APROAPE DE DEMULT...

7.XII.1990

O carte editată pe cont propriu la „Apollo” de Ion Laurian Postolache. Peste 50 de catrene demodate, aburind de nostalgie senilă. Însă întâlnesc şi trei rânduri de excepţie, demne de marile pene ale anonimilor sau clasicilor. Iată-le:  „Mă-ntorc dintre oameni cu umbre pe mâini” şi „Poate că-ntr-o seară şi la casa ta/ O să stea belciuge în păianjen mare”. Pentru aceste mostre, f. puţine, face totuşi să citeşti peste 200 de rânduri de „versuri”…

Cred că, pre limba noastră, titlul renumitei opere a lui Saint-Exupéry ar fi mai nimerit să fie tradus nu „Micul prinţ”, ci „Prinţişorul”. Însă, în acest caz, rigiditatea obişnuinţei pare aproape de neînvins… Şi totuşi, şi totuşi…

LA PLECAREA COLEGULUI...

Dumitru Matcovschi

octombrie 1939 – iunie 2013

  Cu o bună parte din biografie transferată pe dedesubturile operei şi printre rândurile ei, Dumitru Matcovschi păstrează continuitatea de elan a fecundităţii artistice şi altor descoperiri de sensuri în toate genurile literare pe care le abordează. În pofida procustianiamului editorial care a bântuit decenii la rând, începând cu cartea de debut „Maci în rouă” (1963), scriitorul ne-a oferit pagini vrednice de atenţie. Fireşte, şi creaţia sa poartă însemnele scrijelate ale diferitelor constrângeri extraliterare ale suspiciunilor şi neînţelegerilor, ale brutalelor amestecuri din partea potentaţilor vremii sau lacheilor-ideologi supravigilenţi.

KAZAN, CAPITALA TUTUROR TĂTARILOR

                                       Al treilea fotoreportaj

Strada Brutăriilor-Stânga, în lungul Canalului Bulak

Muzeul Naţional al Tatarstanului

Caleaşca în care a vizitat Kazanul împărăteasa Ekaterina a II-a, în mai 1767

NECUNOAŞTERE ŞI IRESPONSABILITATE

Leo BUTNARU

Despre unele „traduceri”

În felul său, cu dihotomică împărţire de simpatie, şi-a trăit despărţirea de Franţa năvalnicul, în toate (inclusiv în… glonţul pe care avea să şi-l tragă în inimă în aprilie 1930) Vladimir Maiakovski, scriind chiar poemul „Rămas bun” (1925; îl reproduc în forma prozodică a „scării” caracteristică acestui autor):

„În auto,

             schimbând ultimul franc.

– La ce oră e cursa de Marsilia?

Parisul

               aleargă,

                             petrecându-mă,

în întreaga,

                 imposibila frumuseţe a sa.

Năvăleşte

              în ochi,

                           a despărţirilor zeamă,

mie

        inima 

                   cu sentimentalisme-mi zdrobeşte!

Eu aş fi vrut

                     să trăiesc

                                      şi să mor la Paris,

de n-ar fi existat

                            un atare pământ –

                                                            M o s c o v a, fireşte.”

         În hălăduirile mele prin internet, am dat şi de o traducere care deformează grav sensul ideii, metaforei, stilisticii, caracteristice originalului acestui poem, ceea ce te duce la gândul că respectivul tălmaci (A. P.) nu prea cunoaşte subtilităţile, nuanţele limbii ruse, dar nici pe cele ale temperamentului poetic maiakovskian. Iată foarte aproximativa (a)versiune: „E gata autocarul, mă sui. / La Marsilia vom fi în curând./ Parisul cu toate frumuseţile lui/ Mă petrece, / După mine alergând. / Umezeşte în ochi despărţirea, un nor, / Mi-e inima moale şi grea. / La Paris eu aş vrea să trăiesc şi să mor / De n-ar fi pe lume Moscova mea”.

Primo: sigur că, acum trei sferturi de veac, în Franţa şi Rusia nu era utilizată noţiunea de „autocar”. Poate că în Anglia. Însă pe atunci lumea nu era anglicizată. Frangleza  încă nu era la ea acasă pe malurile Senei şi nici rusgleza pe cele ale râurilor Moscova sau Neva. În original e pur şi simplu „aвто” (auto).

