joi, 31 octombrie 2013

AI NOŞTRI LA MONTPARNASSE

                                              Pagini de jurnal

Nu am un plan, din care să aflu unde e situată intrarea principală în cimitir, astfel că,  de cum ies din subterana staţiei de metrou – Porte des Amandiers, o iau spre prima poartă care mi se arată ochilor. Chiar la câţiva paşi făcuţi în spaţiul umbrelor, pe stânga, văd cripta familiei Aurel Feteanu, medic veterinar, şi a soţiei sale, născuţi, respective, în 1927, 1929, decedaţi – 1969, 1989. Astfel că vizita o încep nu cu o somitate, ci cu o simplă familie de români, ce are deja în intimitatea mea oarece însemnătate. Trec pe lângă mormântul sculptorului Lucien Gilbert, merg în lungul zidului dinspre bulevardul Ménilmontant, pentru ca la un moment dat să mi se arate ochilor intrarea principală, unde pot obţine planul cimitirului. Astfel că – avanti, domnule Dante! (care, În Divina comedie, vă adresaţi lui Vergilius: tu duca, tu segnore e tu maestro).
Din plan reţin că, chiar la câţiva paşi de intrarea principală, pe dreapta, sunt înmormântaţi Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir (pe mormânt – un fel de ofrande simbolice, bileţele cu cuvinte de consideraţie şi recunoştinţă). În faţa pietrei de mormânt a acestor doi mari scriitori mă gândesc şi la Celan, şi la Gherasim Luca. Motivul: mi-am amintit de fraza lui Sartre că deosebirea dintre om şi animal constă în faptul că omul se poate sinucide.
 La capătul aleii, luând-o pe stânga, ajung la casa de veci a autorului Florilor răului, Charles Baudelaire… – construcţie tombală sobră, de asemenea cu bileţele, pietricele, dar şi cu un... dop de plută de la vreo sticlă de vin, probabil ca aluzie empatică pentru boemă şi absint.
De unde purced să-i întâlnesc pe ai noştri. Ajung la mormântul lui Eugen Ionescu şi al soţiei sale Rodica.  Fără îndoială, pe aici trec zilnic foarte mulţi admiratori, dar care nu au ştiut, probabil, ce să scrie pe bileţele (absurdităţi?..), nu au lăsat pietricele etc. Sau explicaţia poate fi şi următoarea: periodic, mormintele celor mari sunt debarasate de flori, obiecte etc.
Ionescu
De la Ionescu – la casa de veci a lui Emil Cioran. (Casa de pe lumea cealaltă, unde, posibil, Cioran deja şi-a îndeplinit visul – de pe lumea aceasta – de a fi hagiograful unor vagabonzi celebri.) Pietrele lor tombale nu se află prea departe una de alta, şi nici de cea a lui Constantin Brâncuşi. [Peste patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobiţa, marele sculptor se confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufleteşte, ştiind că trupul meu va putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă: mama mea”.] Pe mormintele lui Cioran şi Brâncuşi – semne de afecţiune: bileţele, panglici, bilete de metrou; la primul – şi o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus(ă) din România, poate chiar de la Răşinarii săi de baştină (din care, scria filosoful, „nu mă mai interesează decât uliţa copilăriei”). Iată şi o bancnotă de un leu românesc, prinsă sub argila ulcelei, să n-o ia, eventual, vântul. Pun şi eu, alături, una de un leu... moldovenesc.
Cioran
În Cimitirul Montparnasse se află şi celebrul... Le baiser de la mort, una dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910, Constantin Brâncuşi a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Raşevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg, din extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viaţă (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în studenţie, întâlnisem numele tinerei şi nefericitei rusoaice.
După masă, la ICR, aveam să navighez prin internetul rusesc şi, după un timp, chiar să găsesc referinţa lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Raşevskaia o cunoşteam încă la Moscova, ea fiind sora colegului meu de şcoală Vasia; a stat în puşcărie, a plecat la Paris, s-a înscris la facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a otrăvit. (Alte surse susţin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una nefericită, nereciprocă. – L.B.) La înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: Şi-i iartă-i ei toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie...”
Brâncuşi
Căsătorită cu un român! Oare nu de aici şi lucrarea lui Brâncuşi la mormântul tinerei rusoaice ce şi-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menţionează că, la acea vreme, printre ruşii ce se stabiliseră la Paris şi nu se puteau adapta aici, sinuciderea era ceva obişnuit.)
Astfel redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncuşiene Barbu Brezianu găsim următoarele: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică monumentul Sărutul, pentru mormântul sinucigaşei, incizând cu litere chirilice inscripţia: „Taniuşka Rachevskaia, născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai iubită/ pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Comanditarul monumentului, medicul român Solomon Basile Marbé (Marbais), prieten fidel al lui Brâncuşi, fusese anume cel de care se îndrăgostise studenta Taniuşa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul că, dacă, iniţial, familia Raşevki (în transcripţie românească) nu acceptase viziunea brâncuşiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată, urmaşii respectivului neam, uimiţi de faima Sculptorului,  susţin că, după actele cercetate în arhiva pariziană, Sărutul din cimitirul Montparnasse cade sub incidenţa unui obiect ce poate fi revendicat! (Da, eventual, dislocat, strămutat şi – Doamne, fereşte! – scos la licitaţie…)

