mustangii Europei radiate
stafiile lor trecând aiurea prin noapte
la adăpat
spre Pripeatul cu mal de mătrăgună și mâl. Iar când e lună, trăpașii sihaștri arată
roșcați, cu orbitele ochilor holbate
dilatate de pustiul de singurătate
parcă proiectați pieptiș prin haloul Selenei
prin elipsele tulburi ale constelațiilor
ca prin niște porți sparte, dărâmate
prin care se strecoară și nălucile
pompierilor, soldaților lichidatori
mai marele lor semănând cu Richard al III-lea
în ceas de înfrângere, fatal
iar alții spun că pare-a fi Gorbaciov-secretarul
care strigă spre zările toate:
– A horse! A horse! Dau imperiul sovietic pentru un cal!
mulaj conservat în materia morții.
Luician Blaga
Când Pompei cu pompele lui nimeri sub labă de lavă
cât țârâitul de greier, scâncet de țânc
ori sfârâitul de lacrimă slabă se auzea, sâsâit,
fumegoasa lui și a lumii slavă
iar oase de om și de câine-prieten ajunseseră fosile umile
peste care parcă mereu apune ceva semănând a lumină moartă
prohodindu-se pe sine de sine însoțitoare; pe acolo
unde nimeni nimic nu oferă, nu pretinde, nu acuză, nu scuză, nu iartă
în stare de fapt resemnat-confuză
ca o grevă de cerșetoare sau
de vestale în vasalitate vernală
cu învolburări de petale din scrumuri letale, învăluitoare
plutind în absența vântului care atunci, la eruperi de lave
s-ar fi zbătut în miez de noapte exterminatoare
dăinuind doar în memoria turistică, migratoare
de azi până mâine deja demagnetizată
din destinul, spiritul, istoria orașelor nimicite
peste care vise nevisate, iluziile deziluzionate
dăinuie metafizic ca imaginabile naturi moarte
peste morțile omului și câinelui din Pompei
monstruos monumentalizate
la care – fii atent – sunt avertizare
că și în interiorul tău ar putea erupe Vezuviul
făcându-ți prăpăd în destin – deci gândește-te
vezi dacă ai fi gata să treci prin lavă
prin cădere de pietre, prin vâlvătăi
din propriul tău destin pe tine însuți de-a te salva
ca pe un om
sau ca pe un credincios câine
din Pompei...