Secundo: dat fiind că nu există în originalul rusesc, în traducerea românească nu au ce căuta „norul”, „inima moale şi grea”. Rusescul расквась se traduce ca – zdrobeşte(-mi), rupe(-mi), adică inima; să i-o zdrobească, să i-o rupă cu, zice poetul, sentimental’nostiu, alias – cu sentimentalism.

Terţio: Atenţie, traducătorul (nu Maiakovski!) o face de oaie: „La Marsilia vom fi în curând”. Chiar aşa, „curând”, să fie străbătuţi cei – iar atenţie! – 1003 kilometri dintre Paris şi Marsilia?!

GRAŢII DE TATARSTAN

În fiece călătorie, încerc să adun o galerie de chipuri feminine ce au un indiscutabil vino-ncoa care mi-au căzut (poate că subiectiv) în obiectivul camerei de filmat. Astfel intenţionam să procedez şi la Kazan, de fundal având rememorarea unor momente „tătărăşti” din „Cele cinci fluvii ale vieţii” ale  lui Viktor Erofeev în care scria despre debarcarea sa în portul capitalei de pe Volga: „Doamne, ce frumoşi sunt tătarii! Dar tătăroaicele!... Minune, nu alta! Fiecare de aici – e un Nureiev (celebrul balerin transfug – l.b.). Aici e un etern balet. Sunt convins că toţi renumiţii modelieri italieni sunt de asemenea tătari. În acest oraş trebuie trimişi agenţii ce caută top-modele. În chipurile (feţele) tătăreşti există o înnăscută stilistică de «star». În privirile lor – o dulce solitudine, despre care povestesc reclamele celor mai bune parfumuri”. Vă prezint o parte din galerie.

L.B.

PROVIDENŢA E CU NOI, DAR...

3.XI.1990

Subscriu cu toate pixurile pe care le am şi le voi avea la îndemână la mărturisirea ce urmează, una de alter ego. De altfel, şi în alte interviuri, „uşor alintatul” Mircea Cărtărescu oferă lecţii de sinceritate pură. Oricum, e greu să presupui că ar cocheta…

„Corespondent: – …Spuneai aşa (transcriu): «Întotdeauna am citit «vieţi» (confesiuni, jurnale, corespondenţă). Mi s-a părut că viaţa e lăsată în umbră în raport cu scrisul popriu-zis». Ai putea vorbi mai mult pe tema asta?

Mircea Cărtărescu: – Oamenii, în general mă plictisesc foarte tare. Abia dacă îi observ.

KAZAN - AL DOILEA FOTOREPORTAJ

Aspect dintre zidurile Kremlinului

În moschee

ÎN ŢARA CU CAI A TĂTARILOR

           La casa "Prietenia popoarelor" din Kazan mi-a fost dat să vizionez  expoziţia demnă de toată atenţia a plasticianului Ahsan Fathutdinov (1939-2013), din care vă prezint o galerie cabalină neobişnuită, cu chipuri de trăpaşi ce emană blândeţe, căldură şi ataşament faţă de eventualii lor stăpâni.

SÂNGE LA NISTRU

23.X.1990

Ca un element indispensabil al vieţuirii noastre aici, la Ciocana chişinăuiană, la împădurita margine de oraş: potricălirea sonoră, în surdină, a liniştii de tragerile din pistol la poligonul miliţienilor – de la geamurile noastre, în vale, pe malurile unuia din cele trei lacuri.

Şi o impresie: dat fiind situaţia socio-politică tot mai încordată aici, în Interriverania, pare-se că se înteţesc şi exerciţiile de tragere. Oare miliţia se pregăteşte pentru înrăutăţirea situaţiei?

KAZAN – A TREIA CAPITALĂ A RUSIEI

Kazan este capitala Republicii Autonome Tatarstan din Federaţia Rusă. Se presupune că  oraşul ar fi fost fondat de către bulgarii de pe Volga în Evul Mediu timpuriu sau de către tătarii Hoardei de Aur, la mijlocul secolului 15.

Eu l-am vizitat în perioada 13-20 iunie a-c. (ieri mai eram acolo!), când Kazanul se pregătea pentru deschiderea Universiadei 2013. Până va fi să vin cu comentarii mai ample, propun acest prim reportaj fotografic ce ar putea da o impresie mai generală despre splendidul oraş, căruia i se mai spune şi a treia capitală a Rusiei, după Moscova şi Sankt-Petersburg. 