miercuri, 30 octombrie 2013

ÎN UCRAINA - OBSESIA INTERDICŢIILOR


Pagini de jurnal


În călătoria mea prin Crimeea şi Volînia, atât în microbuzele din Koktebel, Simferopol, cât şi în cele din Luţk am remarcat o abundenţă de restricţii sau indicaţii de ordin „practic”, scrise direct pe vopseaua interiorului sau pe tăblii lipite sau înşurubate, unele – şi în exterior. Iată ce am văzut-citit în/ pe microbuzul care mă ducea de la Koktebel spre Simferopol: pe dinafară, lângă uşă – „Este strict interzisă intrarea celor beţi, murdari, prost mirositori!”; „Este interzis de a se intra cu bere, mâncare, îngheţată!” Bu-u-n… Şi asta vorbeşte de o stare de spirit a locului, nu? În interior, Doamne fereşte ce de-a inscripţii, ce de-a tăblii, ce de-a lipituri, care parcă ar strâmta şi aşa nu prea spaţiosul vehicul! Reţin: „Fumatul oprit!”; „Păstraţi curăţenia!”; „Nu puneţi genţile şi picioarele pe capotă” (maşina e cu motorul în interior, în dreapta şoferului); „Trusa medicală şi stingătorul se află la şofer”; „Plata – la intrare!”. Unele indicaţii, restricţii, atenţionări sunt reluate şi în limba ucraineană. Totul seamănă cu un bizar avizier de la poliţie. Ca să continuăm: „Este strict interzis de a vorbi cu şoferul!”; „Opririle prin oraş – interzise!”; „Bagajul – eliberat doar la staţii”; „Convorbirea la celular – strict interzisă!”… 
Plus câteva hârtii încleiate ici şi colo: despre asigurarea vehiculului, despre asigurarea călătorilor, despre depozite bancare etc. Vă imaginaţi o atare „entropie” ilustrativă într-un microbuz de doar 20 de locuri?! Şi credeţi că are cineva nevoie de ea? Fiţi pe pace, mai nimeni nu respectă atenţionările. Când mi-am luat locul, alături o doamnă mesea în linişte, astfel că una din restricţiile plasate la intrarea în vehicul nu mai avea putere. Nu zicea nimic nici şoferul. Iar timp de două ore până la Simferopol, ba un călător, ba altul, ba al treilea, ba al zecelea au tot vorbit la celular cu ochii pe tăblia cu strict interzisul convorbirilor telefonice… La Luţk inscripţiile din microbuze sunt doar în limba ucraineană: indică numărul de locuri şi câţi călători pot fi luaţi în genere, cu tot cu cei ce stau în picioare: 22 şi 43. Pe o singură porţiune a interiorului sunt trei tăblii: „Locuri pentru mame cu copii”; „Locuri pentru invalizi”; „Locuri pentru bătrâni”. Pe aici încă nu se folosesc delicatele formule: „dizabilităţi”, „în etate”… – ca şi limba rusă, ucraineana este mai puţin receptivă la delicateţuri, adresările (în public, nu în familie) către unele persoane fiind directe şi fruste. „Hei, bărbatule!”, „Hei, femeio!” La o atare adresare un polonez obişnuit numai şi numai cu adresarea „pan, pani” (domnule, doamnă) tresare crispat… Da, pare-se spuneam deja: în unele microbuze din Luţk sunt afişate şi îndemnuri de alt ordin: „Збережи мову, врятиеш нацiю!” – „Păstrează-ţi limba, salvând naţia!”


vineri, 25 octombrie 2013

AURELIU BUSUIOC 85



La Biblioteca Municipală "B. P. Hasdeu" din Chişinău a avut loc comemorarea scriitorului Aureliu Busuioc (1928 - 2012).

                    La aniversarea lui François Villon

Ce critici blânzi când staţi pe scenă voi!
Ne pare-un sfânt Poetul.
Să trăiască!
De-ar fi ştiut sărmanul ce ştiţi voi
S-ar fi temut probabil să se nască…

Pupaţi uşor.
Cântaţi cât mai încet.
O, glasul vostru nu c-agită marea,
Dar numele nu-l iau unui Poet.
Nici lauda
Şi nici spânzurătoarea!

                      Aureliu Busuioc

Cei care au invocat personalitatea lui Aureliu Busuioc -
Mircea V. Ciobanu, Em. Galaicu-Păun, Leo Butnaru,
Arcadie Suceveanu, Eugen Lungu, Vladimir Beşleagă, Iulian Filip


Evoluţie

Între-o cafea şi un coniac îi gust
Înfiorat pe Kafka şi pe Proust.

Părinţii mei, e cazul să remarc,
Îl preferau desigur pe Remarque.

Bunicul însă, cum lua un vin,
Îl declama, plângând, pe Lamartine.

Doar străbunicul, simplu, cum i-i viţa,
Zicea pre limba lui de Mioriţa.

El, bietul, nu ştia nici un poet:
Străbunul meu era analfabet.

                         Aureliu Busuioc

Corneliu Busuioc - fiul despre tată

Em. Galaicu-Păun despre maestrul Busuioc

Vecinii

Am încercat să cânt în casa mea:
Vecinii adormiseră abia.

Atunci mă tolănii şi eu în pat:
Îşi amintiră ei că n-au cântat

Mă pregătii înfrigurat să beau
Era târziu, vecinii se-nchinau.

Pornii atunci să plâng ce-aveam de plâns :
Vecinii mei râdeau voioşi la prânz.

Cercai să spun soţiei că-s haini:
Soţia mea plecase la vecini.

Strigai atunci degrabă la copii:
Copiii mei săpau la ei în vii.

Vroiam să-i cert. Dar nu se mai putea:
Vecinii chefuiau în casa mea.

Aureliu Busuioc

ORAŞE, VĂMI, TEATRE


22.V.1992

Pentru organizarea festivalului „Lucian Blaga” sponsorii au investit circa 2 milioane de lei. Noi doar să visăm la atare contribuţie filantropică…
Pe cine am mai întâlnit la Cluj? Bădescu, Brad, Scorobete. Familia Botiş, Mihadaş, Savu, Irimie, familia Opriţă, Cetea, Morico, Ulici, Vatamaniuc, generosul Ilie Călian de la ziar (cu Busuioc şi Cioclea ne-am ales cu o remunerare neaşteptată), cu Aurel Rău care ne-a invitat acasă. Din nou se află în relaţii glaciale cu diriguitorii de la Filiala USR. Apoi – dl Liviu Petrescu, Virgil Mihaiu, Ioan Muşlea, Ion Cristofor (aţos, aspru, dar onest), Ion Mureşan etc.
Pe scurt – bravo şi  mulţumiri clujenilor!
Armata e cu noi! Pentru că doar armata, la Cluj, a găsit ceva potrivit pentru a înlocui cutia de viteze a autobuzului nostru (PAZ), graţie cărui fapt am putut să ne deplasăm spre Bucureşti.
La Buftea – palatul Ştirbei – ajungem pe la ora două după miezul nopţii. Ni se deschide cu greu. Aflăm cu stupoare că USR a plătit pentru fiecare cameră câte… 15 mii de lei! Jăcmăneală la sânge!

