30.X.1991

Regină pe şatră… Abia acum aflu că poezia „Ţiganca”, ce deveni textul celebrei romanţe cântată de Ioana Radu, a fost scrisă de Artur Enăşescu în octombrie 1919, în gara Săruleşti. Această perlă de inimă albastră pare şi mai apropiată de noi şi dintr-un alt motiv, tragic: muzica îi aparţine învăţătorului şi aviatorului Ionel Fernic, căzut în munţii Carpaţi, nu departe de Cernăuţi.

Ieri, împreună cu Ioan Mânăscurtă, pornim spre satul Hârtop în vederea rezolvării anumitor probleme de ordin alimentar. Însă abia de ieşim din Chişinău, şi se sparg sitele norilor: izbucneşte o ninsoare orbitoare ce stă perdea peste parbriz. Nu ne dă în minte să ne întoarcem şi ajungem până dincolo de Peresecina, însă când facem la dreapta pe drumul Işnovăţului – „Lada” devine sanie, patinează alandala. Lui Jan îi cam prind a-i tremura mâinile. Facem cale întoarsă prin imprevizibila, „romantica” şi foarte periculoasa ninsoare ce se declanşă cam devreme, totuşi, în anul acesta.

AL DOILEA REPORTAJ DE LA VILA "STANCU", NEPTUN

Gabriel Dimisianu, Leo Butnaru, Toma George Maiorescu
şi Nicolae Grigore Mărăşanu

POEMELE UNUI MARE PROZATOR

Nr. 34, 2013

S-a născut la Sankt-Petersburg. Tatăl său a fost un politician liberal, ales deputat în prima Dumă rusă; ministru în guvernul provizoriu al lui Kerenski. După revoluţia bolşevică, familia Nabokov emigrează în Germania. Vladimir studiază literatura franceză şi pe cea rusă la „Trinity College” din Cambridge (1919-1923). La Berlin, publică unele nuvele şi poeme în revista emigranţilor „Rul” („Volanul”), predă cursuri de engleză, traduce, face puţin teatru, şah, compune cuvinte încrucişate. Tatăl său este asasinat de monarhiştii ruşi, în Germania vine la putere nazismul, Nabokov emigrează în Franţa, stabilindu-se la Pari (1936). Scrie o nuvelă în franceză, apoi se stabileşte la Londra, unde, în 1941, scrie primul său roman în limba engleză, „Viaţa adevărată a lui Sebastian Knight”. Apoi se stabileşte în Statele Unite ale Americii, în 1945 acordându-i-se cetăţenia acestei ţări. Predă la Universitatea Cornell. Prima recunoaştere ca autor important i-o aduce nuvela memorialistică „Alte tărâmuri”, iar romanul „Lolita” îl consacră definitiv.

Din 1959 până la moarte, a locuit într-un hotel din Elveţia.

Versurile sale nu se înscriu eminamente într-un discurs avangardist radical, însă poartă pecetea înnoirilor stilistice afine modernităţii din prima jumătate a secolului trecut.

AUTOMOBIL ÎN MUNŢI

Ca visul zboară drumul şi, costiş,

de după culmi de munţi apare luna.

Cu-al meu bolid de curse-oi compara

un fulger ce erupe-n luminiş!

Mai vreau, – cât sub pământul povârnit

n-ajunse larvă trupu-mi, cât aluna, –

să-aud cum de sub şina mea, nebuna,

sare argint de praf – plâns hohotit…

Strâns ţinând volanul oblic şi vibrant

unde aş zbura? Vreun adăpost uitat

mi-ar aminti de vatra mea natală;

Iar la drum de-ntors, apăsând cu talpa

pedala şi pârghia laterală,

voi porni din nou în iureş pe şosea.

MATINALE DE LA NEPTUN

Siluetele dimineţii

ŞLEFUITORUL DE LENTILE

18.X.1991

La editură, Teo Chiriac îmi arată câteva volume colective de versuri dedicate marelui conducător lenin (toate calificativele astea trebuiau scrise cu majusculă). „Să văd, nu eşti prezent şi tu la sindrofia logoreică?”, zice colegul, pe care-l asigur că nicidecum nu pot fi găsit în neghioabele selecţii de inepţii lozincarde. „Dar să ştii că până şi Lari este…” Nu ştiu ce a putut scrie Leonida la o atare temă.