Orăşencele Kazanului

Moscheea de pe teritoriul kremlinului din Kazan

PRINTRE FĂCLIILE VIEŢII.

                                   Al doilea reportaj din Sulina

În periplul nostru naval în aval aveam să trecem prin preajma câtorva faruri de pe digurile braţului ce flanchează cu digurile sale şi duce spre mare o parte de Dunăre. Farurile numite şi făclii ale vieţii… Cel de pe digul sudic, far cu înălţimea de aproape 12 metri. Nefuncţional, astăzi, construcţia sa metalică fiind dislocată de pe fundament/ postament în anul 1922, necesitate impusă de lucrările de prelungire în mare a digurilor de protecţie a gurii Canalului Sulina. Dar nu totdeauna o lipsa de funcţionalitate practică e fatală, farul respectiv fiind readus pe temelia sa (în 1960)  pentru a reda autenticitate priveliştilor de altă data, adică de acum aproape un secol, când gura Canalului Sulina se afla în acest loc, cu timpul însă înaintând mai spre mare, mai în mare.

Iar farul de pe digul nordic a fost construit in anul 1887, având formă de turn circular din metal de tip greu (cel de pe digul sudic e din metal de tip uşor) şi o înălţime de aproape 14 metri, semnalul său optic răspândindu-se pe o distanţă de 8 mile maritime, călăuzind vasele care intrau sau ieşeau de pe braţul Sulina. Dezafectat şi el în 1922, ca şi confratele său ceva mai mic de pe celălalt dig, şi acest far este un element ce ţine de istoria oraşului-port, marcând, pentru ţinere de minte, poziţionarea de cândva a gurii de intrare pe Canalul Sulina.

Astăzi, este funcţional farul nou, având o înălţime de 48 de metri şi amplasat aproape de capătul digului de sud al gurii Canalului Sulina. Lumina lui este vizibila de la o distanta de 19 mile marine.

CHIAR UN COŞMAR?...

În colective, asociaţii, instituţii se iscă certuri interne care ne dezbină. Să ne amintim că la 1453, când sultanul Mehmet al II-lea a asediat Constantinopolul, marea majoritate a acestei urbe era antrenată în discuţii aprige teologice, inclusiv dorind să clarifice de ce sex sunt îngerii. Constantinopolul căzu.

Să nu uităm că şi noi suntem asediaţi. Dacă nu dorim ca, direct sau implicit, să apropiem dezastrul naţional, avem datoria de a ne păstra unitatea. În caz contrar, chiar nemeritând, marile învinuiri vor cădea pe seama intelectualităţii, în special – a scriitorilor.

HELGEA ŞI HÂRCA PIRATULUI

De la Tulcea, ne îmbarcăm pe nu prea marea navă de călători „Moldova” care, desprinzându-se de chei, o ia în aval pe braţul Dunării ce poartă numele oraşului spre care ţinem să ajungem – Sulina, cândva – cel mai porto franco din România (în comparaţie cu Brăila şi Galaţiul care aveau acelaşi statut de porturi libere). Această localitate din extremitatea estică a ţării nu este conectată direct la reţeaua rutieră din România, la ea putându-se ajunge doar pe apa Dunării sau a Mării Negre.

Răsărit de soare pe Dunăre, Braţul Sulina.

                                     
                                           Din Arsenalul Marinei Regale.
                Ce însemna faptul că Sulina era un port liber, al facilităţilor şi privilegiilor fiscale? Să zicem, dacă în oricare port european obişnuit muncitorii navali erau răsplătiţi cu câte o liră pe zi, aici câştigul lor era de 4 lire. 

DACĂ...

12.X.1990

Ieri, şedinţa consiliului US. Dezastru la toate punctele. Harababură de interese, intenţii şi emoţii prost camuflate şi, deci, necontrolate. Luptă pentru glorie şi privilegii iluzorii. În seiful lui Cimpoi, alături de carnetul de membru al US depus de Lari, s-a adăugat cel al lui Galaicu-Păun. Tânărul l-a deţinut doar vreo săptămână-două.