marți, 22 octombrie 2013

DOUĂ INTERVIURI CU FĂNUŞ NEAGU


Fănuş NEAGU (I)
(5.IV.1932 – 24.V.2011)

CLIPA MEA DE RĂSCRUCE ESTE ÎN FIECARE ZI

Fănuş Neagu şi Leo Butnaru.
Focşani, noiembrie 1995
– Maestre Fănuş Neagu, permiteţi-mi să beneficiez de un dublu motiv pentru a vă aduce sincerele mele felicitări şi omagii: primul e legat de cei 60 de ani pe care i-aţi împlinit acum câteva zile, iar al doilea motiv ţine de premiul Editurii „Porto-Franco” şi al Asociaţiei scriitorilor „Costache  Negri” din Galaţi, pe care l-aţi primit în acest minunat oraş dunărean astăzi, sâmbătă, 11 aprilie. Probabil ştiţi că şi în partea interriverană, prutonistreană a românismului sunteţi urmărit cu atenţie...
          – Daţi-mi voie să vă spun că şi în România am fost urmărit de multe ori.
          – Eu ziceam că dincolo de Prut aţi fost urmărit în sensul bun al cuvântului.
          – Nu, şi în România m-am simţit foarte bun, urmărit de nişte prieteni şi colegi în sensul că se părea că la un moment dat creasem un stil.
          – Credeţi că aţi fost urmărit doar în calitate de stilist foarte bun?
          – Păi sigur că nu numai. Spuneam doar că cineva de la organele respective îmi propusese să-mi dea dosarul pe care mi-1 întocmise securitatea, să-1 văd, însă eu am refuzat. De ce m-aş certa cu lumea, depistându-mi turnătorii?
          – Presupun că „acolo” aveţi un dosar impunător.
          – Mare, domnule, mare. Chiar l-am întrebat pe acel ci­neva cam cât mi-i dosarul de voluminos. „Încape într-o roabă”, mi-a spus. Dar să lăsăm asta şi să revenim la lucruri mai plăcute. Despre ce vorbeam?
          – Despre faptul că aţi creat un stil.
          – L-am creat, însă nu i-aş sfătui nici pe prietenii mei din Basarabia, nici pe prietenii mei din România să urmeze stilul meu, pentru că stilul meu pot să-1 fac doar eu şi este foarte greu de dezvoltat, pentru că este un stil de nebun, de fost nebun, şi cei care mă urmăresc fac numai o pastişă. Nu i-aş sfătui, pentru că trebuie fiecare din ei să-şi creeze un stil şi acest stil ţi-l creezi de la tinereţe până la bătrâneţe. Dacă te iei după altul, cum s-a luat imbecilul ăla de Niculuţă după Coşbuc, nu mai iese nimic. Sigur că da, noi suntem sadovenieni ori caragialieni, în special sadovenieni.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

SCRIITORI ÎN ECHINOCŢIU, ACUM PESTE DOUĂ DECENII


22.III.1992

Echinocţiul de primăvară…
Din „Jurnalul unui poet” al lui Alfred de Vigny: „A vorbi de părerile, prieteniile, admiraţiile proprii, abia schiţând un zâmbet, ca despre nimicuri de care eşti gata să te lepezi pentru a susţine contrariul: viciu francez?” De ce francez? E cel mai românesc viciu din toate câte există.
De Vigny mai zice: „… e un cap care vrea să pară că este o inimă”; „Capul omului este ca un magnet care capătă forţă pe măsură ce este mai încărcat”.
De Vigny parcă ar fi prevăzut modesta înfăţişare a mormântului lui Lev Tolstoi, dorită de acesta prin testament, scriind la 1840 (Tolstoi a murit la începutul sec. XX): „Să fim atât de mari, încât mormântul nostru să fie onorat fără ajutorul artei (statui, monumente etc. – n.m.) şi, de n-ar fi decât o piatră, albă sau neagră, lumea să vină în pelerinaj ca la Mecca şi să îngenuncheze”.

marți, 15 octombrie 2013

ADIO, POETE EUGEN CIOCLEA (1948-2013)...

    Mitingul de doliu de la Uniunea Scriitorilor din Moldova. 
                               15 octombrie 2013, ora 10.
 