Dar, odată ce veni vorba de controversata colegă, în „Glasul naţiunii” ea a inserat o recenzie foarte elogioasă la volumul meu de proză „De ce tocmai mâine-poimâine?”. Confuză situaţie…

MICILE/ MARILE TRAGEDII

16.X.1991

Ieri, mă aflam în biroul lui Arcadie Suceveanu. Intră C., autoremarcându-şi punctualitatea: „Vezi, ţi-am adus”, zice şi-i întinde lui Arc. o mapă în care presupun manuscrisul de versuri comis de superficialul critic la 50 de ani şi mai bine. „Te rog să-l citeşti şi nu amâna, e urgent”. Înţeleg că avuseseră înţelegerea ca Suceveanu să-i ticluiască un fel de prefaţă-argument pentru vetustele „belcanto”-uri desuete şi anacronice, liricoidale şi ştampilate cu clişee (judec după câteva grupaje apărute în publicaţiile periodice). Nu pricep cum va putea bietul Arcadie îndreptăţi bizareriile amoroase ale acestui Pan subjugat dionisiacului… De fapt, nimeni niciodată nu a considerat că C. e un critic de marcă, însă, după ce-i citeşti strofele de versificări schilave, te îngrozeşti la gândul ce ar putea crede acest „estet” despre literatura modernă, în general – despre literatura bună. Ce ironie amară a muzelor care, în cazul său, sunt deja moarte şi, deci, pe veci de neînsufleţit… Ah, câte grafomanii iresponsabile am văzut noi! Iată încă una, deşănţată, ca la bâlciul măscăricilor…

Să vedem, dragă Arcadie, ce dă din pixul tău, pentru că ceea ce a dat maimuţoiul pretins poet am cam văzut… Vai de steaua voastră, pruto-nistrene litere române…

Gheorghe Vodă şi Nicolae Esinencu îmi servesc zvonul că Mihai Cimpoi ar putea fi numit ambasador la Bucureşti. Uşor de înţeles aluzia: prind a se pregăti pentru o nouă rundă electorală de alegere a unui nou preşedinte al asociaţiei scriitorilor, ambiţiile prind a se re-îngurguţa… Comedia antiumană continuă…

ISTORIA UNOR VIEŢI...

Mihail Grecu, "Istoria unei vieţi" (1967)

Din istoria unei vieţi, iarna 2013

20 DE ANI DE LA PLECAREA LUI ION VATAMANU

OMUL ŞI POETUL SPECTACULOS

Ion Vatamanu (1937–1993) a fost un om şi un poet spectaculos. Şi la singular, şi la plural. Ambii. Nu de puţine ori, surprinzător în opţiuni, preferinţe, afirmaţii, „pretenţii” tandre, spuse cu voce uşor cântată, jucată-modelată, articulată, cu inflexiuni de virtual actor de convingătoare probă. (De altfel, era unul din cei care îşi citea splendid poemele.) Nu de puţine ori – reiau contrapunctic nuanţarea – părea a se afla pe o scenă, pe un podium imaginar, de unde, neostentativ, parcă ar fi predicat, ar fi „indicat”, re-modelat, opinat – uşor sau ceva mai ferm – contradictoriu. În compania lui, viaţa devenea... shakespeareană, adică – teatrală. Dar nu înfrumuseţată cu tot dinadinsul, ci înnobilată. Mai ales, în tinereţile sale de poet deschis modernităţii, bărbat înalt, cu conturul feţii gen byronian, precum surprinzător de adevărat (şi, concomitent, uşor ficţional, creator, adică) l-a surprins pictoriţa Elena Bontea într-un portret, pe care nu mă tem a-l crede – raritate (...de plasticitate); un portret poate că chiar... celebru. Posibil. Istoria mai e în permanentă (şi prezentă, la zi) plămadă, iar la timpul oportun va pune accentele necesare, va semna decizii, ca şi relativ... definitive.