimii intereselor sale de creație. Traducerile s-au dovedit a fi un component valoros pentru căutările și împlinirile-i artistice. Prin urmare, distanța necesară a fost determinată și de diferențele lingvistice, culturale... stimulatorii. Din nou – de data aceasta, într-o reabordare a experienței avangardei – poezia s-a dovedit a fi instrument cognitiv și estetic excelent, adică foarte eficient.

Procesul de conturare a propriei sale poetici s-a întâmplat concomitent cu studierea și asimilarea creatoare a realizărilor avangardei românești (Ionesco, Tzara, Urmuz etc., etc.), a celei italiene, dar și a „veacului de argint” rusesc, ceea ce i-a permis poetului să-și formeze și să-și consolideze integritatea și independența ca personalizare. Ar fi ca și cum încă o formă a distanței: găsirea spațiului necesar și, concomitent, nerenunțarea la implicarea în res publica (treburile societății). Găsește-ți propria voce, dar și locul în care ea să nu fie împiedicată a se manifesta. Acest postulat devine angajament moral: „Pentru cei ce răspândesc lumina minții/ înghesuiala nu e bună/ precum nu e bună între lumânări aprinse care/ se înfierbântă unele pe altele/ se încovoaie molatice/ mai repede topindu-se/ mai curând stingându-se” (Distanța necesară).

E adevărat că, oricât de sincer încercăm noi să mărturisim, uneori poezie ne poate obtura  pe o vreme cunoașterea. Și chiar dacă la un moment dat scânteiază cu o privire fulgerătoare, niciun cuvânt nu poate formula și transmite respectivul fenomen. În această clipă eseistul și filosoful trebuie să se oprească. Însă înainte de toate Leo Butnaru este poet. Și ca poet dânsul știe că misterioasele cuvinte pot crea situații cognitive ce oferă mult mai multe informații decât suma lor logică, încât în spațiile dintre cuvinte puteți vedea reflectarea pietrei filosofale. Spații marcate de prezența structurilor ideatice care conțin adevăruri, a căror presupusă prezență explică ceea ce eludează logica și poate fi exprimat doar prin poezie și muzică. În caz contrar, ele dispar ca poemele pierdute într-un cimitir de mașini, ca reflectarea chipului lui Socrate în cupa cu cucută. În consecință, distanța se dovedește a fi o relevantă metaforă poetică.

Krzysztof D. Szatrawski

________________________

*Prefață la volumul de poeme al lui Leo Butnaru „Distanța necesară”; Ed. „Abada”, Polonia.