luni, 14 octombrie 2013

PRIETENUL, CĂRŢILE, ÎNTÂMPLĂRILE APROAPE FANTASTICE

  
1948 - 2013
În studenţia mea, unul dintre puţinii prieteni cu care discutam despre Camus şi Kafka era Eugen Cioclea, scriitorul de azi, pe atunci şi el debutant în ale poeziei, plecat să-şi continue studiile la Facultatea Fizică-Matematică a Universităţi „Lomonosov” din Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la căminul nr. 7 al Universităţii moldave, pe strada Ismail din Chişinău. Din vreme în vreme, contra cost, Eugen îmi expedia sau îmi aducea personal unele cărţi „mai speciale”, pe care le procura de la renumita – cel puţin pentru noi, basarabenii, –librărie „Drujba” din Moscova (la Chişinău, cartea editată în România era interzisă). De pe atunci deţin şi volumul lui Camus „Exilul şi împărăţia”, apărut în BPT în anul 1968, una din atent şi repetat cititele cărţi ale juneţii mele. Azi, la plecarea spre pulberea stelelor a lui Eugen, găsesc foarte sugestive, parcă aplicate destinului său de om şi de poet, unele titluri din primul compartiment al cărţii în cauză: „Între da şi nu”, „Cu moartea în suflet”, „Dragoste de viaţă”, „Faţa şi reversul”… Însăşi denumirea volumului e mult spunătoare în contextul tragic al plecării colegului: „Exilul şi împărăţia”. Pentru că Eugen părea a fi un exilat în propriul sine, în singurătatea sa uşor taciturnă, iar împărăţia, de data aceasta, e cea a stelelor, cum se spune.
Uneori, când sosea de la Moscova în scurte sejururi la Chişinău, unde nu avea pe nimeni, decât câţiva prieteni, mă vizita la căminul studenţesc, uneori rămânând de mas. Pentru o noapte, pentru lungi nopţi de discuţii şi împărtăşiri de iluzii juvenile. Iar când, pe la anul patru universitar, fusesem angajat cu jumătate de normă în redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei”, primeam de la el versuri, ca, de altfel, de la alt „moscovit provizoriu”, Vasile Nedelciuc. Oricât ar fi fost de greu să publici pe atunci un tânăr poet scrisul căruia aducea a „de peste Prut”, sau – de ce nu? – de peste ocean, altfel decât cel al unor poetaştri-potentaţi ai zilei, am reuşit să-i plasez câteva texte în ziarul junimii.
Iar din cele pe care mi le povestea Eugen despre cum o duce el la Moscova, din câte auzeam de la tinerii scriitori basarabeni care îşi făceau studiile pe la diverse instituţii din capitala fostei URSS, în special la Institutul de Literatură „Gorki”, viaţa sa părea una cu adevărat kafkiană, atât de firească pentru un poet adevărat, cu irezistibile şi imprevizibile manifestări de boem. Bineînţeles, în acea existenţă, în acel comportament, mod de a fi, se insinua aproape misterios, însă şi uşor ironic-persiflant, suflul legendei poetului, dar şi personajului social Eugen Cioclea. Nonconformistul. Irepetabilul. Arzătorul de sine, uneori nu pentru cele mai inofensive cauze. Omul aventurilor existenţiale şi autorul poemelor abisale. Astfel că, după ani de kafkienizare prin Moscova, prin 1992, Eugen a revenit la Chişinău, schimbând nu prea reuşit, aş zice, garsoniera lui din metropola sovietică pe una din capitala RSSM – ar fi putut lua ceva mai bun, însă, din câte se ştie, poeţii nu prea sunt firi practice... În special cei care nu sunt străini de spiritul kafkian al existenţei... Când ne întâlnim, discutam şi despre „Castelul”, şi despre „Procesul”, şi despre „Metamorfoza”... Pentru că sensibilul scriitor Eugen Cioclea era şi un cititor avid, nu o dată, în grădina Uniunii Scriitorilor, retrăgându-se, solitar, la o masă, cu cafeaua şi ţigara, citind îndelung, ore în şir, absent la cele ce se întâmplau în jur.
De aici încolo, când va fi să deschid o carte de Camus sau Kafka, inevitabil îmi voi aminti de Eugen Cioclea; de viaţa sa între da şi nu, între faţă şi revers. Despre „Căderea”. „Exilul şi împărăţia”… – aste şi alte cuvinte ce vin „ca mănuşa”, parcă, unui destin de poet, care putea să ajungă matematician celebru; poet care şi-a dus existenţa în absurditatea exilului şi (a)logica boemei, în lumina cuvântului şi umbrele din abisurile singurătăţii, unde, cu un vers de litanie păgână, se autodefinea ca cel mai trist poet din Europa.
Julien Green mărturisea că tot ce priveşte ultimele momente petrecute pe pământ l-a pasionat întotdeauna, cu excepţia amănuntelor dezgustătoare. „Ultimele cuvinte, oricât de puţin impresionante ar fi, chiar banale, dobândesc adeseori un înţeles neaşteptat”, scria el. Noi nu vom şti niciodată care au fost cele din urmă cuvinte ale lui Eugen Cioclea. Din nenorocire, în ultimele sale zile de bântuire prin lume părea să fi ajuns aproape un afazic. O fi rostit el ultimul cuvânt, zvâcnit precum un jet sonor, luminos sau neguros, al curajului de conştientizare lucidă a inevitabilului deznodământ?...
Sau nu schiţase decât cel din urmă gest mut ca o tresărire de nedumerire în faţa definitivei absenţe, domnilor Camus şi Kafka…

14 octombrie 2013
  
Eugen CIOCLEA
Poeme

Cămaşa de forţă

Mi se spune că m-am născut in cămaşă.
Maica-mea, chiar mă convinge!
Simt, le răspund,
dar ce vreţi de la mine,
nu vi-i de-ajuns
că mă strânge?

Nu vi-i de-ajuns ca din faşă o port, –
fiu-meu s-o moştenească!
Nici să mi-o spăl nu am voie s-o scot.
Acele n-au s-o cârpească.

Ruptă-i din umere. Ruptă-i pe piept.
Ca libertatea în sine.
Tac. Sunt cuminte. Sunt înţelept.
Forţa decide.

duminică, 13 octombrie 2013

NECROLOG...


                                       EUGEN CIOCLEA (1948 – 2013)



S-a stins subit din viaţă scriitorul Eugen Cioclea – poet, publicist. S-a născut la 4 august 1948, în satul Druţa-Râşcani. A studiat la Facultatea de Matematică a Universităţii de stat din Moldova, 1966-1967, şi la Facultatea de Matematică a Universităţii „M. Lomonosov” din Moscova, 1968-1971. A fost traducător în diferite instituţii, muncitor şi ajustor de maşini-unelte cu programare automată. Revenit în Moldova, din 1992 până în 1995 a deţinut funcţia de redactor-şef al ziarului „Tineretul Moldovei”.
Spirit boematic, spectaculos, ironic sau strident-hiperbolic, Eugen Cioclea s-a autodeclarat ca „cel mai trist poet din Europa”, şi-a construit o imagine de copil teribil al noului demers poetic, preferând să intre în poezie „cu capul sus şi dezgolit, ca-n ştreang”. Cărţile sale de poeme –– „Numitorul comun” (1988), „Alte dimensiuni” (1991), „Daţi totul la o parte ca să văd” (2001), „Subversiunea poetului revoltat” (2002) ş.a. – atestă un poet eruptiv şi teribilist, dur şi sentenţios, ce recurge la confesiunea ardentă, sinceră, directă, profetic-ironică, îmbrăcată în haină expresionistă sau naturalistă.
Laureat al mai multor premii literare, între care şi Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1991, 2001).
A fost un om sensibil şi generos, un bun coleg şi prieten, un nelipsit personaj al vieţii literare.

Dumnezeu să-l odihnească în împărăţia Sa luminată.


Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova


                                                                           *

                Mitingul de doliu va avea loc marţi, 15 octombrie, ora 9.30, în holul Casei Scriitorilor (str. 31 August 1989, nr. 98). Înmormântarea va avea loc în aceeaşi zi în satul Terebna, raionul Edineţ.  Pentru persoanele care doresc să se deplaseze la baştina poetului va fi pusă la dispoziţie o unitate de transport, care va pleca din faţa Casei Scriitorilor la ora 10.30. Până la data de 14 octombrie, ora 14.00, aceste persoane urmează să confirme la numărul de telefon: 060492920 (Laura Cioclea, fiica poetului).

Secretariatul USM

sâmbătă, 12 octombrie 2013

EUGEN CIOCLEA: 1948 - 2013...

S-a stins poetul Eugen Cioclea...

DESPRE PRIETEN, CĂRŢI ŞI ÎNTÂMPLĂRI APROAPE FANTASTICE
 (Fragment. Din volumul "Interviuri din secolele XX-XXI", Iaşi, 2013)

În studenţia mea, unul dintre puţinii prieteni cu care discutam despre Camus şi Kafka era Eugen Cioclea, scriitorul de azi, – pe atunci şi el debutant în ale poeziei, plecat să-şi continue studiile la Facultatea Fizică-Matematică a celebrei Universităţi „Lomonosov” din Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la căminul nr. 7 al Universităţii moldave, pe strada Ismail din Chişinău, vizavi de cimitirul militar. Din vreme în vreme, Eugen îmi trimitea unele cărţi „mai speciale”, pe care le procura de la renumita – cel puţin pentru noi, basarabenii, –  librărie „Drujba” din Moscova (La Chişinău, cartea editată în România era interzisă, domnule Kafka...). De pe atunci deţin, spre exemplu, volumul lui Camus „Exilul şi împărăţia”, apărut în BPT în anul 1968, una din atent şi repetat cititele cărţi ale juneţii mele. Iar o carte pierdută după studenţie a fost monografia lui Radu Enescu „Franz Kafka”, editată cam în aceeaşi perioadă. Tristeţea pierderii mi-a fost cât de cât surdinizată de  „Jurnalul” lui Kafka, care circula într-o ediţie samizdat în limba rusă.
Dar să revin la Cioclea. Acum, peste ani, îmi dau seama că însuşi basarabeanul nostru putea fi considerat, pe atunci (chiar şi acum, într-o anumită măsură), un personaj sui generis kafkian. Pe scurt, iată unele date: elevul dintr-o comună din nordul RSSM, student la fizmat, şi nu oriunde, ci la atât de râvnita universitate „Lomonosov”, ajunge a se căsători – n-o să credeţi, domnule Kafka! – cu fiica unui general care era... (ajuns aici, îi telefonez lui Eugen, să precizez; amicul locuieşte în cartierul Botanica din Chişinău, pe bulevardul Dacia) – da, socrul său era al doilea om, ca importanţă, în forţele aeriene ale URSS! Tovarăşului vice-ministru îi spunea Redkin, nume ce ar putea proveni sau de la ridiche (în rus. red’ka) sau de la rar (redkii). Şi de aici încolo aveau să înceapă invidiile – tinerii basarabeni care studiau la Moscova, în special cei de la Institutul de Literatură „Gorki”, de la Institutul de Artă Teatrală „Lunacearski”  (erau mulţişori „de-ai noştri” pe acolo), prinseră a-l bârfi pe nu prea sensibilul la necazurile lor Eugen Cioclea că, dom’le, să vezi, ăsta, odată ajuns ginerele unui gangur nomenklaturist, apare pe faimosul bulevard Arbat în maşină neagră, intră în baruri unde bea cafea aleasă, fumează ţigări fine, bineînţeles – străine, şi câte altele din astea!
În fine, bine plasatul nostru basarabean, viguros şi ambiţios, se întâmpla să mai tragă câte un guleai, iar când ajungea pe după miezul nopţii „acasă” – la tovarăşul socru-vice-ministru – cred că acea construcţie ar fi fost impunătoare, amintind întrucâtva de castelul lui Kafka, – deci, Eugen, cu chef şi bună dispoziţie, nu găsea nimic mai potrivit, decât, după ce orologiul Kremlinului bătuse demult miezul nopţii, să... cânte la pian! Mai bine zis, să încerce să facă aşa ceva, pentru că până atunci nu se apropiase de vreun atare instrument cu coadă. Fireşte, ai casei, ai generalului, erau deranjaţi, veneau să-şi convingă ginerele – ghenerarul şi ghenerăreasa, dar şi fiica acestora, soţia, că, dorogoi Evgheni ne-Oneghin, poate laşi pentru mâine solfegierea, pentru că deja e cam spre dimineaţă şi mâine, adică azi, unii dintre noi trebuie să meargă la birou, şi nu oriunde, ci la ministerul aviaţiei imensei şi nezdruncinatei noastre uniuni... Dar ţi-ai găsit! Basarabeanul nostru, amicul Eugen Cioclea, studentul cu facultatea lomonosoviană deja abandonată pe la mijlocul studiilor şi cu primele poeme publicate în „Tinerimea Moldovei” de la Chişinău, nu găsea că socrii şi tânăra sa soţie au dreptate. Ba – colac peste pupăză! În dependenţă de gradul de chef şi de ditamai guleai, tânărul poet punea probleme naţionale şi internaţionale, pretinzând că ai casei (fiţi atenţi, domnule Kafka!) să înveţe româneşte! Barem câteva fraze uzuale, dacă... (aici ginerele mai spunea câte un epitet tăricel...) nu sunt în stare să însuşească mulţumitor limba în care a scris marele Eminescu... După care lovea cu putere de interpret frenetic în clapele alb-negre ale pianului cu coadă: „Bum, bum!” – domnilor Beethoven şi Kafka...

Leo Butnaru, Nicolae Popa, Nichita Stănescu, Eugen Cioclea, Vlad zbârciog
Odată, Eugen nimerise (se trezise!) la „trezilcă” – la camera de dezalcoolizare, cum ar veni, instituţie foarte... frecventată pe acele timpuri de mulţi cetăţeni sovietici. Bineînţeles, tovarăşul socru-vice-ministru de aviaţie este pus la curent cu daravera în care a nimerit bunul său ginere, cheamă şoferul personal, urcă în „Volgă”, ajunge la „trezilcă”, personalul de acolo – în poziţie de drepţi! În fine, convin să-l elibereze fără amânare pe turbulentul Eugen Cioclea, care chiar este poftit să părăsească aşezământul oneros, pentru că, iată, este aşteptat etc. Dar ţi-ai găsit! (Fiţi atent, dle Kafka!) Ambiţiosul nostru basarabean refuză să iasă din camera „trezilcii”, nu vrea să plece acasă, chiar dacă după el venise însuşi socrul, mare nomenklaturist! Ce să facă cei din personal, bieţii de ei? Prind a-l ruga frumos pe tovarăşul Cioclea să nu le facă el lor una ca asta şi să plece frumuşel în plata Domnului...
Apoi, după alţi câţiva ani de kafkienizare prin Moscova, despărţindu-se pe cale amiabilă, probabil, de familia şefului la aviaţie, poetul Eugen Cioclea a revenit la Chişinău, schimbând nu prea reuşit, aş zice, garsoniera lui din metropola sovietică pe una din capitala RSSM – ar fi putut lua ceva mai bun, însă, din câte se ştie, poeţii nu prea sunt firi practice... În special cei care nu sunt străini de spiritul kafkian al existenţei... Astfel că şi azi, când ne întâlnim, discutăm cu Eugen şi „Castelul”, şi „Procesul”, şi „Metamorfoza”...

Apostrof, 
nr. 12, 2008


MIRCEA SÂNTIMBREANU ÎN DIALOG

Cu uriaşul Mircea Sântimbreanu
în piaţa centrală din Focşani, octombrie 1995

Mircea SÂNTIMBREANU (1926-1999)

                          FIREA ESTE GREU DE CORECTAT, 
                                     DAR NU IMPOSIBIL. 
                     EA TREBUIE TOTUŞI SUPRAVEGHEATĂ

Leo Butnaru: -Stimate domnule Mircea Sântimbreanu, dialogăm într-un final de săptămână, în sâmbăta de 11 octombrie, în Hotelul „Arad” de la Neptun. Această voit minuţioasă precizare îmi sugerează prima întrebare: printre preferinţele existenţiale ale domniei voastre este cumva şi vreo anumită zi a săptămânii?
Mircea Sântimbreanu:Bănuiesc că în biografia mea am făcut şi pasiuni pentru anumite zile ale săptămânii, cum a fost, de exemplu, duminica, mai ales că într-o viaţă de rob nu există week-end. De când însă mi-am câştigat libertatea şi nu neapărat prin revoluţie, ci prin involuţie, deci la bătrâneţe, fiecare zi pentru mine este o sărbătoare. Ele, zilele, îşi pierd identitatea. Poate că nu săptămânal se înregistrează sărbătoarea; oricum, se înregistrează cel puţin o dată pe lună.
– Presupun că sentimentul de sărbătoare ţine şi de pasiunea dvs. pentru drumeţie. Sunteţi un călător neobosit, de invidiat.
– Bine, deocamdată ziua plecării de acasă este sărbătoare. Mă tem că va veni momentul când ziua întoarcerii acasă va deveni sărbătoare. Plec într-adevăr (se spune, de altfel) în mod patologic. E o formă de claustrofobie.
– Chiar aşa, o formă de claustrofobie?
– Dar nu e vorba de claustrofobia spaţiului camerei, ci a oraşului, Vreau mai mult spaţiu, cel din deltă în Maramureş, din Banat în Bucovina, pe unde mă opresc, să spunem, în condiţii eroice pentru un om ca mine, care are 60 şi 11 ani.

vineri, 11 octombrie 2013

INCLUSIV, DESPRE ANTICULTURĂ...


2.III.1992

Îmi aduc aminte de excepţionalul eseu al lui Geo Bogza „O femeie mănâncă un măr”. Bijuterie, nu alta, a bunului simţ şi a delicatelor bune maniere prezente la oamenii simpli. De fapt, mi-a amintit despre acest eseu o frază din „Descrierea Moldovei” a lui Cantemir; ca mărturie a vechilor tradiţii în bunele conduite populare şi, poate, ca o presupunere că Bogza ar fi dezvoltat, sub aspect tematic şi prin pilduiri concrete, ceea ce spune următoarea observaţie cantemiriană: „Rar va vedea cineva o femeie (la ospeţe) ducând îmbucătura la gură sau deschizându-şi buzele atât ca să i se poată vedea dinţii; ea îşi vâră îmbucătura în gură cât se poate mai în taină” (Cap. XVII).

Din relativ frecventele telefoane pe care mi le dă Matcovschi, cel de azi  avu scopul de a mă înştiinţa că, în sfârşit, colegului i-a parvenit numărul din septembrie 1989 al revistei „Moldova”, în care publicam un eseu legat de cei de 50 de ani ai suferindului, atunci aflat în stare gravă după straniul şi straşnicul accident. Dumitru remarcă nivelul intelectual al rândurilor mele, fapt ce nu poate decât să mă măgulească niţel, mai fiind întru reconfirmarea aprecierilor venite din partea altora.

joi, 10 octombrie 2013

UN DIALOG CU PAUL GOMA (1996)

Victor Lupan, Leo Butnaru, Paul Goma, Em. Galaicu-Păun, septembrie 1996, Franţa

   Paul GOMA:
MI-A CĂZUT CARTEA DE ISTORIE ÎN CAP ÎNCĂ DE CÂND ERAM DE CINCI ANI

În dimineaţa de 17 septembrie a.c. (1996), peste o sută de călători umplură avionul Agenţiei „Air Moldova”, avion care, de obicei, poartă spre Franţa şi înapoi cam 8-10, cel mult 15 călători, în fiecare zi de marţi a săptămânii. Benefica şi, consider, reciproc rentabila excepţie, s-a datorat Festivalului Est-Vest, care anul curent a fost consacrat integral Republicii Moldova şi care s-a desfăşurat în oraşul Die din departamentul Drôme. În cadrul acestei manifestări cu caracter complex, între 17-29 septembrie participanţii - amfitrionii şi oaspeţii - şi-au derulat un periplu emotiv şi cognitiv între arta populară, artizanat, artele scenice, arta vieţuirii şi convieţuirii într-o Europă aflată în plină schimbare, sperăm - spre bine.
Fiecare a parcurs respectivul traseu în felul său. Subsemnatul, în calitatea sa de invitat la al 4-lea Salon de Carte din Europa Centrală şi Orientală, care s-a ţinut în cadrul Festivalului diez (ce rezonanţă muzicală: diez!), şi încă în inevitabila sa postură de reporter fidel, a avut ocazia să întâlnească mai multe personalităţi, una dintre care a fost remarcabilul scriitor şi om de curaj Paul Goma, care este protagonistul dialogului ce urmează.
L.B.


Leo Butnaru: – Stimate domnule Paul Goma, aţi trecut prin realităţi extrem de dure, antiumane. Le-aţi redat în mai toate cărţile pe care le-aţi scris. Să sperăm că acele nenorociri sunt ireversibile. Dar oare nu vă gândiţi că, peste un anumit timp, avatarurile respective ar putea fi luate, de cei mai tineri, drept fabulaţii, drept nişte legende, nişte basme înfricoşătoare?
Paul Goma: Ca să fiu sincer, puţin îmi pasă ce o să creadă cititorii despre faptul că sunt adevărate sau neadevărate faptele pe care le narez. Asta e la latitudinea fiecărui cititor. Eu am povestit. Într-adevăr, fiindcă eu ca prozator sunt un povestitor. Eu nu sunt un textualist. Eu detest jocul de-a textul, considerând că romanul este povestirea unei istorii. Şi dacă cumva vreun cititor cândva va pune la îndoială veridicitatea faptelor, împrejurărilor  narate de mine, e treaba lui. Eu m-am străduit să fac adevăruri credibile, pentru că în prozele mele e o mare parte de adevăr, de istorie adevărată. Adică chiar aşa s-a întâmplat. Dar mai este o parte care ar fi putut să se întâmple. Ei, aicea, în această „ar fi putut să se întâmple”, este sau nu este îndemânarea povestitorului, pentru că e foarte uşor să fotografiezi cu cuvinte o întâmplare. Dar aceasta nu dă decât o fotografie. În acelaşi timp e foarte uşor, mai ales pentru scriitorii români - vorbesc de scriitorii români de la Bucureşti - să imagineze întâmplări. De altfel, ei din asta au trăit: din inventarea unor întâmplări cât mai rupte de realitate. Adică ţara ardea şi ei se pieptănau. Oamenii mureau de foame, de frig, de frică şi aşa mai departe, iar scriitorul român scria despre nimic în texte.
– Rămâneţi fidel binecunoscutului dvs. stil acut polemic cu confraţii din ţară.
– Eu nu sunt terorist dictator în sensul că pretind de la toată lumea să scrie cum scriu eu. Doamne fereşte, ar fi şi plicticos. Dar pretind ca scriitorul să fie aşa cum cred ruşii că trebuie să fie scriitorul şi nu cum cred românii că trebuie să fie un scriitor. Ruşii cred încă de la decabrişti că scriitorii trebuie să fie purtătorii de cuvânt - poate că e un termen uzat - despre ceea ce oamenii care n-au voce, n-au glas, n-au putere să se exprime nu pot s-o facă. Scriitorul s-o facă în numele lor. Bineînţeles, nu doar prin acţiuni politice şi manifeste morale, ci şi prin opere literare. Asta au făcut-o marii ruşi de când se ştiu şi de asta sunt foarte mari, orice ar crede unii români de-ai noştri. Şi de aceasta unii dintr-ai noştri nu părăsesc această meschinărie, nimicnicie aproape, pentru că ei cred că pot să facă artă în aer, în stare de levitaţie, de imponderabilitate.
– Unii chiar pedalează pe noţiunea de levitaţie în textele lor, crezând că aceasta este o chestiune foarte modernă şi la modă.
– Nu, acolo au fost sinceri. Au simţit starea în care de fapt se aflau ei.
– Neaflându-se, încerc să adaug.
– Dar să-i lăsăm deoparte. O să revenim, o să revenim.
– Sigur.
– Deci din punctul de vedere al faptelor brute (eu am spus-o de mai multe ori şi acuma nu fac decât să repet) mie mi-a căzut cartea de istorie în cap. Încă e când eram de cinci ani. Din 1940. Ce să fac? Aşa s-a întâmplat. Ca refugiat basarabean în România, care era şi ţara mea, dar în care am fost primit ca un străin, ca celălalt - „Tu de unde eşti, măi? Tu nu eşti de-al nostru”.

miercuri, 9 octombrie 2013

DEMONII - sau - POSEDAŢII?


  Primesc de la colegul Ion Fercu din Bacău:
„Buna ziua, seara, dimineaţa...
 Va deranjez  în încercarea de a afla  rezolvarea dilemei: cum traducem în limba română: POSEDAŢII  sau  DEMONII?
Prozatorul Radu Mares, unul dintre laureaţii din acest an ai Colocviilor  revistei ATENEU, a remarcat că a descoperit în revista faptul că eu, în eseurile despre Dostoievski,  prefer să vorbesc despre POSADAŢII, nu despre DEMONII. Domnia sa preferă traducerea POSEDAŢII. Sincer, eu  am folosit arareori titlul POSEDAŢII , doar în anumite contexte, dar am o... atracţie către aceasta traducere...
Dacă aveţi timp, mi-aţi putea preciza  care este punctul Dumneavoastră de vedere?  Nu cred că există o altă Voce mai autorizată decât Dumneavoastră, în spaţiul limbii române,  pentru a aborda aceasta problematică.
Cu preţuire şi multumiri”.
*          *        *
Ce ar fi de răspuns?... Traducerea titlurilor reprezintă o eternă... pluri-lemă (nu doar di-lemă). Spre exemplu, ceea ce în româneşte este dat ca „Azilul de noapte”, celebră piesă a lui Gorki, în ruseşte e „Na dne”, adică, literalmente, „La fund”. La fundul societăţii, vieţii, mizeriei umane etc. Parcă şi în româneşte ar trebui să fie o traducere mai.... adecvată, mai „exactă”, dar iată că nu avem decât „Azilul de noapte” care, pentru cel care nu cunoaşte piesa, nu limpezeşte mare lucru despre ce se spune în opera propriu-zisă. E o foarte mare „inexactitate”, aproximare şi cu „De veghe în lanul de secară” al lui Salinger, care nu redă în nuanţe semantice originalul. Şi s-ar putea aduce atâtea alte exemple. Până şi titlul romanului „Voina i mir” – „Război şi pace” al lui Tolstoi poate fi supus reinterpretărilor, dat fiind că, în ruseşte, „mir” înseamnă nu doar „pace”, ci şi „lume”. Parcă nu ar fi un titlu posibil... „Războiul şi lumea”?... (Pentru că în conflagraţiile descrise în roman sunt încleştate mai multe ţări.)
În ce priveşte titlul lui Dostoievski: în ruseşte el vine de la „bes” care, în mitologia slavonă, însemnă: duh rău, demon. În mitologia populară s-a mers în atingere cu tradiţia livrescă bisericească, legată de credinţa în diavol, draci. Chiar dacă în mitologia populară „bes” – „demonul” e un personaj diferit de drac sau diavol în spiritul tradiţiei cărturăreşti. Cred că traducătorul român a preferat varianta „Demonii”, pentru că ea e una mai „directă”, pe când posedaţii au nevoie de „descifrări” sinonimice. Plus tragerea noastră cu ochiul şi cu urechea spre francezi, care au tradus  Les Démons (însă admit şi Les Possédés). Prin urmare, colegul Radu Mareş are dreptul la proprie opţiune, care nu merge în contradicţie cu sensul de bază al rusescului „Besî”, doar că „Posedaţii” e o variantă oarecum mai... stratificată sub aspect semantic, de sinonimie. 

marți, 8 octombrie 2013

ALEGEREA PREŞEDINTELUI USR


Criticul literar Nicolae Manolescu a fost reales luni în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. În urma numărării voturilor din cele 20 de filiale USR, Nicolae Manolescu a fost ales pentru functia de preşedintele cu 705 voturi, în timp ce contracandidatul său, Dan Mircea Cipariu, a obţinut 196 de voturi, 37 de voturi fiind anulate. Nicolae Manolescu şi-a păstrat echipa de până acum, respectiv: Prim-vicepreşedinte – Varujan Vosganian, Vicepreşedinte – Gabriel Chifu.

Numărătoarea voturilor

vineri, 4 octombrie 2013

JURNAL


28.I.1992

Ieri, vine pe la redacţie pictorul Andrei Sârbu: îi dau invitaţia pentru o expoziţie la Cluj – el, Negură, Jereghi şi Zbârnea. Simt că aceasta e o mare surpriză pentru el, împreună cu câteva exemplare din nr. 10/ 1991 al excelentei reviste „Steaua”, în care, europeneşte sută la sută, este inserată,  prin aplicaţie la pagină, prin încleiere, o reproducere a lucrării sale „Butucenii”. E drept că sumar, Sârbu e dat… peste un număr, în 11, însă, la pag. 33, lucrarea sa e atribuită lui … Van Gogh! Confuzie măgulitoare…
Vorbim cu Andrei şi despre colecţia „Poezii de duminică” – pe coperta tuturor plachetelor va fi reprodusă câte o lucrare de-a sa. Generosul pictor-amic îmi promite să-mi dăruiască un tablou. Deja sunt curios… Şi nerăbdător… Şi chiar prind a căuta loc în pinacoteca noastră…

joi, 3 octombrie 2013

O CARTE DE POEME APĂRUTĂ LA PARIS


Am primit cartea  de poezie apărută la Paris graţie poeţilor şi traducătorilor Linda Bastinde, Elisabeta Bogăţan şi George Astaloş, cărora le exprim recunoştinţa mea îndatorată.



Auteur de plus de 60 volumes de poésie/ prose/ essais et de traductions ● Ses livres ont été publiés dans des maisons d'éditions de Kichenev/ Bucarest/ Iassy/ Cluj/ Alba Iulia/ Timisoara/ Madrid/ Moscou ● Sa poésie figure dans plusieurs anthologies prestigieuses ● Sa poésie a été incluse dans l'ouvrage anthologique conçu par Laurentiu Ulici: "Mille et une poésies roumaines" ● Traduit en albanais, arménien, bulgare, anglais, français, allemand, letton, macédonien,  russe, serbe, slovaque, espagnol, suédois, ukrainien, hongrois ● À son tour, il a traduit de la littérature russe et ukrainienne (surtout celle de l’avant-garde). 




miercuri, 2 octombrie 2013

UN ROMAN PE NET - "PARANOIA"

Leo BUTNARU: ALTUL, ACELAŞI (ANTOLOGIE), 2003

                  ŞLEFUITORUL DE LENTILE (2005)
http://www.scribd.com/doc/170014796/Butnaru-Leo-Slefuitorul-de-Lentile

POEME DIN SECOLELE XX – XXI
             (antologie)

INTERVIURI DIN SECOLELE XX – XXI
              (antologie)
Eduard Proseţki: Paranoia (roman) / Trad. de Leo Butnaru

Alte cărţi pe internet


                   MANIFESTELE AVANGARDEI RUSE (antologie)
 https://monoskop.org/images/b/b8/Butnaru_Leo_ed_Manifestele_avangardei_ruse.pdf

            ÎN AMBUTEIAJ & PARTIŢIUNI NABOKOV

          DRUMUL CU ŞI FĂRĂ HIEROGLIFE.
          Jurnale (Yes-eu) de călătorie, 1989–2011

                   TRADUCERI DIN POEZIA UNIVERSALĂ.
     LITERATURA DIN BASARABIA, SECOLUL XX
                                        (antologie)

TRADUCERI DIN SECOLELE XX – XXI
           
ПЕСЧИНКА - ЖЕМЧУЖИНА – ПУСТЫНЯ  (poeme în limba rusă)

            Leo BUTNARU: BIOBIBLIOGRAFIE (2005)

http://old.hasdeu.md/transilvania/bibliografii/leo_butnaru_2.pdf

             Leo BUTNARU: BIBLIOGRAFIE 3 (2005-2015)

 https://ru.scribd.com/doc/309840975/Biobliografie-Leo-Butnaru

            Evgheni Stepanov: Istoriograf mie însumi/ Traducere de Leo Butnaru